Petre Ispirescu - Cei trei fraţi împăraţi

Cei trei fraţi împăraţi
basm de Petre Ispirescu


A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brânci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămânzi decât sătui.
Într-o dimineaţă, plecând la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. Îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copaci ca să se urce în el. Încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vaz? un ou ca de găină. Aşa de frumos era oul şi lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. În cele din urmă, îl luă şi-l băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, luă la spinare şi plecă cu dânsa acasă.
Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dânsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză şi să mănânce toţi dintr¬însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze.
Muncitorul însă zise că mai bine ar fi să se ducă cu el în târg să-l dea pe bani, că tot şi-a pierdut el ziua de muncă, şi cu ce va prinde pe dânsul să ia niţel mălai.
Toţi găsiră cu cale că aşa este mai bine să facă.
Se duse deci cu oul în târg. Se aşeză şi bietul muncitor în rând cu femeile ce vindeau ouă.
Umblau oamenii de colo până colo şi cumpărau mereu la ouă; dară la el nici unul nu venea. Se mira cum de nu-l întreabă şi pe dânsul nimenea de oul lui. În cele mai de pe urmă, iacă un neguţător chiabur că vine şi la dânsul.
- De vânzare ai oul ăsta, prietene? îi zise.
- De vânzare, jupâne.
- Ce cei pe dânsul?
- Păi, ce-i vrea să-mi dai, jupâne.
- Să-ţi dau o pungă de bani.
- Ia lasă, jupâne, nu-ţi mai bate joc de mine, zise el şi se uita în altă parte, crezând că râde de el pentru că venise la târg numai cu un ou.
- Ba nici râs, nici nimic, începu a zice neguţătorul cel chiabur. Iată două pungi: nu crez să-ţi dea altul mai mult.
Şi scoase pungile cu bani, i le puse în mână, luă oul şi plecă.
Bietul om rămase înlemnit în loc, uitându-se după neguţător cum se ducea. Nici că-i venea măcar să crează ochilor. Şi apoi unde se mai auzise ca un ou să se vânză cu două pungi de bani.
Când se deşteptă din zăpăceala lui, pipăi pungile să vază nu e vrun vis; apoi vru să alerge după neguţător să-l întrebe de n-a făcut vro greşeală. Dară ia pe neguţător de unde nu e. El îşi căutase de drum vesel că cumpărase aşa ou.
Daca văzu şi văzu, deschise şi el pungile, se uită în ele, dară odată îl luară de ochi banii ce era acolo. Apoi le strânse la loc, le băgă în sân şi plecă să-şi cumpere merinde. Umplu un sac cu de cele de trebuinţe şi o luă către casă. Se tot temea şi se tot uita în toate părţile să nu care cumva să vie cineva să-i ia pungile.
Când ajunse acasă, trânti sacul jos şi zise:
- Iată nevastă, ce minune făcui eu cu oul ăla poznaş; vezi tu?
- Văz. Dar ce e în sacul ăla marele?
- Ei! dară ce nu e, aia întreabă-mă; mălai, fasole, pastramă, peşte sărat, ceapă, ardei, usturoi.
- Şi unde le duci?
- Ia auzi: unde le duc! acasă, fă, ţie şi copiilor, unde să le duc?
- Ce vorbeşti, bărbate, ori ai căpiat astăzi? Vezi, mă, că ţi le-o fi dat cineva să le duci aiurea şi tu, ştiind lipsa de acasă, t-ei fi rătăcit cu ele încoace. Când ai mai făcut tu astă comedie să vii acasă cu merinde cât munca ta pe zece zile?
- Păi bine, fa, nevastă, nu-ţi spusei că comedia asta o făcu oul ăla poznaş, de-l găsii eu azi în pădure?
- Ce spui, bărbate? atât a făcut oul ăla, cât ai dat tu pe toate astea?
- Hei! dară când ăi mai vedea şi p-astea, să vedem ce o să mai zici!
Atunci scoase pungile şi răsturnă banii în pat.
Femeia rămase înmărmurită cu ochii ţintă la bani.
Copiii carii până atunci răscolea prin sac şi înhăţa cu dinţii când din una, când din alta, cum auziră zornăitul banilor, alergau de la sac la bani şi de la bani la sac. Ei nu se puteau sătura văzând atâta belşug în casa lor.
- Bărbate, mai zise femeia, dară asta nu e lucru curat. Atâţia bani pentru un ou de găină!
Şi pipăia banii să vază, nu care cumva sunt niscai fermece, ori altceva?
- De găină, de negăină, uite, l-am văzut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi. Apoi ori că el a făcut atâta, ori că negustorul la care l-am vândut n-a fost om curat, eu nu ştiu. Atâta ştiu numai că trebuie să mulţumim lui Dumnezeu că ne¬a învrednicit să vedem şi noi o dată cu ochii ce este belşug în casa noastră. Acum vezi de rosteşte de masă, să mâncăm şi să ne veselim.
Aşa şi făcură. Toată ziua într-o veselie o duseră.
A doua zi, se sculă de dimineaţă, se găti şi plecă la muncă. Nu ştiu însă cum făcu el, nu ştiu cum drese, că se pomeni iarăşi în pădure. Nici el nu ştia cum venise acolo; ştia numai că el la muncă plecase.
Daca văzu aşa, cătă copaciul, se sui în el şi mai găsi un ou.
Se duse cu el în târg şi mai luă încă două pungi cu bani tot de la acel negustor.
Pasămite oule astea erau de diamant, care făceau de zece ori atât cât îi da lui pe ele negustorul.
El însă era bun bucuros că lua şi atât; căci scăpă de sărăcie el şi cu toţi ai lui.
Cumpără de astă dată haine pentru copii, căci erau goi. Mai luă nişte unelte şi dichisuri de ale lui pentru muncă şi pentru casă, căci nu credea că o să fie în toate zilele Paşte, să tot găsească la ouă d-astea scumpele.
Câteva zile d-a rândul se mai duse el în pădure şi tot găsea câte un ou. Se făcu însă mai năzuros în târg, ţinu mai la preţ şi cu mirare văzu că scoate câte patru pungi de bani în loc de două.
Apoi daca văzu că aşa merge treaba, îşi făcu o căscioară, îşi mai îndulci şi el traiul şi-şi dete copiii la dascăl ca să înveţe carte.
Într-una din zile, ducându-se mai de dimineaţă să-şi ia merticul, dete peste pasărea ale cui ouă le lua el. Sta pe cuib. Aşa frumuseţe de pasăre nu mai văzuse, nici mai auzise. Îndată îi trăsni prin cap că ar fi bine să o ducă acasă la dânsul. O şi luă binişor şi cu mare bucurie aduse la bordeiul lui pe stăpâna ouălor.
Apoi, ducându-se în târg, porunci o colivie foarte frumoasă şi foarte mare, în care colivie îşi aşeză găina şi o îngrijea ca pe copiii lui.
Cu chipul acesta scăpă şi de drumul de toate zilele prin pădure şi de suitul în copaci.
Găina îi oua în toate zilele câte un ou, în colivie.
Îmbogăţindu-se el, goni sărăcia din satul lui. Făcea bine la tot satul. Ajuta pe orice nevoiaş; cumpăra vaci la toate văduvele; ocrotea pe toţi copiii sărmani.
Omul era nesăţios. Ci cât are, tot ar vrea să mai aibă. Muncitorul, după ce văzu că are destul, începu a face negoţ. Şi fiindcă negoţul, când merge bine, de firea lui este să se întinză ca pecingenea, dete ghies muncitorului să călătorească prin ţări străine după negoţ.
Porni dară într-o călătorie depărtată peste mări şi ţări.
Într-o zi, când lipsea şi nevasta lui d-acasă, copiii intrară în colivie ca să se joace cu găina. Jucându-se ei acolo, unul din ei ridică aripa găinei şi vede că este ceva scris acolo:
- Să te văz, nene, zise cel mijlociu către cel mai mare din fraţi, poţi tu să citeşti ce zice aici?
- Ba nici boabă, răspunse el. Astea parcă nu sunt slove de care ne arată dascălul.
- Să mergem să chemăm pe dascăl, să ne spuie el ce zice acele slove, zise cel mai mic din fraţi.
- Bine zici tu, răspunseră amândoi, fraţii mai mari, să mergem, să mergem.
Şi într-un suflet ajunseră la dascăl, îi spuseră şi-l rugară să vie să citească, ca să ştie şi ei ce zice acele slove de sub aripa găinei, pe care o păstrează în colivie tat-al lor.
Dascălul deocamdată nu voi să crează ceea ce-i spuneau copiii; dară după ce-l încredinţară, se hotărî să vie într-o doară, mai mult de hatârul lor, decât pentru vro ispravă.
Când văzu acele slove şi le citi, dascălul rămase înmărmurit şi, intrându-i gărgăunii în cap, îi şi puse gând rău găinei.
Copiilor însă le zise că acelea ce li se păreau a fi slove era un fleac şi că nu însemna nimic.
