HANS-CEL-DE-FIER
de Jakob şi Wilhelm Grimm
A FOST ODATĂ UN ÎMPĂRAT, şi împăratul ăsta avea de jur împrejurul
palatului său o pădure mare, că aproape nu-i mai dădeai de capăt, de întinsă ce era. Şi-n pădurea cu pricina hălăduiau fel de fel de jivine. Şi se întâmplă că-ntr-o zi, împăratul să trimită pe-un vânător de-al său în pădure, să împuşte o căprioară. Dar vezi că vânătorul nu s-a mai întors...
— Te pomeneşti că i s-a întâmplat vreo nenorocire! zise împăratul către curtenii săi.
Şi chiar a doua zi trimise alţi doi vânători pe urmele celui dispărut. Dar, ca un făcut, nici aceştia nu se mai întoarseră.
A treia zi, dacă văzu împăratul cum stă treaba, dădu poruncă să se strângă de îndată la curte toţi vânătorii împărăteşti, şi când îi văzu adunaţi, le grăi astfel:
— Cutreieraţi pădurea în lung şi-n lat şi nu cumva să încetaţi căutatul până ce nu-i veţi găsi pe tustrei vânătorii!...
Dar vezi că nici aceştia nu s-au mai înapoiat, nici măcar unul, de sămânţă, şi nici din haita de câini pe care-i luaseră cu ei nu s-a mai întors vreunul la curte. De la întâmplarea asta, nici un suflet de om nu mai cuteza să intre în pădure, şi pădurea rămase cufundată într-o adâncă tăcere şi singurătate, de părea că-i un ţintirim. Şi doar din când în când mai putea fi zărit câte-un vultur sau câte-un uliu zburând pe deasupra ei.
După amar de ani, un vânător străin se-ntâmplă să treacă pe-acolo şi, cum n-avea nici de unele şi era în căutarea unei slujbe, se înfăţişă împăratului şi-i zise că el e gata să intre în pădurea aceea în care şi-au pier¬dut viaţa atâţia slujitori de-ai săi. Dar împăratul se împotrivi, spunându-i:
— Ei, vânătorule, nu-i lucru curat cu pădurea asta şi mă tem că de te-aş lăsa să te duci, ai păţi şi tu la fel ca şi ceilalţi şi nu te-ai mai întoarce!...
Vezi însă că vânătorul o ţinea morţiş pe-a lui şi-i răspunse:
— Lasă-mă să încerc, măria-ta! Iar de-i vorba că te temi pentru viaţa mea, apoi află că-mi iau întreaga răspundere pentru tot ce mi s-o întâmpla, că mie de nimic nu mi-e frică!...
Dacă auzi asta împăratul, nu avu ce să-i mai facă şi-l lăsă într-ale lui.
Vânătorul îşi luă câinele şi se afundă în pădure. Mult timp nu trecu şi câinele dădu de urma unui vânat. Şi luându-şi picioarele la spinare, porni după el şi începu să-l fugărească. Câţiva paşi să fi făcut, nu mai mulţi, şi-n cale odată-i răsări o băltoacă, de nu mai putu trece mai departe. Şi să vezi drăcia dracului: din mlaştina aia apăru un braţ gol care-l înşfăcă pe câine şi-l trase în adânc!...
Dacă văzu vânătorul asta, se întoarse la curte, de luă trei oameni cu el, şi-i puse să scoată apa din băltoaca aceea. Scoaseră ei oamenii ce scoaseră apa cu găle¬ţile, şi când dădură de fundul mlaştinii, să vezi şi să nu crezi: în mocirlă zăcea un om sălbatic, cu pielea roşie cum îi fierul ruginit!... Şi-atât de lung îi crescuse părul, că-i ajungea până la genunchi... Şi după ce l-au legat fedeleş cu nişte odgoane groase, l-au dus la palatul domnesc.
Omul cel sălbatic stârni multă uimire printre poporeni, că o asemenea grozăvie de fiinţă nu mai întâlnise nimeni până atunci. Împăratul porunci ca prinsul să fie închis într-o cuşcă de fier, şi acea cuşcă s-o aşeze slujitorii în curtea palatului, ca să stea la vederea ori¬cui. Şi mai dădu el o pravilă, ca, sub pedeapsă de moarte, nimeni să nu cuteze a deschide uşa cuştii. Iar ca să fie mai sigur, cheia uşii o încredinţă spre păstrare îm¬părătesei. De-acu înainte, pădurea era scăpată de sălbăticiunea asta, mai fioroasa decât orice jivină, şi ori¬cine putea s-o străbată fără nici o teamă.
Ei, da’ mai trebuie să zic că împăratul avea un co¬con, şi acu’ împlinise flăcăiaşul opt anişori. Şi se-ntâmplă ca-ntr-o zi să se joace el cu mingea prin curtea palatului. Şi tot jucându-se, nu ştiu cum făcu că nimeri mingea drept în cuşca de fier... Dacă văzu el asta, se apropie de cuşcă şi-i porunci omului care stătea închis acolo:
— Dă-mi înapoi mingea!
Dar omul cel sălbatic nu-i lua în seamă vorbele şi-i răspunse:
— De nu-mi deschizi uşa, nu ţi-o dau!
— Nu, nici în ruptul capului n-o sa fac asta, zise flăcăiaşul, că doar n-o să calc porunca împăratului!...
Şi plecă de acolo furios. Dar a doua zi vezi că veni iar să ceară mingea...
Omul cel sălbatic o ţinu însă morţiş:
— Deschide uşa şi ţi-oi da-o!
Dacă-l auzi fecioraşul că tot asta-i cere, se-nfurie şi mai tare, dar nu vru să se-nvoiască. Şi se întâmplă că a treia zi împăratul să plece la vânătoare. Fecioraşul n-avea astâmpăr, că-şi dorea tare mult mingea, şi iar se duse la omul cel sălbatic. Şi apropiindu-se de grati¬ile cele groase de fier, îi zise:
— Chiar de-aş voi să-ţi deschid uşa, tot n-aş putea, că n-am cheia!...
Atunci omul cel sălbatic îi spuse:
— De asta ţi-e grija?!... Cheia se află pitită sub perna împărătesei. Du-te fuguţa şi ad-o!
Ce să vă mai spun eu dumneavoastră: atât de mult dorea fecioraşul să-şi aibă mingea îndărăt, că nu mai stătu pe gânduri şi alergă de aduse cheia! Şi cum se deschidea tare greu uşa, feciorul trebui să se opintească-n ea şi-şi prinse degetul. De cum se căscă uşa, omul cel de fier dădu buzna afară şi, punându-i în mâna fecioraşului mingea de aur, îşi luă tălpăşiţa.
Dacă văzu fecioraşul că omul cel de fier se tot duce, odată îl apucă frica şi începu să alerge pe urmele lui, strigând cât îl lua gura:
— Stai, nu pleca de-aici, că altminteri mănânc de la taica o papară zdravănă!...
Dacă auzi asta, omul cel sălbatic se întoarse pe lo¬cul unde se afla copilul, îl ridică în braţe, îl aşeză pe umăr şi, cu paşi grăbiţi, se îndreptă spre pădure.
Multă vreme nu s-a scurs şi se întoarse şi împăratul de la vânătoare. Şi trecând el prin grădina palatului, numai ce văzu cuşca goală... O întrebă pe împărăteasă ce s-a întâmplat, dar ea ce era să-i spună, dacă nu ştia nimic!... Alergă atunci biata femeie într-un suflet să caute cheia, dar cheia ia-o de unde nu-i! Strigă atunci după fecior, că parcă o presimţire rea îi înghimpase inima, dar nu primi nici un răspuns. Împăratul îşi tri¬mise slujitorii să-l caute în poiana din faţa palatului, dar cât îl căutară ei în poiană şi hăt-departe, pe câmp, nu fu chip să-l afle pe nicăieri. Ei, acu îşi dădu seama împăratul de cele întâmplate, şi-o mare durere îi năpădi sufletul. Şi jalea asta adâncă cuprinse întreaga curte domnească.
Când ajunse omul cel sălbatic în pădure, dădu jos copilul de pe umăr şi-i zise:
— De-acu , băiete, n-o să-i mai vezi niciodată nici pe taică-tău, împăratul, nici pe maică-ta, împărăteasa, c-o să trăieşti numai pe lângă mine! Şi mi-e milă de tine şi-o să-ţi fiu ca un bun părinte, că doar de la grea anan¬ghie m-ai scăpat. Dacă ai să mă asculţi şi ai să-ndeplineşti tot ce ţi-oi porunci, n-o să-ţi meargă rău... Că, slavă Domnului, am la comori şi bănet, cum nu are nimeni pe lume!...
Omul cel de fier îi pregăti feciorului un culcuş din muşchi de ziceai că-i din puf, nu altceva. Şi feciorul împăratului, de cum puse capul jos, îl şi fură somnul. A doua zi, omul cel sălbatic îl duse la o fântână şi-i zise:
— Vezi fântâna asta? De unde izvorăşte şi până la gura e plină toată numai cu apă de aur. Şi apa asta e limpede şi curată cum e cristalul. Tu să te aşezi lângă ea şi să păzeşti să nu cadă nimic într-însa, ca nu cumva să se întineze! Asta-i tot ce trebuie sa faci, şi-n fiecare seara oi veni să văd de mi-ai îndeplinit întocmai porunca.
Fecioraşul se aşeză pe ghizdurile fântânii şi începu să privească în apă. Privea el cum ieşea la suprafaţa apei când un peşte de aur, când un şarpe de aur, şi păzea cu străşnicie ca nimic să nu cadă în undele aurii. Şi în timp ce privea apa, fără să se clintească de-acolo, degetul începu să-l doară atât de puternic, încât, fără să vrea îl vâră în apa de aur. Nu-i vorba, îl trase el repede afară, dar vezi că degetul se aurise tot şi, oricât se căzni fecio¬raşul, nu mai putu şterge de pe deget poleiala de aur.
Când se lăsă seara, Hans-cel-de-Fier odată apăru lângă fântâna, pasămite, venise să vadă cum şi-a îndeplinit slujba fecioraşul. Cătă ţintă în ochii lui şi-l întrebă :
— Ei, s-a întâmplat ceva?
— Da’ de unde! se grăbi băiatul să răspundă, ţinându-şi degetul ascuns la spate şi ferindu-l ca să nu i-l vadă.
Dar Hans-cel-de-Fier îi zise:
— Las’ că ştiu eu c-ai muiat degetul în apă!... De asta data îţi trec cu vederea, da’ vezi de te fereşte să mai laşi să cadă ceva în fântână, auzi?!...
A doua zi, în zori, fecioraşul se aşeză din nou pe ghizdurile fântânii, cu gând s-o păzească. Dar degetul în¬cepu iar să-l doară şi băiatul îşi trecu mâna prin păr, ca să-şi mai ogoiască durerea. Şi, ca un făcut, un fir de păr căzu în fântână!... Îl scoase el repede din apă, da’ ce folos, că acu’ firul era aurit pe de-a-ntregul!
Veni iar Hans-cel-de-Fier şi, fără să-l mai întrebe pe băiat, îndată ştiu ce se-ntâmplase.
— Ai lăsat să cadă un fir de păr în fântână, aşa-i?!... grăi el către fecioraş, dar nu părea a fi prea supărat. Uite, te iert de data asta!... Da’ dacă o fi să se mai întâmple o asemenea istorie şi-a treia oara, să ştii că s-a sfârşit totul. Atunci va fi pângărită fântâna şi-o să tre¬buie să te duci de la mine.
A treia zi, fecioraşul se aşeză iar pe ghizdurile fântâ¬nii şi, cu toate că începu să-l doară şi mai rău degetul, se sili să nu mai ia aminte la durere, şi nici nu-l mişca măcar. Şi, ca să-i treacă timpul mai repede, prinse a-şi privi chipul în apa fântânii. Privi el ce privi, şi ca să-şi vadă mai bine ochii în luciul apei, se aplecă atât de tare peste fântână, că pletele cele lungi i se dădură peste cap şi atinseră apa. Repede sări in sus, dar ce folos?... Că acum tot părul îi era aurit şi lucea ca soarele, de-ţi lua ochii... Ei, vă puteţi închipui dumneavoastră ce spaimă a mai tras!... Îşi scoase o năframă şi pe loc o înfăşură în jurul capului, cu gândul că aşa n-o să vadă omul cel sălbatic că i se aurise părul.
Dar ţi-ai găsit!... De-ndată ce veni la fântână, Hans-cel-de-Fier ştiu tot ce se-ntâmplase...
— Desfă-ţi năframa! porunci el.
Şi părul cel aurit ieşi la iveală, strălucind ca razele soarelui. Începu băiatul în chip şi fel să-i arate că n-ar fi câtuşi de puţin vinovat, dar zadarnică îi fu orice stă¬ruinţă. Omul cel sălbatic rămase nestrămutat în hotărârea lui.
— De trei ori te-am pus la încercare şi tot de-atâtea ori nu mi-ai respectat porunca, aşa că nu mai ai ce căuta la mine! Du-te-n lumea cea largă, şi acolo o să afli tu, n-ai grijă, ce înseamnă sărăcia şi amarul... Da pen¬tru că nu eşti rău la suflet şi fiindcă-ţi doresc tot binele, nu te pot lăsa în voia soartei şi-ţi îngădui ca, ori de câte ori te-ai găsi la vreo ananghie, să vii aici în pădure şi să mă chemi. Şi să strigi aşa: „Hans-cel-de-Fier!" Eu atunci te-oi auzi şi m-oi grăbi să te ajut... Că mare mi-e puterea, copile, mult mai mare decât ţi-o poţi închipui tu, şi am la aur şi argint cât nisipul marilor...
Feciorul de împărat trebui să părăsească pădurea, că n-avea ce alta face. Şi-o porni el la drum, tot înainte, şi merse şi merse pe cărări umblate şi neumblate, până ce ajunse într-un sfârşit la porţile unui mare oraş. Căută el aici de lucru, dar nu găsi nimic nicăieri. Şi cum oare ar fi putut să găsească, de vreme ce nu învăţase nici o meserie cu care să-şi poată agonisi traiul... În cele din urmă se duse la curtea împăratului şi în¬trebă pe unul şi pe altul de n-au cumva să-i dea ceva de lucru. Curtenii îi ascultară pe rând păsul, dar mai apoi fiecare dădea din umeri, neştiind la ce treabă l-ar putea folosi. Vezi însă că le plăcu totuşi cum se-nfăţişa flăcăul, şi-l poftiră să rămână la curte. Până la urmă, meşterul bucătar tot îi găsi o treabă, socotind că s-o pricepe el să-i aducă apă şi lemne şi să-i cureţe cupto¬rul de cenuşă.
Şi se-ntâmplă ca odată să lipsească din bucătărie toţi servitorii si sa trebuie sa fie duse degrabă mâncărurile la masa împăratului. Cum n-avea nici un fecior de casă la îndemână, bucătarul nu mai pregetă, ci-i porunci flăcăului să le ducă dânsului. Luă el tablaua cu bucate, dar cum nu voia să i se vadă părul cel de aur, nu-şi scoase pălăria din cap când apăru în faţa împăratului. Ei, vă-nchipuiţi dumneavoastră ce-a fost pe măria-sa împăratul dacă văzu acest lucru, că nu i se mai întâmplase încă aşa ceva! Dar vezi că nu-l surchidi pe flăcău, că era tânăr de tot, şi-i spuse cu blândeţe:
— Când aduci mâncare împăratului, dator eşti să-ţi scoţi pălăria, auzi tu, copile?...
— O rog pe măria-ta să mă ierte, răspunse feciorul, da’ nu-ndrăznesc a-mi scoate pălăria în faţa domniei-voastre, că am râie pe cap!...