Ce făcu dascălul, ce drese, se dete pe lângă muma copiilor şi, cu şoşele, cu momele, îi intră pe sub piele şi se înădi cu dânsa.
Biata femeie, slabă ca toate femeile, se planisi dascălului.
Într-una din zile, după ce îşi scoaseră ochii, dascălul uitându-se la ea cu ochi galeşi şi cu giugiuleli, îi zise:
- Ce mult aş pofti să mănânc o pasăre cu tine la masă.
- Mâine e sărbătoare, răspunse femeia, voi trimite să cumpere o pasăre bună şi grasă şi o voi găti după pofta inimioarei dumitale.
- Daca ar fi vorba despre păsări de care se găseşte la toată lumea, nu ţi-aş fi mai spus dumitale, căci am şi eu destule în curte, slavă Domnului!
Dascălul bătea şeaua să priceapă iapa. Femeii îi dete un fier ars prin inimă.
- E, apoi ce fel de pasăre ai voi dumneata? îl întrebă femeia.
- Ceva aşa, deosebit, răspunse dascălul. Şi ca să nu mai ocolim, ţi-oi spune româneşte, pe şleau: am poftă să-ţi mănânc friptă găina aia a ta din colivie.
- Vai de mine, dascăle; dară cum aş face eu una ca asta? Ce va zice bărbatu¬meu când s-o întoarce?
- Orice va zice, iaca, tu să-i spui că a murit. Şi apoi nu pricep la ce să mai ţineţi o găină, care şi aşa e destul de bătrână şi care peste curând negreşit că tot are să moară.
- Orişicum, dascăle, tot nu-mi vine să fac una ca asta, ca să nu se amărască bărbatu-meu.
- Atâta trecere n-am şi eu la dumneata? mai zise dascălul. Asta îmi dovedeşte că nu mă iubeşti. Îmi pare rău că am îndrăgit cu atâta foc pe o nesimţitoare. Eu pentru dragostea ta aş fi dat prin foc şi prin apă, ca să-ţi fac voile, şi tu pentru mine atâta lucru să nu faci. Să ştii dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec.
Biata muiere începuse a simţi şi ea de dânsul; apoi, de frică ca să nu-şi facă seamă singur pentru dragostea ei, se înduplecă şi făgădui dascălului că-i va da găina s-o mănânce friptă, singur, singurel, după cum dorea.
Cum auzi dascălul de una ca aceasta, îi zise că acum s-a încredinţat că şi ea îl iubeşte. Apoi puse la cale ca găina s-o gătească bucătăreasa lui.
A doua zi, după ce porunci bucătăresei să nu lepede nimic din ale găinei, nici din măruntaie, ci s-o frigă aşa întreagă-întreguliţă, se duse la biserică, unde veni şi femeia cu copiii.
Bucătăreasa făcu întocmai precum îi poruncise stăpânu-său, însă pe când era aproape să fie friptă găina desăvârşit, copiii se întoarseră de la biserică, deşi nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame, şi se rugară de bucătăreasă să le dea ceva să mănânce.
Cu atâta gingăşie se rugară copiii, încât bucătăresei i se făcu milă de dânşii; le dete câte un codru de pâine şi, pe lângă aceasta, celui mare îi dete capul găinei, celui mijlociu pipota, şi celui mai mic inima, socotind că acestea sunt lucruri de nimic.
Copiii mâncară repede şi se duseră iarăşi la biserică.
Dascălul, care stătuse ca pe ghimpi la biserică, cum ieşi, veni numaidecât să se puie la masă. Numai gândindu-se la găină, îi lăsa gura apă. Dară se supără cât un lucru mare când văzu că i se aduse găina fără cap, fără pipotă şi fără inimă. Se cătrăni de ciudă şi de necaz dascălul, încât p-aci, p-aci era să'nebunească.
Atunci răcni ca un leu la bucătăreasă, întrebând-o cum a făcut de i-a călcat porunca.
Biata bucătăreasă spuse lucrul cum se întâmplase, zicându-i că nu credea să se facă atâta tevatură pentru nimicul ăsta de măruntaie.
Văzu că nu mai are încotro şi se stăpâni, gustă câte ceva din masă, se sculă foarte amărât şi se hotărî să poarte sâmbetele copiilor.
Femeia, de unde se aştepta să vază pe dascăl mulţumit pentru că se jertfise să-i facă plăcerea, rămase uimită auzindu-l că este atâta de mâhnit. Se duse dară pe lângă dânsul şi cu fel de fel de vorbe dulci voi să-l înveselească.
Iară el, care nu-şi lua de loc gândul de la găină, îi zise:
- Ai voit să-mi dovedeşti că-ţi sunt drag când te-ai înduplecat şi ai dat găina s¬o taie şi să o frigă. Ca să mă încredinţez cu desăvârşire că mă iubeşti, am să te pui încă la o încercare. Un lucru am să-ţi mai cer.
- Spune, spune mai curând, sufletul meu, numai să se poată. Eu însă sunt gata şi la moarte să merg pentru d-ta, îi răspunse femeia.
- Trebuie să alegi una din două: ori să fii cu copiii tăi, ori să fii cu mine. Şi iată de ce: sunt dascăl de atâţia mari de ani, şi nu mi s-a mai întâmplat ca vreun şcolar până acum să-mi fi făcut ruşinea ce mi-a făcut copiii tăi. Toată lumea ştie că pe copiii tăi îi am mai de aproape decât pe ceilalţi; eu mă silesc cu ei să-i învăţ câte în lună şi în soare, fiindcă am voit să-i scot ciraci ai mei; şi ei, ce să vezi? Lasă că fac mişelii şi umblă ca dezmeticii pe uliţi, de s-a luat lumea de gânduri cu ei, dară azi, să iasă ei din biserică, să vie să mănânce şi apoi să se întoarcă în biserică clefetind din gură! Cu ce obraz să mai ies eu în lume? Cine o să-şi mai dea copiii la şcoala mea? Şi decât să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci ce glăsuieşte o zicătoare: decât să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap.
- Ce stai, dascăle, de vorbeşti? Apoi la mine nu te mai gândeşti? Nu e păcat de Dumnezeu să pierdem noi nişte copilaşi aşa de drăgălaşi şi curaţi ca mărgăritarul? Cum se poate una ca asta, ca eu să-mi pierz copilaşii? Gândeşte-te, drăguţul sufletului meu, că sunt copiii mei.
- Ori ei, ori eu, răspunse el.
- Bine, ce o să zică bărbatul meu când s-o întoarce?
Lumea mă va omorî cu pietre, când va auzi una ca asta.
Dascălul văzu că a cam scrântit-o şi o întoarse pe foaia ailaltă.
- Eu nu zic să-i omorâm, ci să-i trimitem deocamdată la un alt oraş; să zici că i-ai trimis pentru învăţătură. Nu mai pot, mă înţelegi? să stea cu mine aici; căci nu voi să-mi zică lumea că sunt dascăl d-ăia, terchea, berchea, trei lei perechea.
Cu gura zicea el unele ca acestea, dară în capul lui clocea alte gânduri spurcate.
- Ei bine, daca este aşa, mă învoiesc; dară cum să facem? întrebă femeia.
- Foarte lesne, răspunse dascălul; la noapte să-i închidem într-o magazie şi mâine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruţă şi i-oi duce să-i aşez la un prieten al meu.
Gândul dascălului era să ia pe copii, să-i ducă în pădure şi acolo să-i spintece pe câte unul, unul, şi să le scoaţă dintr-înşii capul, pipota şi inima găinei şi să le înghiţă el.
Dară norocul nu-i sluji nici de astă dată.
Copiii fură coprinşi de frică când se văzură închişi în magazie. Începură să plângă. Cel mijlociu însă zise:
- Fraţilor, ascultaţi-mă pe mine, că va fi bine de noi toţi. Ştiţi de ce ne-a închis dascălul aici cu voia mamei?
- De ce întrebară ceilalţi.
- Dascălul a spus minciuni că nu însemna nimic slovele de subt aripa găinei. Şi d-aia a stăruit el pe lângă mama de a tăiat găina şi s-o mănânce el, ca să se împlinească la dânsul prorocia din acele slove. Dară n-a vrut Dumnezeu cu dânsul.
- Adevărat să fie, mai întrebară fraţii, că însemna ceva acele slove?
- Mai e vorbă! răspunse el. Iacă să v-o spui eu acum. Slovele acelea ziceau că: cine va mânca capul găinei, va ajunge împărat.
- Eu împărat?! zise cel mare, care mâncase capul.
- Aşa, răspunse fratele cel mijlociu. Cel ce va mânca inima găinei, de câte ori se va culca, se va pune la capul lui o pungă cu bănet, unde o va găsi când se va scula.
- Mie să mi se întâmple asta? întrebă cel mic, care mâncase inima.
- Ţie, îi răspunse fratele cel mijlociu. Iară cel ce va mânca pipota găinei se va face năzdrăvan.
- D-aia ştii tu năzdrăvăniile astea, strigară fraţii cel mare şi cel mic deodată.