Împăratul, dacă auzi asta, nu-i mai zise nimic, dar îndată porunci să fie chemat bucătarul. Şi-l scărmănă zdravăn c-a luat în slujbă pe-un astfel de om şi dete poruncă să-l alunge pe dată. Vezi însă că bucătarul nu se-ndura să-l lase muritor de foame, ci făcu ce făcu şi-l schimbă cu ajutorul de grădinar.
Acu’, feciorul nostru trebuia să îngrijească de grădină, să sape şi să stropească răzoarele, şi muncea şi pe ploaie, şi pe vânt, că n-avea ce altă face.
Şi-ntr-o zi, pe timpul verii, pe când lucra singur în grădină şi era mare zăpuşeală, se întâmplă să-şi scoată pălăria, ca să se mai răcorească puţin. Şi ce credeţi: razele de soare numai ce căzură pe părul cel de aur, de-l făcură să sclipească în zeci şi zeci de lumini! Şi lumi¬nile astea, m-oţi crede ori ba, se nimeriră să ajungă până-n iatacul domniţei...
Dacă le văzu fecioara de împărat, se minună ea foarte de strălucirea, lor şi se apropie de fereastră, ca să-şi dea seama de unde veneau. Şi când îl zări pe flăcău, pe dată se dumeri şi strigă la dânsul:
— Băiete, hei băiete, n-auzi? Ia vino sus de-mi adu un buchet de flori!
Flăcăul îşi acoperi repede capul şi se grăbi să culeagă câteva flori sălbatice de câmp şi făcu din ele un buchet. Dar când fu să urce scările, se-ntâlni faţă-n faţă cu gră¬dinarul, care sări la el cu uimire:
— Da’ bine, mă’ băiete, îi zise el, cum de-ndrăzneşti să-i duci domniţei flori atât de nevrednice!... Du-te repede de culege pe ale mai frumoase şi mai de soi, auzi tu ?!
— Ba nici că mă gândesc să fac aşa! răspunse flăcăul. Florile astea sălbatice au o mireasmă mult mai tare şi-o să-i placă mai mult.
Cum intră în iatacul domniţei, aceasta îi zise:
— Scoate-ţi pălăria, băiete, că doar nu se cuvine să stai în faţa mea cu capul acoperit!
Dar vezi ea feciorul găsi repede răspunsul:
— Nu pot, înălţimea ta, că am râie!
Dacă văzu domniţa că umblă cu fofârlica, odată-i smulse pălăria din cap, şi numai ce i se revărsară pe umeri buclele de aur, că-ţi era mai mare dragul să priveşti la ele!... Flăcăul dădu să fugă, că-l prinsese cu minciuna, dar domniţa îl opri, vorbindu-i cu prietenie, şi-i dărui un pumn de galbeni. Plecă el de acolo, dar vezi că aurul nu-l prea ispitea şi-i dărui grădinarului, spunându-i:
— Ia banii ăştia şi dă-i copiilor tăi, să se joace cu ei şi să se bucure!
A doua zi, domniţa iarăşi îi ceru să-i aducă un bu¬chet de flori sălbatice. Şi când flăcăul intră cu ele în iatac, odată se repezi ca să-i scoată pălăria... Dar ghiujul de băiat parcă bănuise că aşa o să i se întâmple şi şi-o tot îndesă pe cap cu amândouă mâinile.
Dacă văzu şi văzu domniţa că nu poate s-o scoată la capăt cu el, îl lăsă în pace şi-i mai dărui încă un pumn de galbeni. Dar flăcăul nu păstră galbenii pentru dânsul, ci-i dărui mai departe grădinarului pentru copiii lui.
Şi tot la fel se petrecură lucrurile şi a treia zi: dom¬niţa nu fu în stare să-i scoată pălăria de pe cap, iar el nu-şi opri pentru sine aurul, ci-l dărui grădinarului.
Mult nu cred să fi trecut de la întâmplările astea, şi iată că se porni războiul. Îşi aduna împăratul oastea, dar vezi că nu ştia de va putea ţine piept urgiei, din pricină că duşmanul era mai puternic şi avea o armie mult mai numeroasă.
Văzând prin cât amar trece ţara, feciorul grăi către ceilalţi slujitori împărăteşti:
— Socot că de-acu’ îs şi eu destul de bărbat ca să pot porni la război. Daţi-mi doar un cal, că de altceva n-am nevoie!
Dacă auziră asta oamenii, odată se porniră pe râs şi-i răspunseră:
— Facă-ţi-se voia! După ce-om pleca, du-te în grajd şi ia-ţi calul pe care ţi-l vom lăsa.
După ce plecară toţi slujitorii, feciorul intră în grajd să scoată bidiviul, şi ce să vezi: dădu peste o mârţoagă de cal care şchiopăta de-un picior, că-i plângeai de milă! Dar flăcăul nu luă în seamă beteşugul, încălecă pe gloabă şi-o porni întins către pădurea cea întunecoasă. Şi de cum ajunse la marginea ei, strigă de trei ori: „Hans-cel-de-Fier!" cu atâta putere, că glasul îi răsună printre copaci ca un pui de vifor.
Şi pe data se ivi şi omul sălbatic, care-l întrebă:
— Ce vrei, măi băiete?
— Vreau să-mi dai un cal năzdrăvan, că gândesc să merg şi eu la război.
— Vei avea ceea ce ţi-ai dorit, ba încă şi mai mult decât atât!
Omul cel sălbatic se afundă în pădure şi, după puţin, numai ce se văzu venind un rândaş, aducând de căpăs¬tru o minunăţie de cal, care spumega pe nări, că abia putea fi ţinut în frâu. Şi-n urma calului se-nşirau o mulţime de ostaşi, numai unul şi unul, înzăuaţi toţi, şi cu nişte săbii care sclipeau în bătaia soarelui.
Flăcăul nostru îi dădu rândaşului mârţoaga şi, încălecând pe calul cel năzdrăvan, o porni în fruntea oştirii. Se apropie el de câmpul de bătaie şi tare se mai mâhni de ce-i fu dat să vadă: o parte din ostaşii împăratului pieriseră-n luptă, iar ceilalţi, câţi mai rămăseseră te¬feri, stăteau gata să dea bir cu fugiţii!...
Atunci nu mai aşteptă nici o clipă şi, ca un trăsnet, se repezi cu oastea lui asupra duşmanului. Şi atât de năprasnică fu nă¬vala, că doborî la pământ pe oricine încerca să i se împo¬trivească. Dacă văzură duşmanii că nu-i de glumă cu viteazul ăsta, vrură s-o ia la fugă, ca să-şi scape viaţa, dar flăcăul porni oastea pe urmele lor şi-i urmări cu înverşunare, până ce-i dobori pe toţi. După izbândă, în loc să se înturneze la curtea împărătească, o porni cu oastea, pe căi ocolite, spre pădurea cea întunecoasă şi, de îndată ce ajunse acolo, îl chemă pe Hans-cel-de-Fier.
— Ce vrei, măi băiete? îl întrebă omul cel sălbatic.
— Ia-ţi înapoi calul şi oastea şi dă-mi gloaba mea şchioapă.
Când se întoarse împăratul la palat, domniţa îi ieşi în întâmpinare şi-l copleşi de laude pentru izbânda pe care o avusese împotriva duşmanului. Dar împăratul o opri să-l mai firitisească, zicându-i:
— Draga tatii, nu eu am câştigat bătălia, ci un cava¬ler străin, care mi-a venit într-ajutor cu oastea lui. Aşa că lui i se cuvin toate laudele...
Domniţa vru neapărat să afle cine-i cavalerul acela viteaz, dar vezi că nici împăratul nu ştia prea multe despre el. Şi doar atât putu să-i mai zică:
— După bătălie, l-am mai văzut cum s-a luat după duşmanii care fugeau şi cum îi fugărea de moarte. Puţin după aceea, oastea lui s-a pierdut după negurile zării şi de atunci nimeni nu l-a mai zărit nici pe viteaz si nici pe vreun om din oastea lui.
Dacă auzi asta, domniţa se duse la grădinar şi-l în¬trebă unde-i e ajutorul.
Şi grădinarul îi răspunse, râzând cu gura până la urechi:
— Unde ar putea să fie, măria-ta? E aici, că tocmai acu’ s-a întors pe gloaba aia a lui ce şchioapătă de-un picior!...
Şi l-au primit oamenii c-un potop de batjocuri. Parcă mai aud cum îi ziceau: „Ia uitaţi-vă! S-a întors şi schiopârlă al nostru!..." Şi-l tot întrebau în zeflemea pe unde a cucăit în toată vremea asta. Da’ al naibii de ghiuj, nici el nu se lăsa mai prejos, că la toate răspun¬dea de parcă ar fi fost viteazul vitejilor: „Ehe, eu am luptat cel mai vârtos dintre toţi, că de n-aş fi fost eu, nu ştiu dacă aţi mai fi apucat să vedeţi lumina zilei!..." Iar dacă au auzit oamenii cum se împăuna, au râs cu şi mai mare poftă, de le venea să leşine de râs, nu alta...
Trecu vremea şi-ntr-o bună zi împăratul grăi către domniţă:
— Fata tatii, tare mult aş voi să dau o serbare! Da’ una care să ţină trei zile încheiate... Şi gândesc ca la praznicul acesta să arunci, după datină, mărul de aur, ca să-l prindă cel mai destoinic dintre feciorii de crai care ne-or fi oaspeţi. Şi, cine ştie, auzind de serbare, poate că s-o-ntâmpla să vină şi craiul cel necunoscut!...
De îndată ce se vesti praznicul, flăcăul se duse în pădure şi-l chemă pe Hans-cel-de-Fier.
— Ce vrei, băiete? îl întrebă acesta.
— Vreau să prind mărul de aur pe care-o să-l zvârle domniţa!
— Dacă numai asta ţi-e dorinţa, fii atunci liniştit, că-i ca şi cum îl ai de pe acum! îl asigură Hans-cel-de-Fier. Şi-o să-ţi mai dau, pe deasupra, o za roşie şi-un armăsar roib.
Când fu să înceapă serbarea, flăcăul veni călare pe armăsarul cel roib şi se aşeză în rândul cavalerilor. Şi-ntr-atâta era de schimbat, că nimeni nu putu să-l recunoască. Şi numai ce sosi şi domniţa! Zvârli ea cava¬lerilor un măr de aur şi vezi că în afară de flăcăul nostru nu fu în stare să-l prindă nimeni... După ce-l prinse, odată răsuci armăsarul şi, dându-i pinteni, o luă la goană de-ai fi zis că-l fugăresc diavolii...
A doua zi, Hans-cel-de-Fier îi dădu o za albă şi-un armăsar alb ca neaua. Şi se întâmplă că flăcăul prinse din nou mărul. Dar nu zăbovi nici o clipă, ci dispăru imediat, ca şi în ajun.
Dacă văzu cum stă treaba, împăratul se mânie foc şi zise:
— Ce fel de purtare mai e şi asta? Şi cum de-şi în¬găduie să nu vină în faţa mea şi să arate cine e şi ce hram poartă?!...
Apoi dădu poruncă slujitorilor săi ca, de va prinde iar mărul cavalerul şi-o încerca să fugă, să pornească pe urmele lui cu toţii şi nu cumva să-l scape. Iar de nu va voi să se întoarcă de buna voie, să fie doborât de pe cal şi, de nu s-o putea altfel, să fie chiar împuns cu lancea.
A treia zi, Hans-cel-de-Fier îi dădu flăcăului o za neagră şi-un armăsar negru ca pana corbului. Şi se-ntâmplă că flăcăul prinse iarăşi mărul... Dar când dădu să fugă, ostaşii împăratului se luară pe urmele lui şi într-atâta se apropie unul de el, că-l răni la picior cu vârful spadei.
Reuşi totuşi să scape de sub urmărirea lor, dar vezi că armăsarul gonea atât de repede, că-i căzu coiful de pe cap şi ostaşii împăratului putură să-i vadă pletele de aur. Şi de cum se întoarseră la curte, se apucară să-i povestească împăratului toată tărăşenia.
A doua zi, domniţa se duse iarăşi la grădinar şi-l întrebă unde-i e ajutorul.
— Altoieşte în grădină nişte meri, măria-ta. Da-mi pare că-i ostenit, că ieri flăcăul ăsta ciudat a fost şi el la serbare şi s-a întors abia către seară. Şi jucându-se el cu copiii mei, că tare-i mai iubeşte, le-a arătat trei mere de aur, pe care zicea că le-ar fi câştigat la prazni¬cul acela.
Domniţa alergă la taică-său de-i spuse totul, iar împăratul dădu poruncă să i se înfăţişeze de îndată flăcăul ce era ajutor la grădinărie. Veni el într-un suflet, că n-avea ce alta face, dar tot cu pălăria pe cap. Vezi însă că domniţa era pe-aproape şi odată-i scoase pălăria!... Şi ce crezi: pletele de aur îi căzură pe umeri, de păreau că-s raze de soare, şi era aşa de frumos flăcăul, că rămaseră toţi cu ochii la el, parcă fermecaţi...
Şi-l întrebă împăratul:
— Tu eşti cavalerul care a venit la serbare îmbrăcat în fiecare zi în altă za şi care a prins cele trei mere de aur?
— Da, eu îs! răspunse flăcăul. Şi iaca şi merele... Apoi scoase din buzunar cele trei mere de aur şi le întinse împăratului. Şi de mai doreşte măria-ta şi alte dovezi, atunci să privească la rana asta de la picior, pe care mi-au făcut-o unii din oamenii domniei tale, pe când mă fugăreau... Şi află că tot eu sunt cavalerul care te-am ajutat să-ţi învingi duşmanii!...
— Dacă-i aşa, atunci îţi datorez veşnica recunoş¬tinţă, grăi împăratul. Da’ ia spune-mi: n-ai vreo do¬rinţă pe care aş putea să ţi-o îndeplinesc?...
— Ba am una: să-mi dai de nevastă pe fata măriei-tale!
Dacă-l auzi domniţa ce îndrăzneşte a zice, râse uşu¬rel şi grăi bucuroasă:
— Aşa flăcău mai zic şi eu!... Ăsta nu face mofturi. Şi apropiindu-se de el, îl sărută ca pe-un logodnic.
La nuntă veniră şi părinţii flăcăului şi erau nespus de fericiţi că se sfârşiseră toate cu bine. Că de mult îşi pierduseră nădejdea de a-şi mai revedea vreodată fe¬ciorul...
Şi ce să vezi: pe când şedeau cu toţii la masă, odată încetă muzica şi se dădură uşile de perete şi-n sală apăru o mândreţe de împărat, însoţit de un alai mare, plin de strălucire!... Şi îndreptându-se spre flăcăul nostru, îl îmbrăţişă şi-i spuse:
— Eu sunt Hans-cel-de-Fier. O vrăjitoare haină m-a blestemat să mă prefac într-un om sălbatic, da’ vezi că tu m-ai mântuit. Şi odată cu mine au scăpat de sub urgia blestemului oamenii şi animalele astea, pe care mi-era sortit să-i răpesc şi să-i vrăjesc la rându-mi, atâta timp cât mă aflam şi eu sub stăpânirea vrăjii. Şi s-a întâmplat ca, în timp ce eu îţi ajutam, tu ai dobândit puterea să alungi blestemul ce apăsa asupra mea...