- D-aia, fraţilor, le răspunse mijlociul. Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăştia şi să fugim, căci dimonul de dascăl are de gând să ne ia în revărsatul ziorilor, să ne ducă în pădure şi să ne omoare.
Se puseră cu toţii, sfărâmară fereastra şi fugiră. Merseră, merseră, toată noaptea. Când se lumina de ziuă, ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. Aci stete să se odihnească. Se hotărâră să apuce fiecare pe câte un drum şi să se ducă unde i¬o lumina Dumnezeu. Se îmbrăţişară, se sărutară, îşi luară ziua bună unul de la altul cu lacrămile în ochi şi se despărţiră.
Merseră ei toată ziua, când înde seară fraţii cei mari se întâlniră iară. Pasămite drumurile pe care apucaseră ei se întruneau acolo. Atunci năzdrăvanul zise:
- Pesemne că Dumnezeu vrea să fim tot împreună, daca el ne-a adus aci. Aşadară să nu ne despărţim în toată viaţa noastră. Mai-nainte de aci este un oraş mare. Acolo a murit împăratul şi mâine se alege altul: cel ales ai să fii tu.
- Ia lasă vorba aia încolo, măi frate, şi nu mă mai face să-mi intre gărgăuni în cap. Mai bine zi: ai să mergem să căutăm ceva de lucru, că burta, auzi, cică n-am mâncat de ieri şi cere, sărmana.
Mergând ei, ajunseră la oraşul care era înaintea lor. Aci întâlniră un bătrân pe care îl rugară să-i îndrepteze la vrun han, unde să mâie noaptea. Bătrânul le spuse că hanurile gem de lume care a venit să fie faţă la alegerea împăratului, care se va face mâine, ca nu va găsi nici un loc de mas şi îi luă la dânsul acasă, unde le dete de mâncare şi un pat de odihnă.
A doua zi de dimineaţă se scoală cu toţii, se spală, se scutură şi pleacă cu bătrânul afară din oraş pe o câmpie întinsă, ca să vază şi ei cum se aleg împăraţii la cetatea aceea.
Bătrânul le spuse că alegerea se face aşa: dregătorii cei mari ia un porumbel alb nevinovat, îl încarcă cu cordele foarte frumoase cu tot felul de feţe, îl aruncă în sus, şi pe cine s-o lăsa porumbelul, p-acela îl face împăratul lor.
Pe locul hotărât se adunase, încă până a nu se face ziuă, atâta lume, câtă frunză şi iarbă, de nu se mai putea mişca; şi bătrânul cu copiii abia găsiră şi ei un colţişor la o parte de unde să se poată uita şi ei. N-apucară să se aşeze bine şi auziră un sunet de bucium. Atunci se făcu o tăcere de se auzea musca zbârnâind. Toată lumea ţinea ochii ţintă în sus.
Aruncâdu-se porumbelul în văzduh, acesta ocoli pe dasupra lumii şi veni de se puse drept pe capul băiatului celui mare.
Fiii de împăraţi şi de boieri, cari veniseră cu gând d-a fi aleşi, începură a striga că nu se poate, e greşeală, nu e bun de împărat, şi altele, şi cerură ca să se facă o a doua încercare.
Se înălţă dară porumbelul de a doua oară; şi de astă dată, fără nici un ocol, veni şi se puse drept pe capul băiatului. Încă o dată strigară fiii boierilor că nu se poate, nu se poate, şi cerură a treia cercare. Iară pe băiat îl băgară într-un sac şi-l duseră departe de lume.
La a treia înălţare, porumbelul, după ce fâlfâi puţin pe dasupra locului pe unde sta băiatul mai-nainte, îşi ia zborul şi se duse de se puse drept pe sac.
Atunci toată lumea strigă într-o unire că acesta este împăratul lor. Îl scoaseră dară din sac şi-l duseră de-l aşezară pe tron, în sunetul buciumelor, al surlelor şi al strigărilor de bucurie ale mulţimei adunate.
Împăratul cel nou, cum se văzu întronat, mai întâi hotărî ca frate-său năzdrăvanul şi bătrânul ce-i găzduise să fie nelipsiţi de lângă dânsul. Şi cu ajutorul lui frate¬său începu a cârmui împărăţia cu înţelepciune şi dreptate. Nu trecu mult şi vestea se duse în toate ţinuturile şi în împărăţiile vecinilor despre numele lor; iară supuşii lor începură a-i numi: cei doi fraţi împăraţi cu minte şi drepţi.
Când auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mânie: căci era un zăcaş de n-avea margini. Vru să-şi facă seamă singur, dar n-avu curaj. Văzând însă că norocul îi stă împotrivă, se potoli oarecum şi se apucă iară de dăscălia lui.
După o bună bucată de timp iată că soseşte şi tatăl copiilor din călătoria cea lungă ce făcuse. Adusese cu dânsul bogăţii după bogăţii. Când află de fuga copiilor, cât p¬aci era să-i vie rău, dară se stăpâni. Cercetă în dreapta şi în stânga, şi i se spuse toată istoria cum s-a întâmplat. Atunci el hotărî să ceară dreptate pentru necinstea ce i¬a făcut soţia lui şi pentru răul ce i-a pricinuit procletul de dascăl.
Merse deci pe la toate dregătoriile şi fu străgănit prin judecăţi mai mulţi ani, fără să-şi dobândească dreptatea potrivit cu mărimea vinei celor vinovaţi.
Aflând şi despre numele cel falnic al celor doi fraţi împăraţi, neguţătorul îşi luă femeia şi pe dascăl şi se duse să-i judece ei.
Mai-nainte însă de a ajunge ei acolo, fratele împăratului, năzdrăvanul, simţind că are să vie tată-său la judecată, spuse frăţine-său, împăratul, şi amândoi se chibzuiră ca să facă o priimire ca unui părinte bun ce le era.
Când veniră împricinaţii la înfăţişare, ieşi înainte fratele împăratului şi priimi pe negustor la scară, iară când îl duse înaintea împăratului, acesta se sculă de pe tron şi l-a întâmpinat cu vorbe bune şi supuse.
Negustorul se minună de atâta cinste ce i se făcu şi nu ştia ce să mai zică; se uita în toate părţile şi nu pricepea nimic din cele ce se făceau.
El căuta când la împăratul, când la fratele împăratului, se minuna în sine, dară nu cuteză să zică nimic.
Intrând în cămară şi dascălul cu femeia, stătură ca trăsniţi de Dumnezeu. Vezi că se ştiau vinovaţi de moarte.
După ce se aşeză împăratul pe tron, judecata începu.
Neguţătorul îşi spuse păsul şi zice că îşi pune nădejdea în înţelepciunea împărătească şi aşteaptă să hotărască împăratul cum îl va lumina Dumnezeu.
Dascălul o mâlcise de tot, iară femeia îndrugă şi ea câteva vorbe, aruncând toată vina în spinarea dascălului.
Atunci împăratul întrebă pe negustor că: daca îşi va vedea copiii, i-ar cunoaşte el?
- Mai e vorbă? răspunse neguţătorul.
El se uita la amândoi împăraţii şi nu mai cuteză să zică nici bleau.
- Noi suntem, răspunse împăratul.
La aceste cuvinte, femeia şi dascălul o sflecliră de tot şi tremurau ca varga. Iară neguţătorul, creştea inima într-însul de bucurie că-şi găsise copiii.
Împăratul zise că de când el este împărat, aşa pricină grea nu mai judecase. Hotărî dară ca toţi să cază în genunchi şi să roage pe Dumnezeu să le arate dreptatea lui.
Aşa şi făcură.
Pe când încă se rugau, deodată, dascălul şi femeia se făcură stane de piatră.
Împăratul porunci să puie asta stane de piatră de o parte şi de alta la scara palatului. Iară negustorul rămase la curtea împărătească.
*

În vremea aceasta, fratele cel mic, după ce se despărţi de fraţii săi, se duse, se duse, ca cuvântul din poveste ce d-aci încolo se găteşte, şi ajunse la oraşul unde îl scosese drumul pe care apucase el.
Acolo daca sosi, trase la gazdă la un om al lui Dumnezeu. De câte ori se culca, de atâtea ori găsea câte o pungă cu galbeni la căpătâiul său când se scula.
Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. După ce ocoli cruciş şi curmeziş tot oraşul, văzând tot ce era vrednic de văzut, ajunse la margine şi acolo era un ostrov. Iară daca vru a şti ce era acolo, călăuza se feri d-a-i spune.
Seara întrebă pe gazdă şi aceasta îi zise:
- Să nu care cumva să te muşte şarpele de inimă să te duci acolo, că e stingere de tine.
- Pentru ce? întrebă flăcăiandrul.
- Pentru că acolo şade o măiastră şi oricine merge la dânsa se întoarce capiu. Şi apoi nimeni nu poate să meargă să o vază, până ce nu o da două pungi de bani.
- Asta este tot? Mâine mă duc să o văz, zise el; bani am destui, precum vezi.
Nici rugăciunile gazdei, nici frica de căpiare nu l-a putut opri de a merge să vază pe acea măiastră.
Se duse deci, dădu două pungi de bani şi intră în ostrov. Acolo umblă câtva timp, ca un haidamac, pe dinafară, ca doar măiastra va ieşi la fereastra palatului să o vază. Ea ieşi, el o văzu şi apoi se întoarse. A doua zi se duse iară, a treia zi iară şi tot astfel câteva zile d-a rândul. De ce o vedea, d-aia dorea să o mai vază.
Măiastra băgă de seamă că el venea într-una de câteva zile. "Trebuie să aibă mulţi bani", se gândi ea.
Iară daca trimise de-l chemă, îi zise:
- Mare stare trebuie să ai tu, tinere, de o risipeşti aşa. N-am văzut până acum pe nimeni care să vie la mine în ostrov de atâtea ori una după alta.
- Da, mare şi nesfârşită, răspunse flăcăiandrul cu mândrie, ca şi puterea cu care o fac.
Cum auzi măiastra aste vorbe, îi puse gând rău. Se luă deci pe lângă dânsul cu şoptele cu momele, viclenindu-l ca să-i afle puterea.
Flăcăiandrul se pierdea de dorul ei când o văzu dezmierdându-l cu nişte cuvinte mai dulci decât mierea. Se înşelă şi îi spuse.
Atunci ea îi dete ceva de bău, iar el dete dintr-însul afară inima găinei. Ea o luă, apoi îi dete pe bete din ostrov.
Când se dezmetici el şi se văzu pirpiricosac, golănel şi gonit, cugetă: "Daca nu ţi¬oi face-o eu, apoi să ştii că nici dracul nu ţi-o mai face".
Se duse la gazdă şi povesti ce i se întâmplase.
- Nu ţi-am spus eu, săracul de mine, să nu te duci acolo? Ce o să te faci acum?
- Mă voi duce în lume, şi ce va vrea Dumnezeu cu mine.
A doua zi plecă şi, trecând printr-o pădure, ajunse la marginea unui râu. Acolo dete o colibă de pescar. Îi chiorăia maţele de foame şi fu nevoit să se abată.
Pescarul priimi să rămână la dânsul să înveţe pescuitul.
Într-una din zile, pescarul zise flăcăiandrului:
- Iată eu mă duc la târg cu coşul ăsta de peşte. Până una alta, ia şi tu halăul ăla, şi vezi d-ei putea să prinzi vro fâţă de peşte ca să avem de legumă pentru azi şi mâine.
- Las' pe mine, răspunse flăcăiandru.
Pescarul plecă. Iară băiatul intră cu plasa în gârlă. Bătu în sus, bătu în jos şi peşte să prinză, câtuşi decât.
Tocmai era să se lase de pescuit, când văzu o mreană.
Mreana fugi, el după ea, până îi veni bine şi, aruncând plasa, o încâlci într-însa şi o trase la margine.
Văzu el că mreana era cât să le ajungă pe două zile. Se bucură în inima sa că făcuse o treabă cumsecade.
Se puse deci de o curăţă de solzi; o spintecă, îi scoase măruntaiele. Când în loc de lapţi, ce să vezi? ceva ce nu semăna a nimic. Luă el acel ceva, îl spălă, şi rămase un fel de covăţea mititică de piatră.
- Bună este şi asta, zise el, să am cu ce bea apă.
Şi îndată şi luă oleacă de apă cu dânsa să bea. Când s-o ducă la gură, ea era plină cu galbeni. Se miră de astă întâmplare. Răsturnă banii în poală şi mai luă o dată apă ca să bea. Când să aducă la gură, se făcu iară bani.
- Acum, aide la zâna mea măiastră, zise el.
Lăsă şi plasă, şi peşte, şi colibă şi într-un suflet alergă la gazda lui din oraş. Îi spuse despre norocul ce dase peste el şi începu a se găti să meargă la ostrov.
Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această otărâre a sa. Fu peste putinţă. Îl trăgea aţa la rele. Până una alta, umplu gazdei două tocitori cu bani. Apoi luă cu dânsul covăţica de piatră şi două pungi pline, şi se duse la ostrov.
Cum îl văzu măiastra, îl cunoscu. Înţelese ea că trebuie să fi dat el cu mâna în foc, şi-l chemă la dânsa.
Acolo, cu prefăcături, cu marghiolii şi cu viclenii îl făcu de spuse cum are atâta stare. Şi fiindcă flăcăiandrul îşi pierduse capul cum ajunse lângă dânsa, se lăsă să fie mâglisit, şi măiastra îi şterse şi covăţica. Cum se făcu stăpână şi pe acest lucru, porunci slugilor sale să-l huiduiască ca p-o găgăuţă şi îl goni cu ruşine din ostrov.
Când se văzu iarăşi dat afară şi înfruntat, nu se putu astâmpăra de necaz, cum de să nu se ţie el, ca să nu fie şi batjocorit, şi cu banii luaţi.
Plecă iară la gazdă şi-i spuse toată şiretenia.
Gazda îl povăţui să ia pe seama lui o tocitoare de bani din care îi lăsase să se apuce şi el de ceva şi să nu mai umble ca un pierde-vară după icre verzi.
Eu nu voi, şi plecă în lume.
- Ce mi-o da Dumnezeu, zise el.
Merse, merse, prin câmpii cu inima plină de foc pentru măiastra lui, trecu prin păduri, şi nu se putea împăca cu gândul că n-o să-şi mai poată vedea odorul. În cele din urmă, căzu de obidă şi de mâhnire. Stând el aşa şi zbătându-se cu gândurile, băgă de seamă că p-acolo p-aproape curgea o apă. Se duse să se scalde ca să se mai răcorească.
Tot scăldându-se, văzu de ceea parte a râului nişte smochini. Îşi aduse aminte că nu mâncase de două zile şi se duse să facă o gustărică cu niţele smochine. Mâncă ce mâncă, dară începu a simţi că din ce în ce se schimbă. Unde din om ce era, se pomeni deodată măgar.
Altă nevoie acum. Cum să se întoarcă în cetate? Pe lângă celelalte toate, acum are să fie şi prigonit. Umblând în sus şi în jos pe marginea pădurei, îi era frică să intre înăuntru pădurei, ca să nu-l apuce vro fiară sălbatecă; se temea iară să iasă mai la lumină, ca să nu-l prinză vrun om, să-l puie la vro muncă ce n-ar putea-o duce. Ce să facă? Se căina şi se văicărea, de-i plângeai de milă. Toată ziua umblă rătăcind cu inima cât un purice de frică. Flămânzi iară. Căutând câte ceva de mâncare, dete peste nişte roşcove. Se apucă să mănânce, căci era lihnit de foame.
Cât p-aci era să moară de bucurie când văzu că încet, încet, se schimbă şi se făcu iară om.
Stătu în loc şi se cruci şi el de astă minune. Apoi deodată zice:
- Acum eşti a mea! Stăi, măi tu, că ţi-o fac eu ţie pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost!
Se apucă şi umplu sânul de roşcove. Apoi făcu un coşuleţ, cum putu, din nuiele de richită, şi culese într-însul smochine, de care mâncase şi el.
După ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse că acum s-a împlinit.
Auzind însă de faima celor doi împăraţi înţelepţi, îi dete un fier ars prin inimă, şi-şi puse în gând a merge la dânşii să vază, oare n-or fi fraţii lui?
Dară până să se pornească către dânşii, se mai duse o dată la ostrov, cu coşuleţul de smochine pe mână, şi începu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Măiastra, auzindu-l, trimise să-l cheme. Cum îl văzu, îl cunoscu.
Crezând că şi în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dânsa, porunci de-i cumpără coşul cu totul. El luă banii şi se făcea a se mai plimba prin ostrov.
Măiastra se puse la masă. Când la sfârşitul mesei, după ce mâncară împreună cu ai lor smochine, se făcură măgari.
Hâţ în sus, hâţ în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toţi măgarii.
Atunci flăcăiandrul, prinzându-i, le puse câte un căpăstru în cap, îi legă unul de altul şi îi duse cu dânsul, după ce luă covăţica şi o băgă în sân; căci inima găinei o mâncase măiastra.
Se duse cu cârdul de măgari la gazda lui.
- Acum să ştii că mă duc într-ale mele, zise el gazdei; bani ai destui, ostrovul şi palaturile sunt ale tale. Rămâi sănătos.
- Să ne vedem sănătoşi, răspunse gazda, şi să auzim de bine. Dară cu turma aia de măgari ce ai să faci? Ia-ţi un argat, care să vază de ei.
Aşa şi făcu. Tocmi un argat şi porni să meargă la fraţii lui, cu alaiul după dânsul.
Pe când mergea, fratele năzdrăvan spune împăratului toate cele întâmplate fratelui lor celui mai mic, şi se pregătiră să-l priimească cu cinste.
Când ajunse la marginea cetăţii unde domnea împăratul, se miră că găsi pe fratele său cel mijlociu care îl aştepta.
Acesta îi povesti toată întâmplarea cu muma lor şi a dascălului, şi cum îi pedepsise Dumnezeu.