Ei, dragilor, şi s-a pornit după aia un praznic, că cel care vă povesteşte toate lucrurile astea tare ar fi dorit să fi fost şi el pe-acolo, să închine câteva pahare şi să dănţuiască până a treia zi!...
luni, 3 ianuarie 2005
duminică, 2 ianuarie 2005
Fraţii Grimm - Scufiţa Roşie
SCUFITA ROSIE
de Fratii Grimm
A FOST ODATA o fetita zglobie si dragalasa, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai draga decat oricui ii era ea bunicii, care nu stia ce daruri sa-i mai faca. Odata, bunica ii darui o scufita de catifea rosie, si pentru ca-i sedea tare bine fetitei si nici nu mai voia sa poarte altceva pe cap, o numira de atunci Scufita Rosie. Intr-o zi, maica-sa ii zise:
— Scufita Rosie, ia baga-n cosulet bucata asta de cozonac si sticla asta cu vin si du-le bunicii, ca e bol¬nava si slabita si bunatatile astea or sa-i ajute sa-si mai vina in puteri. Da vezi de pleaca mai inainte de-a se lasa zapuseala si cauta de mergi frumos si sa nu te abati din drum; altfel, cine stie, de alergi, ai putea sa cazi si sa spargi sticla, si atunci bunicuta cu ce o sa se mai aleaga? Iar cand o fi sa intri in casa, nu uita sa-i dai bunicii „buna dimineata" si vezi sa nu inceapa a-ti umbla ochii prin toate ungherele!...
— Asa am sa fac! ii fagadui Scufita Rosie si-i dadu mina la plecare.
Bunica locuia in padure, cam la vreo jumatate de ceas departare de sat. Si de cum intra Scufita Rosie in raristea codrului, numai ce-i iesi lupul inainte. Dar Scufita Rosie nu stia ce lighioana rea e lupul si nu se temu defel cand il vazu.
— Buna ziua, Scufita Rosie! ii zise el.
— Multumesc frumos, lupule. — Incotro asa de dimineata, Scufita Rosie?
— Ia, pana la bunicuta!
— Si ce duci acolo, sub sort?
— Cozonac si vin. Mama a facut ieri cozonac si-i duc nitelus si bunicii, care-i bolnava si slabita, sa ma-nince si ea, ca sa-si mai vina in puteri.
— Da unde sade bunica-ta, Scufita Rosie?
— Colo, in padure, la vreun sfert de ceas si mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai si dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunisul, pe care doar il stii! ii raspunse Scufita Rosie.
Lupul isi zise in sinea lui: „Frageda-i fetita asta! Ce mai imbucatura pe cinste ar fi, zau asa! Cu mult mai gustoasa decat baba! Da e vorba ca trebuie sa fiu siret si sa ticluiesc in asa fel lucrurile, ca sa pun mina pe amindoua"...
Mai merse lupul o bucata de drum alaturi de Scufita Rosie si apoi incepu sa-i spuna cu glas mieros:
— Scufita Rosie, ia te uita ce flori frumoase stralu¬cesc in jurul tau! Si tu nici nu le iei in seama macar... Si mie mi se pare ca n-auzi nici ce dulce cinta pasa¬relele!... Atit de serioasa pasesti pe drum, de parca te-ai duce la scoala. Si e atit de placut sa hoinaresti si sa zburzi prin padure; e atita veselie!...
Scufita Rosie ridica privirea si cand vazu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, cand privi mai cu luarc-aminte la florile frumoase care cresteau pretutindeni, isi spuse in sinea ei: „Mare bucurie i-as face bunicii daca i-as duce si-un buchet de flori proas¬pete! E atit de dimineata, ca nu mi-e teama c-am sa intirzii!" Se abatu deci din drum si o lua prin padure, ca sa culeaga flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar indata i se parea ca putin mai incolo ii zimbeste o floare si mai ochioasa; alerga intr-acolo si, tot culegind margarete si clopotei, se pierdea tot mai mult in adincul codrului. In ast timp insa, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii si batu la usa.
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Scufita Rosie, si-ti aduc cozonac si-o sticla cu vin. Dar deschide usa, bunicuta!
— Apasa pe.clanta si intra! raspunse bunica. Ca eu ma simt slabita si nu ma pot da jos din pat.
Lupul apasa pe clanta, deschise usa, se repezi glont spre patul bunicii si, fara sa scoata o vorba, o inghiti. Se imbraca apoi cu hainele ei, isi puse pe cap scufia, se culca in pat si trase perdelele.
In vremea asta, Scufita Rosie culesese atitea flori, ca abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo pana colo, deodata isi aminti de bunica si porni degraba spre cascioara din padure. Si nu mica ii fu mirarea cand vazu usa data de perete.
De indata ce intra in odaie, o cuprinse nelinistea; totul i se parea atit de ciudat, ineit isi spuse: „Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e asa de frica?... Ca doar alta data ma simteam atit de bine la bunicuta!"
Si, iara sa mai astepte, striga:
— Buna dimineata!
Dar nu primi nici un raspuns.
Scufita Rosie se apropie atunci de pat si dadu per¬delele la o parte. Bunicuta statea intinsa in pat, cu scufia trasa peste ochi si avea o infatisare atit de ciu¬data, ineit fetita intreba:
— Vai, bunicuta, da de ce ai urechi atit de mari?
— Ca sa te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuto, da de ce ai ochi atit de mari?
— Ca sa te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuto, da de ce ai miini atit de mari?
— Ca sa te pot apuca mai bine.
— Da , bunicuto, de ce ai o coscogeamite gura?
— Ca sa te pot inghiti mai bine. N-apuca sa sfirseasca ultimul cuvint, ca si sari jos din pat si-o inghiti pe biata Scufita Rosie.
Dupa ce-si potoli foamea, lupul se culca din nou in pat si, prinzindu-l somnul, adormi si incepu sa sforaie de se cutremurau peretii. Si se intimpla ca tocmai atunci sa treaca prin fata casei un vinator. Auzi el horaiturile si-si spuse: „Bre, da tare mai sforaie batrina! Nu cumva i-o fi rau?" Intra in casa si, cand se apropie de pat, il vazu pe lup tolanit acolo.
— Ei dracie, nu-mi inchipuiam c-o sa te gasesc aici, ticalos batrin! izbucni vinatorul. De cand te caut!
Isi potrivi pusca si voi sa traga, dar in clipa aceea ii trecu prin minte: „Dar daca lupul a inghitit-o pe batrina? Poate c-as mai putea s-o scap!" Asa ca nu mai trase, ci, luind o foarfeca, incepu sa taie burta lupului adormit. Abia apucase sa faca vreo doua-trei taieturi, ca se si vazu stralucind scufita cea rosie a fetitei, si cand mai facu o taietura, fetita sari afara si striga:
— Vai, ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta lupului!
Dupa aceea au scos-o afara si pe bunica. Era inca in viata, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie aduna in graba niste pietroaie si tustrei umplura cu ele burta lupului.
Cind se trezi, lupul voi s-o ia la sanatoasa, dar pie¬troaiele atirnau atit de greu, ca dihania se prabusi la pamint si dadu ortu popii.
Cei trei nu-si mai incapeau in piele de bucurie. Bunicuta manca cozonacul si bau vinul pe care-l adusese fetita si pe data se inzdraveni. Iar Scufita Rosie gindi in sinea ei, parca mustrindu-se: ,,De-acu inainte n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult de povetele mamei!"
de Fratii Grimm
A FOST ODATA o fetita zglobie si dragalasa, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai draga decat oricui ii era ea bunicii, care nu stia ce daruri sa-i mai faca. Odata, bunica ii darui o scufita de catifea rosie, si pentru ca-i sedea tare bine fetitei si nici nu mai voia sa poarte altceva pe cap, o numira de atunci Scufita Rosie. Intr-o zi, maica-sa ii zise:
— Scufita Rosie, ia baga-n cosulet bucata asta de cozonac si sticla asta cu vin si du-le bunicii, ca e bol¬nava si slabita si bunatatile astea or sa-i ajute sa-si mai vina in puteri. Da vezi de pleaca mai inainte de-a se lasa zapuseala si cauta de mergi frumos si sa nu te abati din drum; altfel, cine stie, de alergi, ai putea sa cazi si sa spargi sticla, si atunci bunicuta cu ce o sa se mai aleaga? Iar cand o fi sa intri in casa, nu uita sa-i dai bunicii „buna dimineata" si vezi sa nu inceapa a-ti umbla ochii prin toate ungherele!...
— Asa am sa fac! ii fagadui Scufita Rosie si-i dadu mina la plecare.
Bunica locuia in padure, cam la vreo jumatate de ceas departare de sat. Si de cum intra Scufita Rosie in raristea codrului, numai ce-i iesi lupul inainte. Dar Scufita Rosie nu stia ce lighioana rea e lupul si nu se temu defel cand il vazu.
— Buna ziua, Scufita Rosie! ii zise el.
— Multumesc frumos, lupule. — Incotro asa de dimineata, Scufita Rosie?
— Ia, pana la bunicuta!
— Si ce duci acolo, sub sort?
— Cozonac si vin. Mama a facut ieri cozonac si-i duc nitelus si bunicii, care-i bolnava si slabita, sa ma-nince si ea, ca sa-si mai vina in puteri.
— Da unde sade bunica-ta, Scufita Rosie?
— Colo, in padure, la vreun sfert de ceas si mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai si dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunisul, pe care doar il stii! ii raspunse Scufita Rosie.
Lupul isi zise in sinea lui: „Frageda-i fetita asta! Ce mai imbucatura pe cinste ar fi, zau asa! Cu mult mai gustoasa decat baba! Da e vorba ca trebuie sa fiu siret si sa ticluiesc in asa fel lucrurile, ca sa pun mina pe amindoua"...
Mai merse lupul o bucata de drum alaturi de Scufita Rosie si apoi incepu sa-i spuna cu glas mieros:
— Scufita Rosie, ia te uita ce flori frumoase stralu¬cesc in jurul tau! Si tu nici nu le iei in seama macar... Si mie mi se pare ca n-auzi nici ce dulce cinta pasa¬relele!... Atit de serioasa pasesti pe drum, de parca te-ai duce la scoala. Si e atit de placut sa hoinaresti si sa zburzi prin padure; e atita veselie!...
Scufita Rosie ridica privirea si cand vazu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, cand privi mai cu luarc-aminte la florile frumoase care cresteau pretutindeni, isi spuse in sinea ei: „Mare bucurie i-as face bunicii daca i-as duce si-un buchet de flori proas¬pete! E atit de dimineata, ca nu mi-e teama c-am sa intirzii!" Se abatu deci din drum si o lua prin padure, ca sa culeaga flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar indata i se parea ca putin mai incolo ii zimbeste o floare si mai ochioasa; alerga intr-acolo si, tot culegind margarete si clopotei, se pierdea tot mai mult in adincul codrului. In ast timp insa, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii si batu la usa.
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Scufita Rosie, si-ti aduc cozonac si-o sticla cu vin. Dar deschide usa, bunicuta!
— Apasa pe.clanta si intra! raspunse bunica. Ca eu ma simt slabita si nu ma pot da jos din pat.
Lupul apasa pe clanta, deschise usa, se repezi glont spre patul bunicii si, fara sa scoata o vorba, o inghiti. Se imbraca apoi cu hainele ei, isi puse pe cap scufia, se culca in pat si trase perdelele.
In vremea asta, Scufita Rosie culesese atitea flori, ca abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo pana colo, deodata isi aminti de bunica si porni degraba spre cascioara din padure. Si nu mica ii fu mirarea cand vazu usa data de perete.
De indata ce intra in odaie, o cuprinse nelinistea; totul i se parea atit de ciudat, ineit isi spuse: „Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e asa de frica?... Ca doar alta data ma simteam atit de bine la bunicuta!"
Si, iara sa mai astepte, striga:
— Buna dimineata!
Dar nu primi nici un raspuns.
Scufita Rosie se apropie atunci de pat si dadu per¬delele la o parte. Bunicuta statea intinsa in pat, cu scufia trasa peste ochi si avea o infatisare atit de ciu¬data, ineit fetita intreba:
— Vai, bunicuta, da de ce ai urechi atit de mari?
— Ca sa te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuto, da de ce ai ochi atit de mari?
— Ca sa te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuto, da de ce ai miini atit de mari?
— Ca sa te pot apuca mai bine.
— Da , bunicuto, de ce ai o coscogeamite gura?
— Ca sa te pot inghiti mai bine. N-apuca sa sfirseasca ultimul cuvint, ca si sari jos din pat si-o inghiti pe biata Scufita Rosie.
Dupa ce-si potoli foamea, lupul se culca din nou in pat si, prinzindu-l somnul, adormi si incepu sa sforaie de se cutremurau peretii. Si se intimpla ca tocmai atunci sa treaca prin fata casei un vinator. Auzi el horaiturile si-si spuse: „Bre, da tare mai sforaie batrina! Nu cumva i-o fi rau?" Intra in casa si, cand se apropie de pat, il vazu pe lup tolanit acolo.
— Ei dracie, nu-mi inchipuiam c-o sa te gasesc aici, ticalos batrin! izbucni vinatorul. De cand te caut!
Isi potrivi pusca si voi sa traga, dar in clipa aceea ii trecu prin minte: „Dar daca lupul a inghitit-o pe batrina? Poate c-as mai putea s-o scap!" Asa ca nu mai trase, ci, luind o foarfeca, incepu sa taie burta lupului adormit. Abia apucase sa faca vreo doua-trei taieturi, ca se si vazu stralucind scufita cea rosie a fetitei, si cand mai facu o taietura, fetita sari afara si striga:
— Vai, ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta lupului!
Dupa aceea au scos-o afara si pe bunica. Era inca in viata, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie aduna in graba niste pietroaie si tustrei umplura cu ele burta lupului.
Cind se trezi, lupul voi s-o ia la sanatoasa, dar pie¬troaiele atirnau atit de greu, ca dihania se prabusi la pamint si dadu ortu popii.
Cei trei nu-si mai incapeau in piele de bucurie. Bunicuta manca cozonacul si bau vinul pe care-l adusese fetita si pe data se inzdraveni. Iar Scufita Rosie gindi in sinea ei, parca mustrindu-se: ,,De-acu inainte n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult de povetele mamei!"
sâmbătă, 1 ianuarie 2005
Fraţii Grimm - Împăratul Cioc-de-Sturz
ÎMPĂRATUL CIOC-DE-STURZ
de Fraţii Grimm
A FOST ODATA un imparat si imparatul asta avea o fata, minune de frumoasa, nu altceva, dar atit de min-dra si de trufasa, de nu gasea nici un petitor pe gustul ei. Pe cei care venisera in petit pana atunci i-a facut repede sa-si ia talpasita, ba i-a mai si batjocorit pe deasupra. Si iata ca-ntr-o buna zi, imparatul dadu un mare praznic, la care pofti pe toti flacaii dornici de insu¬ratoare. De cum venira ei, de prin toate partile lumii, imparatul ii si orindui dupa rang si stare: in frunte veneau imparatii, apoi feciorii de domn, printii, contii si baronii, iar la urma, nobilii de mina a doua. j3f695jr28ful
Dupa aceea, fata de imparat fu dusa prin fata sirului de petitori, dar de-ndata ce-i vazu, ii gasi fiecaruia cite-un cusur. Unul i se paru prea gras: „Parca-i o butie!" altul, prea inalt: „Ia te uita ce lungan! Nu-l ajung nici intr-un an..."; al treilea, prea scund: ,,Scurt si gros si indesat, n-are mutra de barbat!"; al patrulea, prea gal¬ben la fata: „Parca-i moartea!"; al cincilea, prea rosco¬van: „Ros-creasta de cocos!"; al saselea, prea adus de spate: „Ia te uita: brad verde, uscat dupa vatra!"
Si asa, nu era unul sa nu-i gaseasca vreun cusur. Dar cel mai mult isi rise de-un crai pe-a carui fata se vedea bunatatea si voiosia, care sedea in capul mesei si caruia ii crescuse barbia nitelus cam strimb.
— Ei, dracie, striga ea, strieindu-se de ris, asta are o barbie ca un cioc de sturz!
Si de-atunci ii ramase imparatului numele de „Cioc-de-Sturz". Daca vazu imparatul cel batrin ca fata lui nu face altceva decat sa-si bata joc de toata lumea si sa-si alunge petitorii, se lua iar de ginduri si, miniindu-se cumplit, facu juramint s-o dea de sotie celui dintii cer¬setor care va bate la poarta palatului.