Plânse fratele cel mic de osânda dumnezeiască ce căzuse peste muma lor, apoi merse de se înfăţişă împăratului.
Cum se văzură, se cunoscură şi se îmbrăţişară.
Apoi ceru de la împăratul să-i dea un grajd curat unde să-şi puie măgarii, pe care singur îi îngrijea.
Trecu ce trecu şi nici pomeneală nu era ca să facă pe măgari să se schimbe iarăşi în oameni.
Într-o zi, la masă, când văzu că frate-său cel mic este cu voie bună, împăratul îi zise:
- Ei, ce ai de gând cu măgarii tăi; destul i-ai pedepsit, iartă-i. Să nu socoteşti că nu ştiu tot ce ai păţit. Dară este destul. Mai cu seamă căci ştiu că se topeşte inima în tine de dorul ei.
- Adevăr ai grăit, îi răspunse fratele cel mic. Pentru hatârul tău fac tot.
Trimise de aduse măgarii acolo; le dete de mâncară roşcove şi îndată se făcură iară oameni.
Toţi cei de faţă rămaseră înmărmuriţi când văzură asta minune. Apoi ochii tutulor se aţintiră la măiastra şi mărturisiră că aşa frumuseţe de muiere nici c-au mai văzut, şi nici că se mai poate afla în toată lumea.
Ea atunci începu a zice:
- Mai întâi mulţumesc împăratului că s-a înduioşat de starea cea proastă şi ticăloasă în care ajunsesem şi a stăruit de ne-a făcut oameni la loc.
Apoi, uitându-se la fratele împăratului cel mic, îi zise:
- Numai tu mi-ai venit de hac pe lumea asta; daca voieşti, sunt gata a te lua de bărbat. Iartă-mă pentru neajunsurile ce ţi-am făcut.
- Apoi eu ce umblam, păcatele mele, când tot veneam pe la tine, şi tu ţi-ai bătut joc de mine. Fie că şi eu mi-am scos din capete. Sunt gata şi eu a te lua de soţie, mai cu seamă acum, că nu mi-a mai rămas la inimă nici o zăcăşeală.
Se pregătiră şi făcură o nuntă d-alea împărăteştile.
Ei nu se mai duseră de acolo. Rămaseră câtetrei fraţii la un loc.
Trebile împărăţiei mergeau găitan.
Locuitorii apucau şi ei de la aceşti trei fraţi când dreptate, când poveţe bune şi când ajutoruri de bani; şi în toată lumea se duse vestea despre ei, cărora li se zicea: La cei trei fraţi împăraţi.
Încălecai p-o şea şi vă spusei povestea aşa ...

Petre Ispirescu - Broasca ţestoasă cea fermecată

BROASCA ŢESTOASĂ CEA FERMECATĂ
basm de Petre Ispirescu


A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odată un împărat, şi el avea trei feciori. Când le-a venit şi lor vremea de însurătoare, le-a zis împăratul:
- Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă căutaţi ursitele, ca să intraţi şi voi în rândul oamenilor.
- Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la care ne închinăm, răspunseră copiii şi, după ce îi sărutară mâna, se gătiră, care mai de care, să plece mai curând.
Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dânsul şi bănet de ajuns.
Mergând spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată, singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, şi învoiala se şi făcu.
Asemenea şi cel mijlociu, după ce se dichisi şi el cum ştiu mai bine, plecă şi el înspre apus. Ajunse şi el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba, şi iute, iute, se logodi şi el cu dânsa.
Pe fiul cel mai mic, însă, nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui şi el. Luă şi dânsul nişte haine, numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, şi de cheltuială ce pe apă nu curge, şi plecă şi el, ştii, cam în dorul lelii.
Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu ştia. Mişca şi el picioarele a lene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întâlni în cale, şi merse pe ea, fără să-şi dea seama unde se duce. Când, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase, îl scoase drept la un eleşteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, aşa de florile mărului, fără să ştie ce are să facă cu dânsa.
Ajungând pe marginea eleşteului, se aşeză şi el acolo jos, şi, privind cu nedomirire, ia aşa numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă, şi făcea haz cum sare stropii de apă, când o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă, când pică înapoi la matcă, se face câte un armean (cerc) împregiurul lui, şi de ce merge se măreşte, până ce intră iarăşi în sânul matcei de unde a ieşit, fără mai pe urmă să se cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci totul rămânea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă.
El era dus cu gândurile. Se uita şi nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, şi nu ştia ce făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Când, iată că o broască ţestoasă ieşise pe luciul apei, şi se uita galeş la dânsul. Unde lovea el cu nuiaua, şi unde se deschidea talazurile care înconjura vârful nuielei, acolo, ţâşt! şi dânsa, şi ochii de la dânsul nu şi-i mai lua.
Se uita la dânsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atâta era de dus cu minţile.
În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vârful nuielei lui. Se uită şi el la dânsa, şi parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.
Când se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binişor, fără să-i pese de ceva, şi se duse acasă.
A doua zi iarăşi aşa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, şi fără să-şi mai aducă aminte că plecase în peţit.
A treia zi, cum se sculă, plecă iarăsi la marginea eleşteului. Pasămite îl trăgea aţa la ursita lui.
Şi cum sta el acolo şi se juca cu nuiaua în apă, iară broasca ţestoasă îi tot sărea pe dinainte şi se uita la dânsul cu dor, îşi aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în peţit, şi că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai când voi să se scoale şi să plece spre a merge să-şi încerce şi el norocul, iată că broasca mai ţâşni o dată, iar el îşi aruncă ochii la dânsa mai cu băgare de seamă. Se uită drept în ochii broaştei, şi simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. Şezu iarăşi jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el să facă ceva cumva, aşa ca să se depărteze, dară în deşert. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi când ar fi fost butucite.
Se miră de astă lâncezeală. Şi, mai aruncându-şi căutătura la broască, văzu ochii ei, pare că strălucea de un foc ce simţea că îl atinge. Atunci îşi luă inima în dinţi şi strigă:
- Asta să fie logodnica mea.
- Îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvântul tău a sfărâmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. Tu eşti ursitul inimii mele. Pe tine te voi urma până voi avea viaţă în mine.
Se sperie oarecum, fiul de împărat, când auzi pe broască vorbind.
Ar fi rupt-o d-a fuga, dară graiul ei era dulce şi viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămâie tălpile lipite de locul unde sta.
Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zână gingaşe, şi plăpândă, şi frumoasă; cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într¬o lingură de apă. Dară se opri, şi nu făcu nici o mişcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe zâna a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dânsa nu va putea trăi.
Se puseră la vorbă, şi nici ei nu ştiau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta, până ce se pomeniră că amurgise. Şi fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor, spuse zânei că se duce să înştiinţeze şi el pe tătâne-său că a să-şi aducă şi el logodnica.
Broasca intră iarăşi în eleşteu, iară dânsul plecă la curtea împărătească. Mergea el, dară parcă-l tot oprea cineva în cale. I se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el îşi tot întorcea capul şi se uita. Noroc că i se scurtase calea şi ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de nu rămânea cu gâtul strâmb, de atâta uitat înapoi.
Dacă ajunse şi găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească şiretenia celor ce i se întâmplase. Când ajunse să le spuie că a zis broaştei: "Tu să fii logodnica mea", toţi se umflară de râs deodată şi începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri şi cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu¬i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură, şi-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care păcălitoare.
Daca văzu, tăcu din gură şi înghiţi ruşinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Se gândi el: "Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasă, îşi zise el, să vedem că cine râde mai la urmă, râde mai cu folos".
A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împăratul puse de împodobi palatul şi cetatea cât se putu mai frumos, ca să-şi priimească nurorile. Oamenii umblau cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostaşii se gătiră ca de alai, până şi copiii se veseleau de veselia împăratului.
Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e drept, şi ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dânsele. Fiecare îşi adusese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; şi le priimise împăratul cum se cuvine împăraţilor şi fiilor de împăraţi.
Ei, daca se adunară la un loc, aduseră vorba iarăşi despre broasca fratelui lor celui mai mic, şi începură împreună cu logodnicele lor a grăi despre dânsul cam în dodii.
Îi ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era şi ăl mic, şi îl durea la inimă când îl luau în râs, dară toate fură în deşert, căci, deşi nu mai vorbea de rău aievea în faţa împăratului, pe din dos, însă, îşi băteau mendrele, cum voiau, îşi dedeau coate de râdeau, şi chiar se vorbiră, amândoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor mai mic de râs şi ocară, când va veni cu broasca ţestoasă înaintea împăratului.