Citeva zile dupa aceea, un biet cintaret trecu pe acolo si se porni sa cinte sub ferestrele palatului, cu ghidul ca s-or indura de el si l-or milui cu niscaiva mancare.
Si de cum ii auzi cintecul, imparatul porunci unui slu¬jitor:
— Aduceti-mi-l de-ndata incoa !
Cintaretul cel rupt si zdrentaros intra in sala tronului si incepu sa cinte in fata imparatului si a fiicei sale. Si dupa ce sfirsi de cintat, se ruga de maria-sa sa-l ajute cu ce l-o lasa inima. Imparatul ii zise:
— Atit de mult mi-a placut cintarea ta, ca ti-o dau pe fie-mea de nevasta.
Pe fata o trecura fiori de spaima la auzul acestor cu¬vinte, dar imparatul ii grai raspicat:
— Am facut juramint sa te dau dupa ce] diniii cer¬setor care va trece pe aici, si o sa-mi tin juramintul!
In zadar se zbatu ea si incerca sa se puna impotriva; imparatul trimise dupa popa si trufasa printesa trebui sa se cunune cu cintaretul cel sarman.
Dupa cununie, imparatul nu-i lasa un pic de ragaz si-i zise:
— Crezi ca se mai cuvine ca o nevasta de cersetor sa locuiasca sub acoperisul meu? Ia-ti barbatul si du-te de-aici!
Cersetorul isi lua nevasta de mina si-o pornira, batind drumurile pe jos.
Si ajungind ei intr-o padure mare, femeia il intreba:
— Padurea asta mare
A cui sa fie oare?
Iar barbatul ii raspunse:
— A lui Cioc-de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-a ta,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei, dadui de napasta,
Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!...
Mersera ei ce mai mersera si iata ca ajunsera intr-o lunca. Si femeia intreba iarasi:
— Da lunca asta verde
A cui sa fie oare?
— A lui Cioc-de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-a ta,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!...
Mai mersera ei oleaca de vreme si numai ce dadura dc-un oras mare. Si ea il intreba din nou pe cersetor:
— Orasul asta mare
Al cui sa fie oare?
— Al lui Cioc de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-ai tau,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta !...
— Nu-mi place defel, ii spuse minios cintaretul, sa te tot aud tinguindu-te ca n-ai pe altul de barbat! .. Da ce, eu nu ti-s potrivit, is de lepadat?!
In cele din urma, poposira la o coliba mica, mititica, si femeia intreba:
— Vai, Doamne, cine-o locui in cascioara,
Ca-i darapanata din cale-afara?!
Iar cintaretul ii raspunse :
- Vrei sa stii cine? pana azi am stat eu singur in ea, dar de-acu incolo om locui-o impreuna.
Cind dadu sa intre, femeia trebui sa se aplece, atit era de scunda usa.
- Dar unde-mi sunt slugile? intreba ea.
- Care slugi?! o lua la rost cersetorul. De-aci-nainte, tu singura trebuie sa ai gdja de toate. Ia du-te imediat de aprinde focul si pune apa la fiert, ca sa-mi faci demancare, ca nu mai pot de flamind si ostenit ce sunt!
Dar fata de imparat nu se pricepea defel sa aprinda focul si nici sa gateasca demancare, asa ca cersetorul nu avu incotro si trebui sa puna el mina sa faca toata treaba, ca sa nu ramina flamind. Si, mai brodind-o, mai poticnindu-se, nu se poate spune ca n-a facut o mancare bunicica pana la sfirsit... Dupa ce imbucara ei putinul pe care-l aveau, se culcara pe cuptor. Cintaretu] isi trezi nevasta cu noaptea-n cap si-o indemna sa se apuce imediat de treburile casei. De bine, de rau, o dusera ci asa citeva zile, pana ce dadura gata toate merindele. Atunci barbatul zise:
— Ian asculta, mai femeie, asa n-o mai scoatem noi la socoteala: sa mancam numai si de cistigat sa nu casti¬gam nimic!... Sa te apuci de impletit cosuri, auzi?
Se duse barbatul sa taie niste crengi de rachita, le facu nuiele si le cara acasa.
Femeia se stradui din toata inima sa le impleteasca, dar nuielele erau tari si-i vatamau miinile cele gingase.
— Vad eu ca la asta nu-ti merge mina!... spuse bar¬batul. Apuca-te atunci de tors, ca poate la tors o sa te pricepi mai bine...
Se apuca femeia de tors, dar firul cel aspru ii taia atit de adinc pielea gingasa a degetelor, de-i dadea mereu singele.
— Vezi, se otari la ea barbatul, tare prost am mai ni¬merit-o cu tine, ca nu esti buna de nici o treaba! Dar ca sa nu zici ca-ti caut pricina degeaba, uite, o sa incerc sa fac negot cu oale si strachini de lut. Iar tu o sa le duci in piata si o sa le vinzi.
„Vai, gindi ea, daca s-or nimeri sa vina tocmai atunci in piata oameni din imparatia lui taica-meu si m-or vedea vinzind blide, ce-au sa-si mai rida de mine!"
Dar cum n-avea incotro, trebui sa se supuna, daca nu voia sa moara de foame. Prima oara ii merse bine negustoria, caci, vazand-o cit e de frumoasa, oamenii ii cumpa¬rau bucurosi marfa si-i plateau cit cerea ea; ba, s-au mai gasit unii care-i puneau banii-n mina si, pasamite, uitau sa mai ia oalele...
Au trait ei asa o bucata de vreme de pe urma castigu¬lui, pana ce-au cheltuit ultima lascaie. Daca vazu barba¬tul ca n-au incotro, o trimise din nou la tirg cu o gramada de oale, caci fusese prevazator si le cumparase mai inain¬te, din cistig. Da asta data, ea se aseza cu ele la gura obo¬rului si incepu sa imbie oamenii sa le cumpere. Dar, ca un facut, aparu deodata un calaret beat si intra cu arma¬sarul in gramada de oale, de le facu pe toate numai cioburi. Femeia incepu sa planga si, de frica, nu mai stia ce sa faca. „Vai de mine si de mine ce-o sa mai patesc!... se tinguia ea intruna. Cine stie ce-o sa spuna acu barbatu-meu, cand o afla ce mi s-a intimplat!"
O porni spre casa tot intr-o fuga si-i povesti cu de-amanuntui ce pacoste daduse peste ea.
. — Cine naiba a mai vazut sa te-asezi cu oalele taman la gura oborului, in drumul calaretilor r! o certa barbatul cu asprime. Ia nu te mai boci atit, ca si-un prost ar in¬telege ca nu esti buna de nici o treaba!... Uite, am fost la palatul imparatului si-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnica la bucatarie, si mi-au fagaduit c-au sa te primeasca, dar fara nici o simbrie, ci numai pe mancare.
Asa se facu de ajunse fata imparatului slujnica la bucatarie; si trebuia sa-i dea toate la indemana bucatarului si sa savarseasca muncile cele mai grele. Biata de ea isi legase de amandoua buzunarele cite-o ulcica, si-n ele aducea acasa resturile ramase de la masa imparateasca. Si.cu bruma asta de mancare isi inselau foamea.
Dar iata ca intr-o zi s-a intimplat sa se praznuiasca nunta feciorului celui mai mare al imparatului. Si se duse sx ea, saraca, sa priveasca, pitindu-se dupa o usa din sala tronului... cand se aprinsera luminile si incepura sa vina oaspetii, unul mai mindru decat altul si care mai de care in straie mai bogate, si vazu stralucirea aceea care-i lua ochii, ea se gindi, cu inima intristata, la soarta ei si-si blestema trufia care o adusese in starea asta de saracie, facind-o sa indure atitea umilinte.
Trecind pe langa ea, slugile ii aruncau din cand in cand din bucatele pe care le duceau ori le luau de lamasasi-al caror miros imbietor ii gidila narile, si fata de imparat se grabea sa le puna in oala, ca sa plece acasa cu ele.
Deodata se ivi in sala fiul imparatului, imbracat numai in catifea si-n matasuri si avind in jurul gitului lantuguri de aur. Si cand o vazu pe femeia aceea frumoasa pironita in usa, o prinse de mina si vru s-o traga 3a joc. Dar ea se inspaiminta grozav si cauta sa-i scape, fiindca-si daduse indata seama ca fiul de crai nu era altul dccit imparatul Cioc-de-Sturz, care-o petise pe vremuri si pe care-l luase in ris. Dar impotrivirea nu-i ajuta la nimic, caci el o apuca si mai zdravan si o trase dupa el, in sala tronului. Si atunci, deodata, se rupse cor¬deaua de care-i stateau prinse cele doua ulcele si se varsa pe jos ciorba si se imprastie cit colo mancarea... cand vazura oaspetii una ca asta, incepura sa rida cu totii pana ce nu mai putura si-i aruncara numai cuvinte de batjocura. De rusine, biata fata de imparat ar fi vrut mai bine sa intre in pamint. Alerga spre usa, ca sa piara din ochii lor cit mai degraba, dar pe scara o ajunse din urma cineva si o aduse inapoi. Il privi si-si dadu seama ca era tot imparatul Cioc-de-Sturz. Iar el ii grai cu blan¬dete:
— Nu te teme, ca eu si cantaretul cu care ai stat in coliba aceea micuta prin care sufla vintul suntem unul si acelasi om. De dragul tau m-am prefacut in cersetor, si calaretul care ti-a spart oalele tot eu am fost. Si toate astea le-am facut ca sa-ti infring trufia si sa te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.
Atunci ea incepu sa planga amar si se cai:
— Cit de nedreapta am fost! Nu ma simt vrednica sa-ti fiu nevasta!
Dar el cauta s-o abata de la gindurile ei negre si-i zise:
— Lasa, nu te mai omori atit cu firea! Mingiie-te ca zilele de suferinta au trecut si acu o sa facem o nunta sa se duca vestea!
Si cit ai bate din palme, se ivira slujnicele de o gatira cu cele mai minunate straie din cite s-au vazut vreodata. Veni apoi si taica-sau, imparatul cel batrin, venira si curtenii si-i urara cu totii sa aiba parte de noroc la nunta ei cu imparatul Cioc-de-Sturz. Si de-abia acum pot sa zic ca se pusera pe chef... Rau imi pare, zau, ca n-am nimerit si noi pe acolo, ca trebuie sa se fi petrecut la nunta asta de pomina cum nu s-a mai petrecut nicaieri pe lume!...
de Fraţii Grimm
A FOST ODATA un imparat si imparatul asta avea o fata, minune de frumoasa, nu altceva, dar atit de min-dra si de trufasa, de nu gasea nici un petitor pe gustul ei. Pe cei care venisera in petit pana atunci i-a facut repede sa-si ia talpasita, ba i-a mai si batjocorit pe deasupra. Si iata ca-ntr-o buna zi, imparatul dadu un mare praznic, la care pofti pe toti flacaii dornici de insu¬ratoare. De cum venira ei, de prin toate partile lumii, imparatul ii si orindui dupa rang si stare: in frunte veneau imparatii, apoi feciorii de domn, printii, contii si baronii, iar la urma, nobilii de mina a doua. j3f695jr28ful
Dupa aceea, fata de imparat fu dusa prin fata sirului de petitori, dar de-ndata ce-i vazu, ii gasi fiecaruia cite-un cusur. Unul i se paru prea gras: „Parca-i o butie!" altul, prea inalt: „Ia te uita ce lungan! Nu-l ajung nici intr-un an..."; al treilea, prea scund: ,,Scurt si gros si indesat, n-are mutra de barbat!"; al patrulea, prea gal¬ben la fata: „Parca-i moartea!"; al cincilea, prea rosco¬van: „Ros-creasta de cocos!"; al saselea, prea adus de spate: „Ia te uita: brad verde, uscat dupa vatra!"
Si asa, nu era unul sa nu-i gaseasca vreun cusur. Dar cel mai mult isi rise de-un crai pe-a carui fata se vedea bunatatea si voiosia, care sedea in capul mesei si caruia ii crescuse barbia nitelus cam strimb.
— Ei, dracie, striga ea, strieindu-se de ris, asta are o barbie ca un cioc de sturz!
Si de-atunci ii ramase imparatului numele de „Cioc-de-Sturz". Daca vazu imparatul cel batrin ca fata lui nu face altceva decat sa-si bata joc de toata lumea si sa-si alunge petitorii, se lua iar de ginduri si, miniindu-se cumplit, facu juramint s-o dea de sotie celui dintii cer¬setor care va bate la poarta palatului.
Citeva zile dupa aceea, un biet cintaret trecu pe acolo si se porni sa cinte sub ferestrele palatului, cu ghidul ca s-or indura de el si l-or milui cu niscaiva mancare.
Si de cum ii auzi cintecul, imparatul porunci unui slu¬jitor:
— Aduceti-mi-l de-ndata incoa !
Cintaretul cel rupt si zdrentaros intra in sala tronului si incepu sa cinte in fata imparatului si a fiicei sale. Si dupa ce sfirsi de cintat, se ruga de maria-sa sa-l ajute cu ce l-o lasa inima. Imparatul ii zise:
— Atit de mult mi-a placut cintarea ta, ca ti-o dau pe fie-mea de nevasta.
Pe fata o trecura fiori de spaima la auzul acestor cu¬vinte, dar imparatul ii grai raspicat:
— Am facut juramint sa te dau dupa ce] diniii cer¬setor care va trece pe aici, si o sa-mi tin juramintul!
In zadar se zbatu ea si incerca sa se puna impotriva; imparatul trimise dupa popa si trufasa printesa trebui sa se cunune cu cintaretul cel sarman.
Dupa cununie, imparatul nu-i lasa un pic de ragaz si-i zise:
— Crezi ca se mai cuvine ca o nevasta de cersetor sa locuiasca sub acoperisul meu? Ia-ti barbatul si du-te de-aici!
Cersetorul isi lua nevasta de mina si-o pornira, batind drumurile pe jos.
Si ajungind ei intr-o padure mare, femeia il intreba:
— Padurea asta mare
A cui sa fie oare?
Iar barbatul ii raspunse:
— A lui Cioc-de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-a ta,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei, dadui de napasta,
Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!...
Mersera ei ce mai mersera si iata ca ajunsera intr-o lunca. Si femeia intreba iarasi:
— Da lunca asta verde
A cui sa fie oare?
— A lui Cioc-de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-a ta,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!...
Mai mersera ei oleaca de vreme si numai ce dadura dc-un oras mare. Si ea il intreba din nou pe cersetor:
— Orasul asta mare
Al cui sa fie oare?
— Al lui Cioc de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-ai tau,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta !...
— Nu-mi place defel, ii spuse minios cintaretul, sa te tot aud tinguindu-te ca n-ai pe altul de barbat! .. Da ce, eu nu ti-s potrivit, is de lepadat?!
In cele din urma, poposira la o coliba mica, mititica, si femeia intreba:
— Vai, Doamne, cine-o locui in cascioara,
Ca-i darapanata din cale-afara?!
Iar cintaretul ii raspunse :
- Vrei sa stii cine? pana azi am stat eu singur in ea, dar de-acu incolo om locui-o impreuna.
Cind dadu sa intre, femeia trebui sa se aplece, atit era de scunda usa.
- Dar unde-mi sunt slugile? intreba ea.
- Care slugi?! o lua la rost cersetorul. De-aci-nainte, tu singura trebuie sa ai gdja de toate. Ia du-te imediat de aprinde focul si pune apa la fiert, ca sa-mi faci demancare, ca nu mai pot de flamind si ostenit ce sunt!