Fiul cel mic al împăratului daca se duse şi el să-şi aducă logodnica, broasca cea ţestoasă ieşi din eleşteu la dânsul, se dete de trei ori peste cap şi se facu om ca toţi oamenii. Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi răspunse:
- Dragul meu logodnic, trebuie să ştii că şi eu sunt fată de împărat, şi încă fată de împărat mare, şi avut, şi puternic. Dară blestematele de farmece ne-a acoperit palaturile cu apa aceasta murdară, împărăţia ne-a fost răpit-o duşmanii, şi pe mine m¬a făcut precum m-ai văzut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpăcise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară, ţiindu-şi firea şi nepierzându-şi cumpătul, el îi mai zise:
- Lasă astea acum. Odată dacă te-am ales, tu eşti a mea, floncănească lumea ce va vrea. Găteşte-te, îţi zic, şi aidem, că ne aşteaptă tatăl, cu fraţii şi cu cumnatele mele.
- La noi este obiceiul, adăogă zâna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îmbăiem.
- Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el.
- De ce să mai facem p-acolo tevatură? Să ne îmbăiem aci.
Şi făcând un semn cu mâna, apa eleşteului se trase într-o parte şi într-alta, şi în locul lui se văzură nişte palaturi, strălucitoare de podoabe, încât la soare te puteai uita, dară la dânsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stâlpii şi ciubucele de pe lângă streaşină licărea de-ţi lua ochii.
Zâna luă de mână pe fiul împăratului şi intră în palat. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiţi, ca unul ce nici dânsul, deşi era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea scumpeturi.
Şi fiind gata băile şi apa încropită numai ca laptele când îl mulge de la oaie, intrară fiecare în câte o baie şi se îmbăiară.
Fiul împăratului nu cuteza să calce pardoseala băii şi pe velinţele cele de mare preţ ce erau aşternute prin palat, de milă sa nu le strice frumuseţea.
Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită şi adusă din meşteşug aşa, încât închipuia fel de fel de flori, de păsări şi câte nagode toate. Apa ciuruia din ţeve aurite şi o lua cu năstrape şi cu căuşe de aur. Ştergarele erau de mătase şi în ţesătură cu fir de cel mai bun şi cu mărgăritare.
După ce ieşiră din baie şi se îmbrăcară, trecură prin grădină, unde mirosul florilor îi îmbăta.
Zâna porunci şi trase la scară o căruţă ferecată în aur, cu patru telegari de mâncau foc. Căruţa era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în faţa soarelui ca cine ştie ce lucru mare. Ei se urcară. Cum se puse el lângă dânsa, un luceafăr se aşeză pe fruntea ei, şi aşa strălucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dânşilor.
Amândoi erau îmbrăcaţi cu nişte haine scumpe şi foarte frumoase. Caii porniră. Dară zburau de parcă n-atingeau pământul, iară nu că mergeau. într-o clipă ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele îl aştepta şi se ciudea de atâta întârziere.
Când îi văzură, toţi înţeleseră că aceasta era femeie de pe alte tărâmuri, şi lăuda pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere. Fraţii cei mai mari o mâlciră, văzând atâta frumuseţe şi atâta bogăţie. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta nu se mai văzuse sub soare şi pe la dânşii până atunci. Începură a-şi da coate, a-şi veni în cunoştinţă şi a se căi de râsul ce făcuseră de fratele lor.
Împăratul nu mai putu de bucurie, când văzu că fiul său cel mai mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zâna se purtă cu mare bunăcuviinţă, şi vorbi astfel încât robi toate inimile. Oaspeţii nu-şi mai luau ochii de la dânsa şi urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decât vorbele ei, că mult erau cu lipici.
Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă şi ele tot ce va vedea pe zâna că face, şi la cununie şi la masă.
Împăratul îşi împlini pofta inimei lui. El dorise, vezi, să-şi cunune toţi copiii într¬o zi, şi aşa şi făcu.
Era vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare.
După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-şi aleseseră fiecare, se prinseră în horă şi jucară, ca la nunta unui împărat. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zâna când juca, părea că n-atinge pământul. Lumea privea şi i se umplea inima de mândrie, căci fiul cel mic al împăratului lor adusese o aşa zână să o domnească. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumuseţe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor.
Între acestea veni seara, şi se puse o masă d-alea împărăteştile. Împrejurul mesei împărăteşti, o mulţime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime şi pentru prostime. Se puseră la masă.
Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţintă la zâna să vază ce face ea ca să facă şi ele, după povaţa soţilor lor.
Zâna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masă, lua câte niţele şi băga în sân. Asemenea făcură şi cumnatele ei. Mâncară şi se veseliră cât le ceru inima.
Când se sculară de la masă, zâna se duse la împăratul socru, îi sărută mâna, îi mulţumi, şi, scoţând din sân, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine-mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască.
Odată se umplu locul de un miros aşa de frumos şi strein, cum nu mai mirosise oamenii locului aceluia. Atunci toţi într-o glăsuire strigară: "Să ne trăiască doamna şi împărăteasa noastră", iară ea, fără a se mândri, se trase din naintea împăratului cu totul smerită şi se aşeză lângă soţiorul ei.
În calea ei, începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, de umplu locul; iară mesenii, cu buni, cu proşti, se plecară şi le adunară.
Ducându-se şi nurorile cele mai mari ale împăratului să-i mulţumească, îi sărutară şi ele mâna. Când voiră însă a scoate şi ele din sân ce puseseră în timpul mesei, băgară de seamă că hainele lor sunt murdare şi terfelite de bucate, încât nu mai semăna a haine puse pe om, ci a alte dihanii, şi se făcu un râs de mila lor în toată nunta, încât plecară umilite în cămările lor ca să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta aşa îngălate la nuntă.
Atunci mulţimea, cu mic, cu mare, şi împăratul împreună cu dânsa, strigară într-un grai, că aceşti soţi să-i domnească de aci înainte. Împăratul se coborî din scaun, şi se urcă fiul cel mic cu soţia sa.
Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o iubiră până şi cumnatele ei. Iară fiul împăratului, cu agerimea minţii lui, cu înţelepciunea cea firească şi cu poveţele împărătesei, soţia lui, domni în pace, în linişte şi în veselie toată viaţa lui.
Eram şi eu p-acolo. Şi fiindcă am dobândit şi eu un os de ros, mi-am pus în gând să vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună; şi încălecai p-o şeaşi vă spusei povestea aşa!

Petre Ispirescu - Băiatul cel bubos şi ghigorţul

BĂIATUL CEL BUBOS ŞI GHIGORŢUL

basm de Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată un băiat. El, de la naşterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a făcut el ca să se cureţe de bube? dară în deşert. Băieţii la joc şi fetele la horă îl huiduia şi fugiau de dânsul ca de o lepră.
Şi fiindcă n-avea încotro, şi el, biet, îşi înghiţea amarul, şi răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalţi băieţi şi flăcăi, cum unii se încurau jucându-se, cum alţii se zbenguiau cu fetele, şi râmnea la dânşii.
În toate zilele se ducea el la un puţ de aducea apă pentru casă. Drumul însă îi era pe la curtea împărătească. Într-o zi, când scoase apă văzu în ciutură un ghigorţ. Bucuria lui, că o să aibă în ziua aceea legumă mai deosebită. Când, ce să vezi d-ta? peştele începu să-i vorbească:
- Flăcăule, aruncă-mă iară în puţ, şi nu-ţi face păcat cu mine, că mult bine ţi-oi prinde şi eu vrodată.
Băiatul se minună de asta; cum de să vorbească un peşte? Simţi el că trebuie să fie aci la mijloc ceva năzdrăvan şi-i dete drumul în puţ.
Fata împăratului nu voia cu nici un chip să se mărite. Ce nu făcu bietul tată-său, ce nu drese ca să-şi dea fata la casa ei, dară ca s-o înduplece, ba. Ei nu-i da inima s㬺i lege capul cu nici unul din peţitorii ce veneau să o ceară, deşi toţi erau împăraţi şi fii de împăraţi.
Băiatul cel bubos însă de câte ori trecea cu cofa la apă şi ea era la fereastră, vedea că îi tot râde. El nici să se gândea că pentru dânsul se punea la fereastră, şi că îl pândea până ce trecea, ci socotea că aşa este ea de felul ei cu zâmbetul pe buze. Pasămite fata împăratului, ori că cunoscuse că el o să fie un om frumos, ori că o trăgea aţa ca spre ursitul ei.
Azi aşa, mâine aşa, până ce, într-o zi, îl chemă de vorbi cu el. Să se prăpădească băiatul de ruşine când văzu că pe dânsul îl cheamă! Se făcu roşu ca sfecla, se zăpăci până într-atâta de nu ştiu deocamdată să zică nici două boabe legănate. Atât de mult se fâstâcise el.
Apoi, ţiindu-şi firea şi luându-şi inima în dinţi, dete nişte răspunsuri de merse fetei tocmai la inimă.
Vezi că şi vorba lui ca şi a fetei era vorbă cu lipici, dragul neichii; fetei îi tâcâia inima nu-i tâcâia, dară lui ştiu că-i tâcâia de sta să-i iasă afară din piept. Şi dintr-acel minut, nu ştiu ce făcea el, nu ştiu ce dregea, că se pomenea, fără voia lui, trecând pe la curtea împărătească, ia aşa, numai ca să treacă.
El îşi uitase de peşte. Acum îşi aduse aminte de dânsul, şi ducându-se la puţ într¬o zi, se uită înăuntru şi zise:
- Peşte, peştişor, ghigorţule dragă, mi-ai zis că ai să-mi prinzi bine odată, odată; rogu-te, scapă-mă de bubele astea uricioase şi împuţite.
N-apucă să sfârşească vorba bine, şi ce să vezi dumneata? odată îi căzu bubele, şi rămase curat şi luminat, ca un pui de brad.
Când l-a văzut fata de împărat aşa mândru şi frumos, nu s-a mai putut opri, şi l¬a sărutat. Vezi că inima îi da brânci către dânsul, şi se bucură, nevoie mare, că pusese ochii pe un aşa boboc de flăcău.
Ea frumoasă de pica, el frumos ca un bujor, văzu că sunt numai buni de a se lua în căsătorie, şi ducându-se la împăratul, tatăl său, îi zise:
- Tată, eu mi-am găsit logodnicul. Nu ştiu daca ţie îţi place ori ba, dară mie îmi sfârâie inima după dânsul.
- Cum se poate să-mi faci tu astă ruşine, fata mea?
Unde ai mai auzit tu ca o fată de împărat să ia de bărbat pe un fluieră-vânt, golan şi fără nici un căpătâi?
- Tată, poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dară este om de omenie, deştept şi apoi mie îmi place. Eu am să trăiesc cu el. Pe el îmi zice inima să-l iau. Daca nu vei voi să mă însoţesc cu el, să ştii cu hotărâre că pe altul nu iau, o dată cu capul.
Daca văzu tatăl fetei, împăratul, că fie-sa pusese piciorul în prag şi nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat, mi i-a luat binişor pe amândoi, i-a băgat într¬o butie şi i-a dat pe gârlă.
Ei începură a se boci şi a plânge de mi ţi se rupea rărunchii. El, biet, nevinovat, păţea necazul după urma fetei împăratului, căci el nici nu-i bătuse capul, ba nici că visa că o să ia de nevastă pe fata împăratului.
Văzând însă că cu bocela nu o scoate la nici un căpătâi, se ruşină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, aşa puţin la inimă când se întâmplă de caz în nevoie, şi începu a se gândi, ca ce ar face să scape de primejdie.
Când, odată îi veni în gând ghigorţul.
- I!... zise, ghigorţule drăguţ, acum să te văd! Mi-ai dat dovezi de năzdrăvănia ta. Ştiu că poţi multe. Scapă-mă de nevoia în care am căzut.
Abia îi ieşi din gură vorba cea din urmă, şi, ce să vezi dumneata? dintr-o păcătoasă de butie, unde mi se făcu un palat, de nici împăratul, tatăl fetei, nu avea aşa palat bogat şi împodobit cu de toate frumuseţile lumei. Atâta numai, că butia ajunsese la mare, şi acest palat acolo se înfiinţă.
Mai gândi o dată băiatul cel bubos la ghigorţ şi dori ca palatul să se strămute într¬o pădure.
Dorinţa lui se împlini numat cât te ştergi la ochi.
Dar aşa palat măiestru nici că s-a mai văzut, măre. Toate lucruşoarele dintr-însul era puse la rânduiala lor şi toate îmi vorbeau ca nişte năzdrăvane.
Ei acolo au făcut nunta. Faţă la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreţi, floricelele cele frumoase, pasările văzduhului şi stelele cerului împreună cu sânta lună.
Trăiau acolo ei ca în sânul mumei lor. Unde să auzi la dânşii ceartă! ferita sântuleţul să vezi la dânşii neunire. Căci diavolul vrajbei nu cuteza să-şi vâre coada între ei.
Şi aşa petrecând ei, căsătoria lor fu binecuvântată cu un copilaş, ce se născu împlătoşat cu un piept de aur. Mumă-sa, fata împăratului, cum îl văzu aşa, se sperie, şi îi şi puse gând rău.
Dară fiind rodul pântecelui său, îi fu milă să-i facă de petrecanie. Se duse deci de-l puse într-un pom nalt şi îl năpusti acolo.
Venind ursitoarele, ele ursi pe copil că va ajunge om mare; că va ridica tulpina din care ieşise mă-sa, la mare mărire; că hrana i-o va aduce o pasăre; că va întâmpina un zabrac bun de la ai hrănitoarei sale, din care va scăpa cu faţă curată; apoi că va fi povăţuit de o altă pasăre.
Şi în adevăr, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în toate zilele, şi a-i aduce de mâncare.
În vremea aceasta, împăratul, tatăl fetei, plecase în vânătoare cu o mulţime de curteni, slujitori şi vânători. Şi vânează ici, vânează colea, se depărtase de oamenii săi, pe nebăgate în seamă. Cum, cum, el se rătăci, rămâind numai cu credincerul său. E! ce te faci tu acum? căci seara se apropie, şi loc de repaus nu este, şi casă de găzduit nici pomeneală.
Tot bâjbâind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului celui bubos. Cum ajunseră, descălecară, şi voind să lege căpăstrul calului de propteaua porţii, aceasta îi înfruntă, zicându-le:
- De, mă neghiobilor, da ce, aici legaţi voi caii? locul cailor este la grajd.
Împăratul rămase stâlpit de mirare. Şi apoi îi veni şi cu ruşine cum el, împăratul, să fie mustrat de o proptea.
Şi, tot strângând pumnii şi dinţii de necaz, se plimba de colo până colo pe dinaintea porţii, ca să se mai răcorească niţel şi să-şi astâmpere necazul.
Bubosul văzu de pe fereastră că tot umblă pe dinaintea porţii nişte oameni, lucru ce nu mai văzuse el de când intrase în butie, coborî scara palatului şi veni la poartă de pofti pe aceşti călători înăuntru şi-i ospătă ca pe nişte oameni de omenie şi rătăciţi.
Stăpânii palatului cunoscură pe împăratul, dară el nu-i cunoscuseră pe dânşii, vezi că nici nu-i trăsnea lui prin cap ca ei să mai trăiască.
Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze de ceea ce văzu în acele palaturi. N¬apuca să privească cu băgare de seamă la lucrurile ce mergeau singure şi-şi făceau slujba, şi sta să asculte la altele cari vorbeau şi se îmbărbătau una pe alta la lucru. Masa se puse în linişte şi cu bună rânduială. Toate îşi aveau vătaful lor: tacâmurile mesei, trăncănăile de la bucătărie, aşternuturile, măturile de casă şi de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu rânduielile lor.
După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vânătorii cei rătăciţi. Găsind o potecă care îi scoase la luminiş, de unde cunoscură drumul, împăratul plecă la curtea lui cu hotărâre desăvârşită a pune gonaci cari să afle ale cui erau palaturile acelea din coprinsul împărăţiei sale, şi despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gând ca să porunească mai apoi să i-l aducă lui acolo.
Vulturul urma a hrăni copilaşul lepădat de mă-sa şi pus în copaci, carele creştea repede ca o floare, până ce într-o zi se ţinu vulturoaica după dânsul să vază unde tot vine el. Când privi ceea ce făcea, îşi zburli penele de pe dânsa şi puse gând rău copilului. Ea se ascunse şi stete acolo până ce plecă vulturul.
Cum se duse el, vulturoaica veni la copil şi cu pliscul începu a ciocni în pieptul copilului, ca să-i mănânce rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge aşa lesne. Copilul, cum simţi ciocniturile vulturoaicei, întinse mânuşiţele, parcă l-ar fi învăţat cineva, apucă pe vulturoaică de gât, şi strânse, şi strânse, până ce o sugrumă şi căzu jos moartă.
Atunci şi copilul, coborându-se din copaci, o apucă razna pe câmp. În cale se întâlni cu un cocor. Cum îl văzu, se împrieteni cu el. Cocorul dând peste o aşa bunătate şi frumuseţe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de dânsul, şi trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse băiatului, şi acesta învăţă să citească şi să scrie.
După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăţă a face o luntre, cu care se plimba pe apă. El lua oameni cu dânsul în luntre, cu care se învăţa la mânat. Mai târziu el îi şi întrecu la meşteşugul de a mâna luntrea şi îi plimbă şi pe dânşii.
Plimbându-se el aşa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A cercetat ce era aceea şi a aflat că acolo trăieşte o pereche de oameni. El s-a dus să facă cunoştinţă cu dânşii. Acolo, din una, din alta, se dară în vorbă şi despre copii, şi află că el este copilul lor.
După aceasta părinţii îl rugară să rămâie cu dânşii. El nu voi, vezi că ursita lui îl trăgea în altă parte.
Se puse în luntre şi ieşi la lume. Aci daca ajunse, dete peste palaturile împăratului, tatăl mă-sii.
Cum îl văzu împăratul, nu ştiu ce parcă îi zicea să ia în nume de bine pe acest june. Iar lui, fără să ştie de ce, îi tâcâia inima de bucurie. Vezi că, măre, sângele apă nu se face, şi rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet.
El intră în slujbă la împăratul. Şi isprăvile ce aduse împărăţiei prin iscusinţa lui făcu pe împărat să aibă pe acest tânăr mai de aproape al său.