Dar fata de imparat nu se pricepea defel sa aprinda focul si nici sa gateasca demancare, asa ca cersetorul nu avu incotro si trebui sa puna el mina sa faca toata treaba, ca sa nu ramina flamind. Si, mai brodind-o, mai poticnindu-se, nu se poate spune ca n-a facut o mancare bunicica pana la sfirsit... Dupa ce imbucara ei putinul pe care-l aveau, se culcara pe cuptor. Cintaretu] isi trezi nevasta cu noaptea-n cap si-o indemna sa se apuce imediat de treburile casei. De bine, de rau, o dusera ci asa citeva zile, pana ce dadura gata toate merindele. Atunci barbatul zise:
— Ian asculta, mai femeie, asa n-o mai scoatem noi la socoteala: sa mancam numai si de cistigat sa nu casti¬gam nimic!... Sa te apuci de impletit cosuri, auzi?
Se duse barbatul sa taie niste crengi de rachita, le facu nuiele si le cara acasa.
Femeia se stradui din toata inima sa le impleteasca, dar nuielele erau tari si-i vatamau miinile cele gingase.
— Vad eu ca la asta nu-ti merge mina!... spuse bar¬batul. Apuca-te atunci de tors, ca poate la tors o sa te pricepi mai bine...
Se apuca femeia de tors, dar firul cel aspru ii taia atit de adinc pielea gingasa a degetelor, de-i dadea mereu singele.
— Vezi, se otari la ea barbatul, tare prost am mai ni¬merit-o cu tine, ca nu esti buna de nici o treaba! Dar ca sa nu zici ca-ti caut pricina degeaba, uite, o sa incerc sa fac negot cu oale si strachini de lut. Iar tu o sa le duci in piata si o sa le vinzi.
„Vai, gindi ea, daca s-or nimeri sa vina tocmai atunci in piata oameni din imparatia lui taica-meu si m-or vedea vinzind blide, ce-au sa-si mai rida de mine!"
Dar cum n-avea incotro, trebui sa se supuna, daca nu voia sa moara de foame. Prima oara ii merse bine negustoria, caci, vazand-o cit e de frumoasa, oamenii ii cumpa¬rau bucurosi marfa si-i plateau cit cerea ea; ba, s-au mai gasit unii care-i puneau banii-n mina si, pasamite, uitau sa mai ia oalele...
Au trait ei asa o bucata de vreme de pe urma castigu¬lui, pana ce-au cheltuit ultima lascaie. Daca vazu barba¬tul ca n-au incotro, o trimise din nou la tirg cu o gramada de oale, caci fusese prevazator si le cumparase mai inain¬te, din cistig. Da asta data, ea se aseza cu ele la gura obo¬rului si incepu sa imbie oamenii sa le cumpere. Dar, ca un facut, aparu deodata un calaret beat si intra cu arma¬sarul in gramada de oale, de le facu pe toate numai cioburi. Femeia incepu sa planga si, de frica, nu mai stia ce sa faca. „Vai de mine si de mine ce-o sa mai patesc!... se tinguia ea intruna. Cine stie ce-o sa spuna acu barbatu-meu, cand o afla ce mi s-a intimplat!"
O porni spre casa tot intr-o fuga si-i povesti cu de-amanuntui ce pacoste daduse peste ea.
. — Cine naiba a mai vazut sa te-asezi cu oalele taman la gura oborului, in drumul calaretilor r! o certa barbatul cu asprime. Ia nu te mai boci atit, ca si-un prost ar in¬telege ca nu esti buna de nici o treaba!... Uite, am fost la palatul imparatului si-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnica la bucatarie, si mi-au fagaduit c-au sa te primeasca, dar fara nici o simbrie, ci numai pe mancare.
Asa se facu de ajunse fata imparatului slujnica la bucatarie; si trebuia sa-i dea toate la indemana bucatarului si sa savarseasca muncile cele mai grele. Biata de ea isi legase de amandoua buzunarele cite-o ulcica, si-n ele aducea acasa resturile ramase de la masa imparateasca. Si.cu bruma asta de mancare isi inselau foamea.
Dar iata ca intr-o zi s-a intimplat sa se praznuiasca nunta feciorului celui mai mare al imparatului. Si se duse sx ea, saraca, sa priveasca, pitindu-se dupa o usa din sala tronului... cand se aprinsera luminile si incepura sa vina oaspetii, unul mai mindru decat altul si care mai de care in straie mai bogate, si vazu stralucirea aceea care-i lua ochii, ea se gindi, cu inima intristata, la soarta ei si-si blestema trufia care o adusese in starea asta de saracie, facind-o sa indure atitea umilinte.
Trecind pe langa ea, slugile ii aruncau din cand in cand din bucatele pe care le duceau ori le luau de lamasasi-al caror miros imbietor ii gidila narile, si fata de imparat se grabea sa le puna in oala, ca sa plece acasa cu ele.
Deodata se ivi in sala fiul imparatului, imbracat numai in catifea si-n matasuri si avind in jurul gitului lantuguri de aur. Si cand o vazu pe femeia aceea frumoasa pironita in usa, o prinse de mina si vru s-o traga 3a joc. Dar ea se inspaiminta grozav si cauta sa-i scape, fiindca-si daduse indata seama ca fiul de crai nu era altul dccit imparatul Cioc-de-Sturz, care-o petise pe vremuri si pe care-l luase in ris. Dar impotrivirea nu-i ajuta la nimic, caci el o apuca si mai zdravan si o trase dupa el, in sala tronului. Si atunci, deodata, se rupse cor¬deaua de care-i stateau prinse cele doua ulcele si se varsa pe jos ciorba si se imprastie cit colo mancarea... cand vazura oaspetii una ca asta, incepura sa rida cu totii pana ce nu mai putura si-i aruncara numai cuvinte de batjocura. De rusine, biata fata de imparat ar fi vrut mai bine sa intre in pamint. Alerga spre usa, ca sa piara din ochii lor cit mai degraba, dar pe scara o ajunse din urma cineva si o aduse inapoi. Il privi si-si dadu seama ca era tot imparatul Cioc-de-Sturz. Iar el ii grai cu blan¬dete:
— Nu te teme, ca eu si cantaretul cu care ai stat in coliba aceea micuta prin care sufla vintul suntem unul si acelasi om. De dragul tau m-am prefacut in cersetor, si calaretul care ti-a spart oalele tot eu am fost. Si toate astea le-am facut ca sa-ti infring trufia si sa te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.
Atunci ea incepu sa planga amar si se cai:
— Cit de nedreapta am fost! Nu ma simt vrednica sa-ti fiu nevasta!
Dar el cauta s-o abata de la gindurile ei negre si-i zise:
— Lasa, nu te mai omori atit cu firea! Mingiie-te ca zilele de suferinta au trecut si acu o sa facem o nunta sa se duca vestea!
Si cit ai bate din palme, se ivira slujnicele de o gatira cu cele mai minunate straie din cite s-au vazut vreodata. Veni apoi si taica-sau, imparatul cel batrin, venira si curtenii si-i urara cu totii sa aiba parte de noroc la nunta ei cu imparatul Cioc-de-Sturz. Si de-abia acum pot sa zic ca se pusera pe chef... Rau imi pare, zau, ca n-am nimerit si noi pe acolo, ca trebuie sa se fi petrecut la nunta asta de pomina cum nu s-a mai petrecut nicaieri pe lume!...
marți, 3 august 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 33. O rază
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
33. O rază
S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.
Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămase, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii, după o căprioară care tocmai trecea.
Raza călători mai departe.
Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai aşternut la drum.
Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc, iscoditori şi crunţi, înainte, scot puştile, şi-ntr-o clipă, dimpotriva lor alţi oameni se arată. O sclipire: duşmanii se aruncă unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoare poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.
Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei să rătăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui târg.
Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic, o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza: din înalt, ea se coboară, şi-n clipa ceea degetul fetei părea că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:
— Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.
Dar raza se furişează, şi ochii tuturor privesc răutăcioşi.
Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?
Într-un alt târg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul stă cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe mai nu se pot mişca. Se gândeşte mama: câte necazuri, câte nădejdi, şi acum! Şi cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte din ochi, mamei, şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi o polei.
Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânuşiţa spre obrazul mamei şi zâmbi usor.
de Emil Gârleanu
33. O rază
S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.
Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămase, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii, după o căprioară care tocmai trecea.
Raza călători mai departe.
Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai aşternut la drum.
Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc, iscoditori şi crunţi, înainte, scot puştile, şi-ntr-o clipă, dimpotriva lor alţi oameni se arată. O sclipire: duşmanii se aruncă unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoare poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.
Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei să rătăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui târg.
Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic, o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza: din înalt, ea se coboară, şi-n clipa ceea degetul fetei părea că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:
— Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.
Dar raza se furişează, şi ochii tuturor privesc răutăcioşi.
Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?
Într-un alt târg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul stă cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe mai nu se pot mişca. Se gândeşte mama: câte necazuri, câte nădejdi, şi acum! Şi cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte din ochi, mamei, şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi o polei.
Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânuşiţa spre obrazul mamei şi zâmbi usor.
luni, 2 august 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 32. Frunza
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
32. Frunza
S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cântând mereu...
Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.
Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.
de Emil Gârleanu
32. Frunza
S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cântând mereu...
Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.
Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.
duminică, 1 august 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 31. Tovarăşii
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
31. Tovarăşii
E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă şi brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o raţă sălbatică zboară, furişându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo, boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gâturile întinse, aşteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se desluşesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară.
Şi-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care ţârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mâinii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încoardă muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea în jug şi pornesc, împlântându-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fâşâitul cuţitului cum intră în pământ ca într-un miez de pâine, iar, uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte:
— Cea, Duman, tată!
Ei îl ascultă ca nişte copii; şi, mereu, dâra neagră a brazdei se deapână de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor.
Se luminează încet, încet, în pas cu boulenii parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurând, praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit:
— Hăis, Joian, tată!
Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei...
E cald. Pământul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zoreşte:
— Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet; căci cunosc ei cuvântul nerăbdător şi necăjit al stăpânului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pământului scormonit de plug...
S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă îşi simte picioarele tremurând, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron mai acum câtăva vreme. Îi e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins, mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie mult: o vargă i se aşterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul ţipă:
— Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii!
O albină, rătăcită, se ţine mortiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins de stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte agale, privind când cu un ochi, când cu altul spre pământ, înfigându-şi uneori ciocul.
— O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită, ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.
Boulenii răsuflă din greu. Împrejurul gâtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mână de coceni, din care ei abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi-l pune sub cap.
Boulenii nu mai mănâncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă, în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămân aşa, cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp.
În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, şi de la dânsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care parcă se topise din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare.
Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpân, până când îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămâne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă.
de Emil Gârleanu
31. Tovarăşii
E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă şi brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o raţă sălbatică zboară, furişându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo, boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gâturile întinse, aşteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se desluşesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară.
Şi-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care ţârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mâinii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încoardă muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea în jug şi pornesc, împlântându-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fâşâitul cuţitului cum intră în pământ ca într-un miez de pâine, iar, uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte:
— Cea, Duman, tată!
Ei îl ascultă ca nişte copii; şi, mereu, dâra neagră a brazdei se deapână de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor.
Se luminează încet, încet, în pas cu boulenii parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurând, praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit:
— Hăis, Joian, tată!
Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei...
E cald. Pământul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zoreşte:
— Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet; căci cunosc ei cuvântul nerăbdător şi necăjit al stăpânului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pământului scormonit de plug...
S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă îşi simte picioarele tremurând, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron mai acum câtăva vreme. Îi e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins, mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie mult: o vargă i se aşterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul ţipă:
— Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii!
O albină, rătăcită, se ţine mortiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins de stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte agale, privind când cu un ochi, când cu altul spre pământ, înfigându-şi uneori ciocul.
— O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită, ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.
Boulenii răsuflă din greu. Împrejurul gâtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mână de coceni, din care ei abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi-l pune sub cap.
Boulenii nu mai mănâncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă, în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămân aşa, cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp.
În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, şi de la dânsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care parcă se topise din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare.
Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpân, până când îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămâne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă.
vineri, 30 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 30. Calul
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
30. Calul
S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ţinut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simţit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăţilor acestea a deprins cele dintâi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutremurându-şi coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
Dar când se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călăre pe el. Atunci a înţeles că cineva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îl frige; trupul îi era numai o apă, gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smunceşte frâul tot aşa de crunt, puse capul în piept şi, învins, se întoarse încet, purtându-şi stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine şi depărtate.
L-au necăjit îndelung până să-l înveţe cu viaţa înfrânată de zăbală şi pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre câmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire când, după alergările prin vânt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
După câţiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încărcat de norii deşi ce atârnau până lângă pământ. Într-o zi, în capul călăreţilor cu săbiile scoase, se simţi mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. În faţă le răsări deodată un alt vârtej, şi se loviră într-un vălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături.
I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi, în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi.
Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana uşor, o legară şi-l mângâiară îndelung pe coamă.
Trecu şi războiul. Întors acasă, îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din faţă, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Şi vremea trecea...
Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine ştie când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs şi puterea şi avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni şi se rostogoli jos, cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp şi-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
Într-o zi uşa grajdului se deschise larg, şi doi soldaţi aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul-venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toţii, se închise uşa; şi când venitul ridică botul să smulgă din braţul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul şi, repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gât. Îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întâiaşi dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încălecă şi porni. Bătrânul întoarse capul şi-i urmări cu ochii până departe.
În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, şi câteodată bătrânul, reînsufleţit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece, liniştit, nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul cela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta vreme, întinse şi dânsul gâtul şi boturile lor se atinseră. Au stat câtva aşa, apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul şi, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănânce liniştiţi unul lângă altul. Din seara aceea nu-i mai legară.
Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Când cel tânăr ieşea înşeuat, bătrânul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astâmpăr şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul, ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gâtul celui tânăr şi dormita.
Într-o zi bătrânul nu se mai putu ţine pe picioare. Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile şi trupul îi alunecă jos. Întâi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de câteva ori şi rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.
de Emil Gârleanu
30. Calul
S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ţinut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simţit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăţilor acestea a deprins cele dintâi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutremurându-şi coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
Dar când se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călăre pe el. Atunci a înţeles că cineva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îl frige; trupul îi era numai o apă, gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smunceşte frâul tot aşa de crunt, puse capul în piept şi, învins, se întoarse încet, purtându-şi stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine şi depărtate.
L-au necăjit îndelung până să-l înveţe cu viaţa înfrânată de zăbală şi pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre câmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire când, după alergările prin vânt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
După câţiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încărcat de norii deşi ce atârnau până lângă pământ. Într-o zi, în capul călăreţilor cu săbiile scoase, se simţi mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. În faţă le răsări deodată un alt vârtej, şi se loviră într-un vălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături.
I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi, în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi.
Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana uşor, o legară şi-l mângâiară îndelung pe coamă.
Trecu şi războiul. Întors acasă, îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din faţă, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Şi vremea trecea...
Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine ştie când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs şi puterea şi avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni şi se rostogoli jos, cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp şi-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
Într-o zi uşa grajdului se deschise larg, şi doi soldaţi aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul-venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toţii, se închise uşa; şi când venitul ridică botul să smulgă din braţul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul şi, repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gât. Îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întâiaşi dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încălecă şi porni. Bătrânul întoarse capul şi-i urmări cu ochii până departe.
În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, şi câteodată bătrânul, reînsufleţit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece, liniştit, nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul cela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta vreme, întinse şi dânsul gâtul şi boturile lor se atinseră. Au stat câtva aşa, apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul şi, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănânce liniştiţi unul lângă altul. Din seara aceea nu-i mai legară.
Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Când cel tânăr ieşea înşeuat, bătrânul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astâmpăr şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul, ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gâtul celui tânăr şi dormita.
Într-o zi bătrânul nu se mai putu ţine pe picioare. Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile şi trupul îi alunecă jos. Întâi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de câteva ori şi rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.
joi, 29 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 29. Părăsită
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
29. Părăsită
Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, şi ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rând, clopoţelul a trecut la toţi mânjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre dânşii îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată.
Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se şterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii şi stete aşa până când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ceşi aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi. Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăştie repede. Dânsa paşte puţin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă; îşi ştie locul la jgheab; pe lângă ea nu se simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori seara, îşi aduc aminte de dânsa. Atunci aude glasul călăreţului, care goneşte caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!” Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumânărică ce o ating uşor, ca şi când ar alinta-o. Şi parcă întreg câmpul s-a obişnuit cu dânsa, o cunoaşte şi-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după dânsa, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungându-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc până departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întâi de-a curmezişul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpastii grozav de adânci, în care, dacă ar putea să se uite, ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povârnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dânsa. În grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte întotdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivniţă; şi noaptea, când viscolul geme la ferestre ca un uriaş rănit, ea se culcă jos între paiele moi, şi, neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om...
În dimineaţa aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simţea slabă; când intră în câmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbuşea, vroi să pască, smulse câteva fire de iarbă şi se aşeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite, şi iarba se încălzi sub dânsa ca într-un culcuş. Şi deodată, vântul începu să sufle, cu suspine adânci, venite cine ştie din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinile şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoţând ţipăte de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijată, când cele dintâi picături căzură plescăind pe trupul ei. În câteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; şi prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!” şi a doua oară: „Martaaa!” Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra deschizăturii adânci, în fundul căreia şuvoiul gâlgâia înfuriat. Şi, fără de veste, i se păru că se mişcă sub ea pământul; nici n-avu vreme să se înfricoşeze, malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesubtul căruia fierbea pârâul. Şi vântul, care sufla printre malurile prapastiei, curgând şi dânsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit.
de Emil Gârleanu
29. Părăsită
Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, şi ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rând, clopoţelul a trecut la toţi mânjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre dânşii îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată.
Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se şterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii şi stete aşa până când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ceşi aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi. Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăştie repede. Dânsa paşte puţin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă; îşi ştie locul la jgheab; pe lângă ea nu se simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori seara, îşi aduc aminte de dânsa. Atunci aude glasul călăreţului, care goneşte caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!” Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumânărică ce o ating uşor, ca şi când ar alinta-o. Şi parcă întreg câmpul s-a obişnuit cu dânsa, o cunoaşte şi-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după dânsa, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungându-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc până departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întâi de-a curmezişul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpastii grozav de adânci, în care, dacă ar putea să se uite, ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povârnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dânsa. În grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte întotdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivniţă; şi noaptea, când viscolul geme la ferestre ca un uriaş rănit, ea se culcă jos între paiele moi, şi, neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om...
În dimineaţa aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simţea slabă; când intră în câmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbuşea, vroi să pască, smulse câteva fire de iarbă şi se aşeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite, şi iarba se încălzi sub dânsa ca într-un culcuş. Şi deodată, vântul începu să sufle, cu suspine adânci, venite cine ştie din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinile şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoţând ţipăte de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijată, când cele dintâi picături căzură plescăind pe trupul ei. În câteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; şi prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!” şi a doua oară: „Martaaa!” Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra deschizăturii adânci, în fundul căreia şuvoiul gâlgâia înfuriat. Şi, fără de veste, i se păru că se mişcă sub ea pământul; nici n-avu vreme să se înfricoşeze, malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesubtul căruia fierbea pârâul. Şi vântul, care sufla printre malurile prapastiei, curgând şi dânsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit.
miercuri, 28 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 28. Gâza
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
28. Gâza
Calul suia din greu dealul. Năduşise. Muştile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-şi lărgească dârlogii, până ce călăreţul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăştiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr şi-i beşicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunişuri. Unde şi unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălţimea şoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârşit, mai făcu cei câţiva paşi de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puţin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie şi dânsa ca o flacără. Un vântuleţ răcoros îi înfăşura gâtul şi crupa ca într-o pânză udă. Îşi încordă muşchii şi-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea ţintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu şi mai mare putere. Apoi târgul se arătă din ce în ce, şi calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl aşteptase, atuncea, ieslele cu fânul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cât de cât. Şi-n faţa lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănâncă straşnic din iarba coaptă şi că pentru dânsul e un locuşor mic deoparte. O să încapă tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Până la târg nu era mult. Vântul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă; la dreapta şi la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânărică, se întindea departe, până la poalele munţilor întunecaţi. O smuncitură a dârlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întârziere, trecu şanţul pe o podişcă ce se îndoia sub greutatea lui; poticni, simţi călăreţul prăvălindu-se până peste gât; o ploaie de lovituri îl făcu să-şi ia seama la mers. Câmpul parcă îl mai învioră. Târgul rămăsese în urmă, la stânga: mergeau aiurea. Vedenia cu iesle se şterse, cele dintâi căsuţe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăştiau printre îngrăditurile de nuiele. Câţiva purcei fugiră, guiţând, din drum; un câine se luă după el, lătrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântână cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta ţarinei stătură. Stăpânul său se coborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încălecă, îi aruncă dârlogii peste oblâncul şeii, de-i încordă gâtul, şi porni pe jos. În mijlocul satului, lângă biserică, se opri. Ajunsese la crâşmă. Pe laviţe, femei, moşnegi şi câţiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mână, cu ulcelele dinainte.
Stăpânul îl duse din dos, lângă un gard, şi-i legă dârlogii de un par.
Calul rămase singur. Întoarse capul după stăpânul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fân, nimic; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulţime de poloboace pline cu huştile borşului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oţet. Spre crâşmă se auzeau glasurile celor ce beau. În cătina de alături vrăbiile îl asurzeau.
Frânt de drum, înecat de colb, plecă în jos capul.
Deodată un zumzet uşor îi lovi auzul şi, în aceeaşi vreme, un fior îl furnică în tot trupul. O gâză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de câmp, de flori i se împrăştie până în suflet şi-l răcori ca un izvor. Gâza îşi scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simţi cum iese şi porneşte, sprintenă, cu picioruşele mărunte, în susul frunţii. Cu coada ochilor de-abia o zări, şi strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea ţintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezişul pe lângă ochiul lui; o simţi cum merge deasupra pleoapei, înfiorându-l uşor, cum i se ridică pe gât, pe sub coamă, cum se suie până sus, lângă ureche, şi rămâne acolo, la umbră...
Mulţumit, calul îşi apropie gleznele şi dormitează.
de Emil Gârleanu
28. Gâza
Calul suia din greu dealul. Năduşise. Muştile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-şi lărgească dârlogii, până ce călăreţul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăştiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr şi-i beşicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunişuri. Unde şi unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălţimea şoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârşit, mai făcu cei câţiva paşi de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puţin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie şi dânsa ca o flacără. Un vântuleţ răcoros îi înfăşura gâtul şi crupa ca într-o pânză udă. Îşi încordă muşchii şi-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea ţintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu şi mai mare putere. Apoi târgul se arătă din ce în ce, şi calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl aşteptase, atuncea, ieslele cu fânul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cât de cât. Şi-n faţa lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănâncă straşnic din iarba coaptă şi că pentru dânsul e un locuşor mic deoparte. O să încapă tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Până la târg nu era mult. Vântul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă; la dreapta şi la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânărică, se întindea departe, până la poalele munţilor întunecaţi. O smuncitură a dârlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întârziere, trecu şanţul pe o podişcă ce se îndoia sub greutatea lui; poticni, simţi călăreţul prăvălindu-se până peste gât; o ploaie de lovituri îl făcu să-şi ia seama la mers. Câmpul parcă îl mai învioră. Târgul rămăsese în urmă, la stânga: mergeau aiurea. Vedenia cu iesle se şterse, cele dintâi căsuţe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăştiau printre îngrăditurile de nuiele. Câţiva purcei fugiră, guiţând, din drum; un câine se luă după el, lătrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântână cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta ţarinei stătură. Stăpânul său se coborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încălecă, îi aruncă dârlogii peste oblâncul şeii, de-i încordă gâtul, şi porni pe jos. În mijlocul satului, lângă biserică, se opri. Ajunsese la crâşmă. Pe laviţe, femei, moşnegi şi câţiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mână, cu ulcelele dinainte.
Stăpânul îl duse din dos, lângă un gard, şi-i legă dârlogii de un par.
Calul rămase singur. Întoarse capul după stăpânul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fân, nimic; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulţime de poloboace pline cu huştile borşului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oţet. Spre crâşmă se auzeau glasurile celor ce beau. În cătina de alături vrăbiile îl asurzeau.
Frânt de drum, înecat de colb, plecă în jos capul.
Deodată un zumzet uşor îi lovi auzul şi, în aceeaşi vreme, un fior îl furnică în tot trupul. O gâză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de câmp, de flori i se împrăştie până în suflet şi-l răcori ca un izvor. Gâza îşi scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simţi cum iese şi porneşte, sprintenă, cu picioruşele mărunte, în susul frunţii. Cu coada ochilor de-abia o zări, şi strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea ţintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezişul pe lângă ochiul lui; o simţi cum merge deasupra pleoapei, înfiorându-l uşor, cum i se ridică pe gât, pe sub coamă, cum se suie până sus, lângă ureche, şi rămâne acolo, la umbră...
Mulţumit, calul îşi apropie gleznele şi dormitează.
marți, 27 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 27. Voinicul!
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
27. Voinicul!
L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — şaua de lemn, şi i-a strâns chinga bine, căci aveau să meargă la târg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere — ale stăpânului; patru tivgi cu lapte, câte două de fiecare parte, să se cumpănească; opt sedile cu brânză — patru şi patru; iar deasupra, moţ, cei doi băieţi ai stăpânului, veniţi la stână din ajun, spate la spate, să nu-şi scoată ochii.
Dar pe când ciobanul, ştergându-şi sudoarea cu dosul mâinii, de pe frunte, aducea poclada s-o puie pe sărmanul dobitoc, un purice sări de pe mâna ciobanului pe spinarea măgarului şi-şi făcu un locuşor sub o încreţitură a poclăzii, tocmai cât îi trebuia să fie la largul lui. „O să stau la umbră”, gândea puricele, iar ciobanul încărca mereu. Cât era de mic puricele, ce loc prindea? Iar greutatea care îndoia genunchii măgarului cum putea să-l apese?
Şi-au pornit la drum, şi-au mers zi de vară prin arşiţa lui cuptor. Curgeau năduşelile de pe cioban; băieţii stăpânului se muiaseră; iar măgarul de-abia păşea. Au trecut pe unde au trecut şi, spre seară, au ajuns la târg şi-au poposit în ograda stăpânului. Iar puricele, simţind c-au ajuns la capăt, se strecură binişor, binişor, şi hop! deodată, sare sprinten şi odihnit pe mâneca ciobanului.
Când dădu însă cu ochii de spinarea măgarului şi văzu ce clădărie stătuse deasupra lui, rămase încremenit: „Măi, greutatea asta am duso eu în spate! Până acum n-am ştiut că-s aşa de voinic!” Şi privea cu mulţumire cum descărca ciobanul pe măgar. Iar când omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoştite, cu genunchii îndoiţi. Iar puricele zise, mâniat, în sine: „Uitaţi-vă ce mămăligă de dobitoc! Eu nu-s nici cât urechea lui, şi nu mă plâng de cât am dus în spate, şi el, fiindcă m-a purtat până aici, mai să cadă în bot! Ia stai să-l înviorez puţin!” Şi aşa zicând, sări drept pe botul măgarului, de-l pişcă până la sânge.
Măgarul tresări, dete dintr-un picior şi vărsă o tivgă cu lapte. Iar ciobanul îi aşternu câteva beţe, să se-nveţe minte de alt' dată.
de Emil Gârleanu
27. Voinicul!
L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — şaua de lemn, şi i-a strâns chinga bine, căci aveau să meargă la târg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere — ale stăpânului; patru tivgi cu lapte, câte două de fiecare parte, să se cumpănească; opt sedile cu brânză — patru şi patru; iar deasupra, moţ, cei doi băieţi ai stăpânului, veniţi la stână din ajun, spate la spate, să nu-şi scoată ochii.
Dar pe când ciobanul, ştergându-şi sudoarea cu dosul mâinii, de pe frunte, aducea poclada s-o puie pe sărmanul dobitoc, un purice sări de pe mâna ciobanului pe spinarea măgarului şi-şi făcu un locuşor sub o încreţitură a poclăzii, tocmai cât îi trebuia să fie la largul lui. „O să stau la umbră”, gândea puricele, iar ciobanul încărca mereu. Cât era de mic puricele, ce loc prindea? Iar greutatea care îndoia genunchii măgarului cum putea să-l apese?
Şi-au pornit la drum, şi-au mers zi de vară prin arşiţa lui cuptor. Curgeau năduşelile de pe cioban; băieţii stăpânului se muiaseră; iar măgarul de-abia păşea. Au trecut pe unde au trecut şi, spre seară, au ajuns la târg şi-au poposit în ograda stăpânului. Iar puricele, simţind c-au ajuns la capăt, se strecură binişor, binişor, şi hop! deodată, sare sprinten şi odihnit pe mâneca ciobanului.
Când dădu însă cu ochii de spinarea măgarului şi văzu ce clădărie stătuse deasupra lui, rămase încremenit: „Măi, greutatea asta am duso eu în spate! Până acum n-am ştiut că-s aşa de voinic!” Şi privea cu mulţumire cum descărca ciobanul pe măgar. Iar când omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoştite, cu genunchii îndoiţi. Iar puricele zise, mâniat, în sine: „Uitaţi-vă ce mămăligă de dobitoc! Eu nu-s nici cât urechea lui, şi nu mă plâng de cât am dus în spate, şi el, fiindcă m-a purtat până aici, mai să cadă în bot! Ia stai să-l înviorez puţin!” Şi aşa zicând, sări drept pe botul măgarului, de-l pişcă până la sânge.
Măgarul tresări, dete dintr-un picior şi vărsă o tivgă cu lapte. Iar ciobanul îi aşternu câteva beţe, să se-nveţe minte de alt' dată.
luni, 26 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 26. Căprioara
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
26. Căprioara
Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere.
Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul liminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.
de Emil Gârleanu
26. Căprioara
Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere.
Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul liminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.
duminică, 25 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 22. Musafirul
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
25. Musafirul
În lungul câmpiei arse, pustii, se înalţă doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care şi ele îşi sug viaţa. Izvorul curge subţire, întinzând în faţă, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare.
În frunzişul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleţi, floreni, câte şi mai câte alte neamuri de zburătoare, toate îşi găsesc aici sălaşul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Şi păsările trăiesc ca-n împărăţia lor...
Azi e o zi înăbuşitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arşiţei.
Din pricina dogoarei, mlaştinile sunt uscate peste tot. Şi bietul vieţuitor se topea; ameţit de căldură, o luă într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. Şi, când se credea pierdut, zări cu ochii lui mici, roşii, fără de gene, cu ochii lui cei îngropaţi în grăsimea capului, pâlcul ademenitor de salcii. Îndată şi-a îndreptat râtul spre ele, cum îşi îndreaptă luntrea botul spre ţărm, şi-o porni într-acolo. Când a ajuns şi-a dat de baltă, se repezi, nebun de bucurie, gonind păsările, care zburară înfricoşate. Se afundă, până la urechi, în baltă, apoi închise ochii, răsuflând cu poftă aerul răcoritor. O libelulă sosi, zburând zglobie, şi, crezând că deasupra apei e o floare, se lăsă, uşoară, pe râtul trandafiriu. O înfiorare dulce, neînţeles de plăcută, gâdili sufletul musafirului pentru întâia dată în viaţa lui, şi, fericit la culme, prinse a guiţa lung şi ascuţit. Libelula, văzând că se înşelase, zbură, înfricoşată. Iar păsările ascultară cât ascultară zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gând, împânziră, care-ncotro, largul câmpiei încropite.
de Emil Gârleanu
25. Musafirul
În lungul câmpiei arse, pustii, se înalţă doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care şi ele îşi sug viaţa. Izvorul curge subţire, întinzând în faţă, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare.
În frunzişul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleţi, floreni, câte şi mai câte alte neamuri de zburătoare, toate îşi găsesc aici sălaşul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Şi păsările trăiesc ca-n împărăţia lor...
Azi e o zi înăbuşitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arşiţei.
Din pricina dogoarei, mlaştinile sunt uscate peste tot. Şi bietul vieţuitor se topea; ameţit de căldură, o luă într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. Şi, când se credea pierdut, zări cu ochii lui mici, roşii, fără de gene, cu ochii lui cei îngropaţi în grăsimea capului, pâlcul ademenitor de salcii. Îndată şi-a îndreptat râtul spre ele, cum îşi îndreaptă luntrea botul spre ţărm, şi-o porni într-acolo. Când a ajuns şi-a dat de baltă, se repezi, nebun de bucurie, gonind păsările, care zburară înfricoşate. Se afundă, până la urechi, în baltă, apoi închise ochii, răsuflând cu poftă aerul răcoritor. O libelulă sosi, zburând zglobie, şi, crezând că deasupra apei e o floare, se lăsă, uşoară, pe râtul trandafiriu. O înfiorare dulce, neînţeles de plăcută, gâdili sufletul musafirului pentru întâia dată în viaţa lui, şi, fericit la culme, prinse a guiţa lung şi ascuţit. Libelula, văzând că se înşelase, zbură, înfricoşată. Iar păsările ascultară cât ascultară zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gând, împânziră, care-ncotro, largul câmpiei încropite.
sâmbătă, 24 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 24. Fricosul
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
24. Fricosul
Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlneşti un prieten...”
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietenă.”
Şi gândul:
„Poate dai şi peste o prietenă.”
Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:
„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„Dar o să răsară.”
„...O să răsară.”
Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vază umbra!
de Emil Gârleanu
24. Fricosul
Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlneşti un prieten...”
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietenă.”
Şi gândul:
„Poate dai şi peste o prietenă.”
Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:
„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„Dar o să răsară.”
„...O să răsară.”
Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vază umbra!
vineri, 23 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 23. Grivei
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
23. Grivei
E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o. În nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!
Însă vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câini, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câine care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.
Şi toţi ai casei, care treceau pe lângă el, îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blânzi, şterşi de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuţi.
Înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul.
Într-o dimineaţă şi-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ţinând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adâncă pentru stăpânul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă şi, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî şi, când ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolătăcit, aşteptă. Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.
Şi astăzi simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Îşi adună toate puterile, apoi, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cât putu mai repede, ieşi din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiş, şi acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Şi-ncă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun.
Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câine care-l chema din depărtari.
de Emil Gârleanu
23. Grivei
E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână, nu se mai întoarce spre el nici o pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în curtea aceasta a trăit şi a păzit-o. În nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul credincios al curţii!
Însă vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câini, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câine care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.
Şi toţi ai casei, care treceau pe lângă el, îl blestemau. Toţi. Urletele lui le tulbura liniştea nopţii, le curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blânzi, şterşi de boală, îi urmărea până ce se făceau nevăzuţi.
Înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul.
Într-o dimineaţă şi-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ţinând ceva ce sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o durere, ci o jale, o jale grozavă, o jale adâncă pentru stăpânul pe care-l văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp, la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă şi, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî şi, când ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolătăcit, aşteptă. Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.
Şi astăzi simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în mijlocul lucrurilor de care n-ar fi vrut niciodată să se despartă, sub privirile care nu se mai îndreptau spre el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Îşi adună toate puterile, apoi, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărtă cât putu mai repede, ieşi din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi stufiş, şi acolo, între crengile care îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli trupul, apoi altul. Şi-ncă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul, se ridică pe picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun.
Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câine care-l chema din depărtari.
joi, 22 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 22. Când stăpânul nu-i acasă!
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
22. Când stăpânul nu-i acasă!
În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul. Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii — se pândesc, munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.
de Emil Gârleanu
22. Când stăpânul nu-i acasă!
În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acuma. Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul. Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte, gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor. Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun cantotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii — se pândesc, munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin, cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.
miercuri, 21 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 21. Filozoful
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
21. Filozoful
E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca şi când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumuseţea lui nu-şi dă seama, — de bărbăţia lui însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-şi zăreşte chipul în talerul lunii, şi-şi vede înfăţişarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate şi-l ondulează, de mândrie, până-n vârful cozii. Trăieşte singur. Ziua stă ascuns cum poate şi unde poate. Ziua doarme; numai când soseşte ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezeşte, morocănos.
Căci mâncarea nu l-a ispitit niciodată. Să bei şi să înghiţi aer când ţi-e sete de înălţimi ameţitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o ştie. Când ziua fuge din faţa nopţii, el porneşte; atotstăpânitor, păşeşte, măreţ, peste acoperămintele întregului târg. Se plimbă de la un capăt la altul al mahalalelor, căci n-are dragoste deosebită pentru nici un colţ. De-aici ca şi de-acolo, firea lui îl îndeamnă mereu aiurea.
În sufletul lui nu tresare nimic, decât în cele câteva zile când dragostea îl chinuieşte. Căci dragostea e pentru toţi acelaşi veşnic chin. Şi niciodată nu se şimte mai fericit decât după nopţile aceste de zbucium, când, liniştit, gândeşte la ele cu dezgust.
Numai farmecul nopţii îl îmbată. Când târgul se cufundă-n tăcere de moarte, el veghează, de sus, de pe streaşina vreunei case. Şi priveşte. A văzut multe: întâlniri fericite, în colţuri de grădini; rugăminţi duioase, de după fereşti deschise; îmbrăţişări pătimaşe, în unghere de ziduri; despărţiri sfâşietoare, în praguri de uşi. O întreagă ţesătură de patimi, ca şi sus, în lumea acoperişurilor, cu deosebirea că jos firul patimilor se torcea mereu, fără de nici un răstimp. Şi-n schimb liniştea cerului cum îl minuna! Nici un frământ, nici un zbucium; cunoştea cerul şi-l citea ca pe o carte. Ştia când răsare luceafărul; când pornea la drum carul mare; când îşi încorda strunele lira; când îşi aduna puii cloşca. Era un astronom. Şi de sus, de unde sta, i se părea câteodată că şi el făcea parte din lumea aceea, că-mprejurul lui se-nvârtesc toate, prietenoase, înţelepte, tăcute ca şi el. Şi era fericit. Singura fiinţă fericită! Iar când zorii mijeau şi când, liniştit, urca acoperământul să se strecoare iarăşi în noaptea vreunui pod, gândea, mulţumit, că n-are nici o îndatorire către nimeni, cum nimeni n-avea către el. Şi cugeta: „Fericirea e să nu fii al nimănui, nimeni să nu fie al tău, — să trăieşti singur: tu, şi cerul deasupra.”
de Emil Gârleanu
21. Filozoful
E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca şi când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumuseţea lui nu-şi dă seama, — de bărbăţia lui însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-şi zăreşte chipul în talerul lunii, şi-şi vede înfăţişarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate şi-l ondulează, de mândrie, până-n vârful cozii. Trăieşte singur. Ziua stă ascuns cum poate şi unde poate. Ziua doarme; numai când soseşte ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezeşte, morocănos.
Căci mâncarea nu l-a ispitit niciodată. Să bei şi să înghiţi aer când ţi-e sete de înălţimi ameţitoare, aceasta e adevărata hrană, dar aceasta-i o taină pe care numai el o ştie. Când ziua fuge din faţa nopţii, el porneşte; atotstăpânitor, păşeşte, măreţ, peste acoperămintele întregului târg. Se plimbă de la un capăt la altul al mahalalelor, căci n-are dragoste deosebită pentru nici un colţ. De-aici ca şi de-acolo, firea lui îl îndeamnă mereu aiurea.
În sufletul lui nu tresare nimic, decât în cele câteva zile când dragostea îl chinuieşte. Căci dragostea e pentru toţi acelaşi veşnic chin. Şi niciodată nu se şimte mai fericit decât după nopţile aceste de zbucium, când, liniştit, gândeşte la ele cu dezgust.
Numai farmecul nopţii îl îmbată. Când târgul se cufundă-n tăcere de moarte, el veghează, de sus, de pe streaşina vreunei case. Şi priveşte. A văzut multe: întâlniri fericite, în colţuri de grădini; rugăminţi duioase, de după fereşti deschise; îmbrăţişări pătimaşe, în unghere de ziduri; despărţiri sfâşietoare, în praguri de uşi. O întreagă ţesătură de patimi, ca şi sus, în lumea acoperişurilor, cu deosebirea că jos firul patimilor se torcea mereu, fără de nici un răstimp. Şi-n schimb liniştea cerului cum îl minuna! Nici un frământ, nici un zbucium; cunoştea cerul şi-l citea ca pe o carte. Ştia când răsare luceafărul; când pornea la drum carul mare; când îşi încorda strunele lira; când îşi aduna puii cloşca. Era un astronom. Şi de sus, de unde sta, i se părea câteodată că şi el făcea parte din lumea aceea, că-mprejurul lui se-nvârtesc toate, prietenoase, înţelepte, tăcute ca şi el. Şi era fericit. Singura fiinţă fericită! Iar când zorii mijeau şi când, liniştit, urca acoperământul să se strecoare iarăşi în noaptea vreunui pod, gândea, mulţumit, că n-are nici o îndatorire către nimeni, cum nimeni n-avea către el. Şi cugeta: „Fericirea e să nu fii al nimănui, nimeni să nu fie al tău, — să trăieşti singur: tu, şi cerul deasupra.”
marți, 20 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 20. Singuratecii
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
20. Singuratecii
Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foşnet, pe lacul adormit că pare o uriaşă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gâtul lăsat între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasărea pluteşte lin, şi în ea parcă poartă, rătăcit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume.
Sus, pe bolta adâncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul sclipeşte tainic, strălucitor, purtând parcă în văpaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic călătoare în necuprinsul firii.
Şi cum, jos, lebăda sidefează faţa apei, sus, luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sunt pâlpâirile nopţii acesteia, în care lumea pare adâncită într-un somn de moarte. Amândoi rătăcesc singuri, amândoi străjuiesc singurătatea, mistuindu-se în tăcere, mândri, deopotrivă de reci, deşi unul, bulgăre de gheaţă, celălalt, pară de foc. Şi se cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul şi se-ntâlnesc: din înalt, luceafărul îşi coboară raza jos, în adâncul apei, unde răsare ca un mugur de aur.
Iar pasărea se apropie de scânteia picurată din cer şi pluteşte uşor împrejurul ei, mai întâi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, tot mai strânse, până ce se opreşte drept deasupra răsfrângerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint.
Şi astfel stau de se privesc: sus, lebăda de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al apelor.
de Emil Gârleanu
20. Singuratecii
Pe lacul luciu din grădina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrăbătute de nici un foşnet, pe lacul adormit că pare o uriaşă lespede de cristal ce acoperă o altă grădină fermecată, lebăda — bărbatul rămas singur — trece ca o închipuire, alb ca zăpada, cu aripile ca două scoici de argint, cu gâtul lăsat între ele, subţire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasărea pluteşte lin, şi în ea parcă poartă, rătăcit, sufletul unei fiinţe duse de pe lume.
Sus, pe bolta adâncă, stelele au pălit; în haosul albastru, luceafărul sclipeşte tainic, strălucitor, purtând parcă în văpaia lui viaţa tuturor lumilor cereşti, a lumilor veşnic călătoare în necuprinsul firii.
Şi cum, jos, lebăda sidefează faţa apei, sus, luceafărul luminează întinsul tăriei. Numai ei doi sunt pâlpâirile nopţii acesteia, în care lumea pare adâncită într-un somn de moarte. Amândoi rătăcesc singuri, amândoi străjuiesc singurătatea, mistuindu-se în tăcere, mândri, deopotrivă de reci, deşi unul, bulgăre de gheaţă, celălalt, pară de foc. Şi se cunosc, se văd în fiecare seară, merg unul către altul şi se-ntâlnesc: din înalt, luceafărul îşi coboară raza jos, în adâncul apei, unde răsare ca un mugur de aur.
Iar pasărea se apropie de scânteia picurată din cer şi pluteşte uşor împrejurul ei, mai întâi în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai strânse, tot mai strânse, până ce se opreşte drept deasupra răsfrângerii stelei; şi-atunci, din mugurul de aur, pare că se desface dintr-o dată o floare plutitoare, o floare măiastră de argint.
Şi astfel stau de se privesc: sus, lebăda de aur a cerului, jos, luceafărul de argint al apelor.
luni, 19 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 19. Mărinimie
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
19. Mărinimie
În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.
Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.
Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr, o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi, cată la cumplitul duşman. În spaima ei, îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
Îşi aştepta sfârşitul.
Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe.
Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză; şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
— Oaac!
de Emil Gârleanu
19. Mărinimie
În revărsat de zori, pe baltă, lumina face minuni. Pe faţa apei sclipesc, ici, sfărmături de oglinzi; colo, plăci de oţel; comori de galbeni între trestii. În nuferi, ca-n nişte potire plutitoare, curg raze de aur. Un colb de argint dă strălucire stufărişului. Peste tot linişte neclintită, de rai.
Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe picioarele lungi, subţiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită, ispititor, în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare, şi răcoarea îl încântă. Nu simte nici o altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi.
Deodată se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr, o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de dinapoi; cu ochii mari deschişi, cată la cumplitul duşman. În spaima ei, îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, să soarbă dintr-o dată balta şi, dimpreună cu balta, pe ea. Inima i s-a oprit.
Îşi aştepta sfârşitul.
Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi i se pare atât de mică, atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei, şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece, măreţ, mai departe.
Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză; şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineţii:
— Oaac!
duminică, 18 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 18. Luptătorii
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
18. Luptătorii
Soarta se vede că-i menise aşa: să fie vecini şi să fie duşmani. Şi-amândoi cocoşi frumoşi.
Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul şi penele subţiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mlădioase, şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniştiţi ca nişte gâze, creasta plecată, ştrengăreşte, roşie, aprinsă ca para focului.
Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puţin-puţin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, uşoară, răsfirată. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută şi roşie ca o garoafă.
Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese încă faţă-n faţă, să se măsoare. Astăzi însă clipa dorită de amândoi sosise pe neaşteptate.
Cocoşul alb, cu găinile lui, ieşi pe tăpşanul de din dosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasă de primăvară, pământul era jilav, plin de mustul din care se şi hrănea cea dintâi urzeală a lăvicerului ierbii.
Cum scurma aşa cocoşul, îşi auzi tovarăşele şoptind. Ridică semeţ capul şi, drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmaşul negru se proptise, gata de luptă. Găinile se opriră; înţeleseseră că aveau ceva de privit.
O scăpărare, şi s-au repezit. S-au oprit faţă-n faţă, cu gâturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripile puţin desfăcute şi datenapoi. Cel negru bătu o dată din pinteni, şi se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră repede şi, cu capetele pe spate, se avântară din nou, prinzându-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse.
Erau grozav de voinici amândoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat.
Şi iarăşi se deteră-napoi, cu gâturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odată vântul, aşa s-au ridicat de la pământ. Se îndesară pene-n pene, căutând să se apuce cu pliscul, să se sfâşie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; şi-n sfârşit se ţintuiră locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţişul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gât. Plini amândoi de sânge, tremurând, stătură aşa până când durerea îi învinse; atunci se smunciră-napoi, pândind clipa când să se răpuie.
Sângele clocoti deodată în trupul amândurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se năpustiră, de astă dată pe viaţă şi pe moarte.
Strânşi în gheare ca-n nişte cleşte, cu pliscurile împlântate unul în carnea celuilalt, se rostogoliră la pământ şi iar se înălţară, aprigi, în picioare. Săpară pământul cu pintenii, şi ţărâna sărea împrăştiată. Penele, negre şi albe, zbârlite, smulse, răsfirate, se amestecaseră-n lupta abraşă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chinuită de furtuna ce-i împrăştia petalele-n vânt.
Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu biruise. Se mai încordară o dată şi se descleştară doborâţi, însângeraţi, răsuflând cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sânge. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dungă roşie, de care se lipise o pană albă din haina potrivnicului.
Şi cum stăteau aşa, găinile se apropiară, mulţumite şi mândre parcă fiecare de stăpânul lor; îi înconjurară. Iar luptătorii, după ce se mai priviră o dată, ca şi cum şi-ar fi zis: „Pe mâine!”, se depărtară ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului său.
de Emil Gârleanu
18. Luptătorii
Soarta se vede că-i menise aşa: să fie vecini şi să fie duşmani. Şi-amândoi cocoşi frumoşi.
Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul şi penele subţiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oţelul. Şi penele lungi, mlădioase, şi întoarse ca nişte arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniştiţi ca nişte gâze, creasta plecată, ştrengăreşte, roşie, aprinsă ca para focului.
Celălalt, alb. Alb pieptul, cu unde brumate, ca argintul odoarelor vechi; albe aripile, un alb moale, ca al omătului de curând căzut; alb gulerul, cu vârfurile penelor puţin-puţin gălbui, ca suflate cu aur; albă coada bogată-n pene, uşoară, răsfirată. Şi, deasupra capului cu ochii galbeni, plutitori în mărgeanul pleoapelor, o creastă cărnoasă, bătută şi roşie ca o garoafă.
Nu se puteau suferi; îşi aruncau priviri tăioase printre spărturile gardului; fiecare se silea să trâmbiţeze mai înainte zorii zilei. Şi totuşi prilejul nu-i adusese încă faţă-n faţă, să se măsoare. Astăzi însă clipa dorită de amândoi sosise pe neaşteptate.
Cocoşul alb, cu găinile lui, ieşi pe tăpşanul de din dosul casei, la scurmat. Era o zi frumoasă de primăvară, pământul era jilav, plin de mustul din care se şi hrănea cea dintâi urzeală a lăvicerului ierbii.
Cum scurma aşa cocoşul, îşi auzi tovarăşele şoptind. Ridică semeţ capul şi, drept înainte, de partea cealaltă, vrăjmaşul negru se proptise, gata de luptă. Găinile se opriră; înţeleseseră că aveau ceva de privit.
O scăpărare, şi s-au repezit. S-au oprit faţă-n faţă, cu gâturile întinse, cu penele gulerelor zburlite, cu aripile puţin desfăcute şi datenapoi. Cel negru bătu o dată din pinteni, şi se loviră piept în piept; apoi se dezlipiră repede şi, cu capetele pe spate, se avântară din nou, prinzându-se în gheare, izbindu-se scurt, aprig, cu aripile-n coapse.
Erau grozav de voinici amândoi: cel negru ceva mai iute, cel alb mai cumpătat.
Şi iarăşi se deteră-napoi, cu gâturile întinse de mai să se desprindă din trup. Ca şi cum i-ar fi suflat odată vântul, aşa s-au ridicat de la pământ. Se îndesară pene-n pene, căutând să se apuce cu pliscul, să se sfâşie cu ghearele. Se feriră pe urmă în lături, săriră unul deasupra celuilalt, ca şi cum ar fi vrut să se răpească-n văzduh; şi-n sfârşit se ţintuiră locului. Cel negru prinse creasta duşmanului în ascuţişul pliscului; cel alb îi înfipse gheara-n gât. Plini amândoi de sânge, tremurând, stătură aşa până când durerea îi învinse; atunci se smunciră-napoi, pândind clipa când să se răpuie.
Sângele clocoti deodată în trupul amândurora; ochii le vedeau roşu; turbaţi, se năpustiră, de astă dată pe viaţă şi pe moarte.
Strânşi în gheare ca-n nişte cleşte, cu pliscurile împlântate unul în carnea celuilalt, se rostogoliră la pământ şi iar se înălţară, aprigi, în picioare. Săpară pământul cu pintenii, şi ţărâna sărea împrăştiată. Penele, negre şi albe, zbârlite, smulse, răsfirate, se amestecaseră-n lupta abraşă, că trupurile lor se contopiseră, alcătuind parcă o floare ciudată, o floare chinuită de furtuna ce-i împrăştia petalele-n vânt.
Dar puterile li se sleiră. Nici unul nu biruise. Se mai încordară o dată şi se descleştară doborâţi, însângeraţi, răsuflând cu greu. Din creasta celui alb se prelingeau picături de sânge. Pe pieptul celui negru se aşternuse o dungă roşie, de care se lipise o pană albă din haina potrivnicului.
Şi cum stăteau aşa, găinile se apropiară, mulţumite şi mândre parcă fiecare de stăpânul lor; îi înconjurară. Iar luptătorii, după ce se mai priviră o dată, ca şi cum şi-ar fi zis: „Pe mâine!”, se depărtară ţanţoşi, fiecare în mijlocul alaiului său.
sâmbătă, 17 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 17. Ca soarele!...
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
17. Ca soarele!...
O casă, o livadă şi-o curte mare. În casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări.
Aşa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe şi mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, acum o lună, un cocoş a fugit, peste gard, cu bogheta altuia. Nu i-au mai văzut deatunci nimeni! Unele păsări spuneau una, altele — alta, gâştele şuşoteau, fel şi chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiţi. Ei şi-au văzut de treabă. Acum o săptămână, o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au şters-o şi aceştia. Iar zarvă, iar şuşoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau două păsări faţă-n faţă, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?” Cealaltă: „Ce-i cu pichiroiul?” Pichiroiul aşa; americanca altfel. Şi ei doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, când pichirea, stingheră, hotărî să-şi caute un soţ şi-şi puse ochii pe păun — pasăre de neam mare — se feri de toţi, de frică să nu li se aşeze cineva de-a curmezişul dragostei. Şi-a început pichirea să se învârte-n sus şi-n jos pe lângă păun. Azi aşa, mâine iar aşa, până când i-a venit odată la socoteală şi i-a şoptit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-chi-chi-chi-ri”: „Te iubesc!” Păunul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urmă şi-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea, dacă o întâlneşti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit şi-a răspuns: „Chiau!”: „Bine!” Şi zilnic s-au curtat. Pichirea, mică şi pestriţă, dar şireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
Şi aşa, într-o dimineaţă, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai devremior chiar decât cocoşul, a ciugulit ce-a putut şi, pe urmă, s-a dus sub culmea păunului, de l-a sculat. Şi-amândoi, aripă la aripă, au pornit pe pajişte. Flori, răcoare, mireasmă dulce. Pentru întâia oară şi-au apropiat pliscurile: întâiul sărut! „Sunt mulţumită!” „Chiau!” „Sunt fericită!” „Chiau!” Ce Dumnezeu, gândeşte pichirea, numai atât e în stare să-mi răspundă? Şi-n clipa aceea se înălţă, rotund şi de aur, soarele!...
Peste lume se revarsă valuri de lumină. Păunul străluceşte de parcă ar fi îmbrăcat în fir. Pichirea îl priveşte încântată, mândră de frumuseţea iubitului ei. Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Şi, cu sufletul ei sălbatic, plin de poezie, îşi îmbie şi iubitul: „Priveşte, priveşte, dragă!” Dar păunul se supără. Îngâmfala îi descleştează limba: „Ce să te uiţi la soare, când mă ai pe mine? Rogu-te, priveşte-mă!” Şi cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept în faţă şi îşi înroteşte coada: „Priveşte-mă!” Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerindu-se, îi răspunde: „Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-ţi mai văd nici strălucirea ta.”
Şi, dezamăgită, pichirea îi întoarce spatele...
Numai aşa păsările din curte nu mai avură prilejul să şuşotească pe socoteala altor doi îndrăgostiţi.
de Emil Gârleanu
17. Ca soarele!...
O casă, o livadă şi-o curte mare. În casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări.
Aşa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe şi mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, acum o lună, un cocoş a fugit, peste gard, cu bogheta altuia. Nu i-au mai văzut deatunci nimeni! Unele păsări spuneau una, altele — alta, gâştele şuşoteau, fel şi chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiţi. Ei şi-au văzut de treabă. Acum o săptămână, o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au şters-o şi aceştia. Iar zarvă, iar şuşoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau două păsări faţă-n faţă, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?” Cealaltă: „Ce-i cu pichiroiul?” Pichiroiul aşa; americanca altfel. Şi ei doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, când pichirea, stingheră, hotărî să-şi caute un soţ şi-şi puse ochii pe păun — pasăre de neam mare — se feri de toţi, de frică să nu li se aşeze cineva de-a curmezişul dragostei. Şi-a început pichirea să se învârte-n sus şi-n jos pe lângă păun. Azi aşa, mâine iar aşa, până când i-a venit odată la socoteală şi i-a şoptit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-chi-chi-chi-ri”: „Te iubesc!” Păunul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urmă şi-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea, dacă o întâlneşti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit şi-a răspuns: „Chiau!”: „Bine!” Şi zilnic s-au curtat. Pichirea, mică şi pestriţă, dar şireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
Şi aşa, într-o dimineaţă, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai devremior chiar decât cocoşul, a ciugulit ce-a putut şi, pe urmă, s-a dus sub culmea păunului, de l-a sculat. Şi-amândoi, aripă la aripă, au pornit pe pajişte. Flori, răcoare, mireasmă dulce. Pentru întâia oară şi-au apropiat pliscurile: întâiul sărut! „Sunt mulţumită!” „Chiau!” „Sunt fericită!” „Chiau!” Ce Dumnezeu, gândeşte pichirea, numai atât e în stare să-mi răspundă? Şi-n clipa aceea se înălţă, rotund şi de aur, soarele!...
Peste lume se revarsă valuri de lumină. Păunul străluceşte de parcă ar fi îmbrăcat în fir. Pichirea îl priveşte încântată, mândră de frumuseţea iubitului ei. Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Şi, cu sufletul ei sălbatic, plin de poezie, îşi îmbie şi iubitul: „Priveşte, priveşte, dragă!” Dar păunul se supără. Îngâmfala îi descleştează limba: „Ce să te uiţi la soare, când mă ai pe mine? Rogu-te, priveşte-mă!” Şi cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept în faţă şi îşi înroteşte coada: „Priveşte-mă!” Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerindu-se, îi răspunde: „Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-ţi mai văd nici strălucirea ta.”
Şi, dezamăgită, pichirea îi întoarce spatele...
Numai aşa păsările din curte nu mai avură prilejul să şuşotească pe socoteala altor doi îndrăgostiţi.
vineri, 16 iulie 2004
Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 16. Cucoşul
Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu
16. Cucoşul
În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.
Mijeşte de ziuă. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoară, dunga de lumină a zorilor; întâi e ca o dâră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-şi înalţă o margine tot mai sus, prelingându-se pe cer, ca sorbită de-o putere a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de până acum pare că răsfrânge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţă parcă, şi lumina începe să se cearnă peste pământ, uşoară, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se văd dealurile, mai încoace câmpul, aproape satul şi, chiar în faţă, îşi desface stâlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cocoşul răsuflă fericit, apoi îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremeneşte o clipă.
Cocoşul îşi caută cu ochii tovarăşele, le zăreşte, şi în gândul lui le judecă pe toate. La stânga, ici, doarme Sura, nadoleanca; băbătia, tot lângă el, şi numai lângă el; a scos cinci rânduri de pui până acum, şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tânără, dar tot o poamă: amândouă gâlcevitoare foc. În dreapta, la rând, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucuieta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urmă. Cel puţin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro şi-l lăsă în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puţin mai răsărită decât un ou şi cu un cucui mai mare decât ea întreagă; îi place cum merge înfiptă, cu capul ţanţoş, tremurându-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireată, întinse gâtul şi, pe când celelalte visau încă, ştrengăriţă, îl săruta de „bună dimineaţa”.
Şi-n aceeaşi vreme, într-o scăpărare orbitoare, din fundul zării, cele dintâi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiţi. Cocoşul îşi înfoie penele şi rămase aşa, minunat, în faţa răsăritului care ardea în pară. Peste câteva clipe, privi spre găinile care dormeau şi zise Puicei: „Ce frumuseţe dumnezeiască, dragă! Şi proastele astea dorm.” Apoi plănui o ghiduşie: făcu Puicii cu ochiul, dându-i să înţeleagă că le-o pregăteşte el. Se ridică în picioare, bătu din pinteni, îşi fâlfâi aripile ca două steaguri şi, întinzându-şi gâtul — cu gândul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn —, trâmbiţă din guşă, voiniceşte:
— Cu-cu-ri-guuu!...
de Emil Gârleanu
16. Cucoşul
În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.
Mijeşte de ziuă. Departe, în zare, se desluşeşte, uşoară, dunga de lumină a zorilor; întâi e ca o dâră de zăpadă, apoi, încetul cu încetul, se preface într-un întins de apă care-şi înalţă o margine tot mai sus, prelingându-se pe cer, ca sorbită de-o putere a văzduhului. Pe urmă, oglinda aburită de până acum pare că răsfrânge un foc depărtat, se face lucie, poala cerului prinde fiinţă parcă, şi lumina începe să se cearnă peste pământ, uşoară, ca un colb de argint. Departe, cine ştie unde, se văd dealurile, mai încoace câmpul, aproape satul şi, chiar în faţă, îşi desface stâlpii din umbră casa de la cealaltă margine a ogrăzii. Aerul se înfioară; cocoşul răsuflă fericit, apoi îşi udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. Lumina încremeneşte o clipă.
Cocoşul îşi caută cu ochii tovarăşele, le zăreşte, şi în gândul lui le judecă pe toate. La stânga, ici, doarme Sura, nadoleanca; băbătia, tot lângă el, şi numai lângă el; a scos cinci rânduri de pui până acum, şi mai face pe tinerica; uf! tare l-a mai plictisit. Colo, mai jos, Ţiganca, sora Surei; ceva mai tânără, dar tot o poamă: amândouă gâlcevitoare foc. În dreapta, la rând, pe crengi deosebite: Roşcata, Bogheta şi Cucuieta; bune fete, dar prea îşi scoteau ochii de la el şi prea i se ţineau de urmă. Cel puţin Berca, de pe creanga cea mai de jos, văzuse că n-are încotro şi-l lăsă în pace. Dar unde-i Puica? Asta, da, îi era dragă ca ochii din cap. Puica e o americancă albă ca laptele, puţin mai răsărită decât un ou şi cu un cucui mai mare decât ea întreagă; îi place cum merge înfiptă, cu capul ţanţoş, tremurându-şi uneori moţul, ca şi cum i-ar fi tras luarea-aminte: „Ghidi! ghidi!” Dar unde-i? Atunci un foşnet uşor de aripi îl făcu să ridice ochii; drept deasupra lui, Puica, şireată, întinse gâtul şi, pe când celelalte visau încă, ştrengăriţă, îl săruta de „bună dimineaţa”.
Şi-n aceeaşi vreme, într-o scăpărare orbitoare, din fundul zării, cele dintâi două raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiţi. Cocoşul îşi înfoie penele şi rămase aşa, minunat, în faţa răsăritului care ardea în pară. Peste câteva clipe, privi spre găinile care dormeau şi zise Puicei: „Ce frumuseţe dumnezeiască, dragă! Şi proastele astea dorm.” Apoi plănui o ghiduşie: făcu Puicii cu ochiul, dându-i să înţeleagă că le-o pregăteşte el. Se ridică în picioare, bătu din pinteni, îşi fâlfâi aripile ca două steaguri şi, întinzându-şi gâtul — cu gândul într-adins să le facă să tresară, buimace, din somn —, trâmbiţă din guşă, voiniceşte:
— Cu-cu-ri-guuu!...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