Fiind tot pe lângă împăratul, şi văzând adesea pe fata împăratului, căci după surghiunirea fetei celei mari dobândise împăratul altă fată, îl bătu gândurile să se întinză până la dânsa şi nu greşi, căci şi ea pusese ochii pe dânsul. Într-o zi se încumese a¬i face cu mustaţa, dară cam cu sfială; ea se uită galeş la dânsul. Azi aşa, mâine aşa, până ce într-o zi merseră amândoi înaintea împăratului, dădură în genunchi, mărturisiră că sunt îndrăgiţi, şi se rugară de împăratul să-i căsătorească.
Împăratul, carele ştia de patarama celei dintâi fete, nu se împotrivi nici o cirtă de timp, ci ştiind şi pe băiat deştept şi ager la minte, puse de le făcu un pui de nuntă de ştiu că s-a dus pomina.
Apoi fiind şi bătrân, se coborî din scaunul împărăţiei şi îi urcară pe dânşii, cari domniră cu omenie câte zile avură.
Şi încălecai p-o şea şi vă spunei povestea aşa …

Petre Ispirescu - Balaurul cel cu şapte capete

BALAURUL CEL CU ŞAPTE CAPETE
basm de Petre Ispirescu


A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.
A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert.
Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot.
În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe fiica lui de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la toată lumea hotărârea sa.
Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă împreună la pândă şi să mântuiască ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dânşii ca să facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalţi să se odihnească; şi ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă şi să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorât, drept pedeapsă daca va dormi când ar trebui să fie deştept.
Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de român, ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul.
Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se puseră la pândă.
Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc.
Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându¬se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi veni bine şi hârşt! îi taie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa câte unul, câte unul până îi tăie şase capete.
Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi.
Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge negru lasă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot.
Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stins, când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalt, şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese.
Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo.
Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui.
Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut.
Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul.
Aci dete peste alte nevoi. În peşteră acolo trăiau nişte oameni uriaşi carii aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la dânşii, dar ei, în loc de foc, puseră mâna pe dânsul şi-l legară. După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l fiarbă ca să-l mănânce.
Dară tocmai când era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi nu departe de peştera aceea, toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrân de ai lor ca să facă astă treabă.
Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse gând rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mâna pe un tăciune şi-l azvârli drept în ochiul bătrânului, îl orbi, şi apoi fără să-i dea răgaz a zice nici cârc! îi puse o piedică şi-i făcu vânt în cazan.
Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu faţă curată.
Ajungând la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă şi fugi până ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dânsa, şi apoi se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă.
Când ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atât de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia.
N-apucă să aţâţe focul bine şi tovarăşii săi, deşteptându-se, ziseră:
- Dară lungă noapte fu asta, măi vere.
- Lungă da, vericule, răspunse viteazul.
Şi se umfla din foale ca să aprinză focul.
Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş.
Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor.
Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie.
Pasămite, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzat, se dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la pândă. Şi daca dete peste dânşii dormind şi peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satârul de la bucătărie şi-i tăie capetele. Apoi merse la împăratul cu capetele şi i le arătă, fălindu-se că el a făcut izbânda.
Iară împăratul daca văzu că se înfăţişează bucătarul curţii cu izbândă, făcu o masă mare, ca să-l logodească cu fie-sa, şi pusese în gând să facă o nuntă, unde să cheme pe toţi împăraţii.
Ţiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse de sânge, ca să fie crezut.
Când ajunse viteazul nostru la palat, împăratul cu voie bună şedea la masă, iară cioropina sta în capul mesei pe şapte perne.
Cum ajunse la împărat, îi zise voinicul:
- Preaînălţate împărate, am auzit că oarecine s-ar fi lăudat către măria-ta că el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevărat, măria-ta, eu sunt acela care l-am omorât.
- Minţi, mojicule, strigă ţiganul îngâmfat, şi poruncea slujitorilor să-l dea afară.
Împăratul, care nu prea credea să fi făcut ţiganul astă voinicie, zise:
- Cu ce poţi dovedi zisele tale, voinicule?
- Zisele mele, răspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciţi numai ca mai întâi să se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveală, au şi limbile lor.
- Să caute, să caute, zise bahniţa.
El însă o cam băgase pe mânică, dară se prefăcea că nu-i pasă.
Atunci căutară şi la nici unul din capete nu găsiră limbă, iară mesenii înmărmuriră, căci nu ştiau ce va să zică asta.
Ţiganul, care o sfeclise de tot, şi care se căia de ce n-a căutat capetele în gură, mai nainte de a le aduce la împăratul, strigă:
- Daţi-l afară că e un smintit şi nu ştie ce vorbeşte.
Împăratul însă zise:
- Tu, voinicule, va să zică ne dai să înţelegem că acela a omorât pe balaur care va arăta limbile.
- Fugi d-acolo, împărate, zise ţiganul care tremura ca varga şi se-ngălbenise ca ceara, nu vezi că calicul ăsta este un deşuchiat, care a venit aici să ne amăgească?
- Cine amăgeşte, răspunse voinicul liniştit, să-şi ia pedeapsa.
El începu apoi a scoate limbile din sân şi a le arăta la toată adunarea, şi de câte ori arăta o limbă de atâtea ori cădea şi câte o pernă de sub ţigan, până ce, în cele din urmă, căzu şi el de pe scaun, atât de tare se speriase dihania.
După aceea voinicul nostru spuse toate câte a păţit, şi cum a făcut de a ţinut noaptea atât de mult timp.
Nu-i trebui împăratului să se gândească mult şi să vază că voinicul care vorbea avea dreptate, şi cum era de supărat pe ţigan, pentru mişelia şi minciuna lui cea neruşinată, porunci şi numaidecât se aduse doi cai neînvăţaţi şi doi saci de nuci, legă pe ţigan de coadele cailor şi sacii de nuci şi le dete drumul.
Ei o luară la fugă prin smârcuri, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce s-a prăpădit şi ţigan şi tot.
În urmă pregătindu-se lucrurile, după câteva zile făcu nuntă mare, şi luă românaşul nostru pe fata împăratului de soţie, şi ţinu veselie mare şi nemaipomenită mai multe săptămâni, puindu-l şi în scaunul împărăţiei, iară fata lăcrămă şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat-o de sluţenia pământului, de harapina spurcată.
Eram şi eu p-acolo şi dedeam ajutor la nuntă, unde căram apă cu ciurul, iară la sfârşitul nunţei aduseră un coş de prune uscate să arunce în ale guri căscate.
Încălecai p-o şea şi vă spusei povestea aşa!

Petre Ispirescu - Aleodor Împărat

ALEODOR ÎMPĂRAT
basm de Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;
De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deşert.
Când, tocmai, la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cât trăiră.
Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu la ceasul morţii, el luă copilul pe genunchi şi-i zise:
- Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da obştescul sfârşit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Şi chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirei împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ţi spui: Vezi tu muntele acela de colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap. Acel munte este moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop: şi cine calcă pe moşia lui, nu scapă nepedepsit.
Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea şi pământul.
Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe urmă trebuiră să¬l îngroape.
Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătâne-său, deşi copilandru, puse ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui.
Adesea ieşea Aleodor la vânătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese tătâne-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sfinţenie.
Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gânduri, şi alunecă de călcă pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi iată căse pomeni cu dânsul dinaintea lui.
Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese cu grai de moarte.
Pocitania pământului îi zise:
- Toţi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.
- Mai întâi trebuie să ştii, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de seamă şi fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, şi n-am nici un gând rău asupră-ţi.
- Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ţi ceri iertăciune de la mine ca toţi fricoşii.
- Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu ţi-am spus curatul adevăr, şi daca vrei luptă, alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm.
- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş împărat.
Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebuile împărăţiei nu-l iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea să scape de ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, şi să rămâie cu sufletul în oase.
Aleodor se ştia vinovat. Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcut un păcat de a călcat pe moşia slutului. Mai ştia iară că de omul dracului, să dai şi să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.
Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop ştia că, deoarece Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-şi ţie cuvântul, ca unul ce era om de omenie, şi-i zise:
- Pasă cu Dumnezeu, şi să-ţi ajute să vii cu izbândă bună.
Aleodor plecă. Şi cum mergea el gândindu-se şi răzgândindu-se cum să-şi împlinească sarcina mai bine, căci îşi dăduse cuvântul, se pomeni pe marginea unui eleşteu şi o ştiucă se zbătea de moarte pe uscat.
Cum o văzu, el se duse să o ia să-şi aline foamea cu dânsa.
Ştiuca îi zise:
- Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ţi¬oi prinde când cu gândul n-ăi gândi.
Aleodor o ascultă şi o dete în apă. Atunci ştiuca îi mai zise:
- Ţine acest solzişor, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Flăcăul plecă mai înainte şi se tot mira de o astfel de întâmplare.
Când, iacă se întâlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă.
Şi voind să vâneze corbul, el îi zise:
- Făt-Frumos, Făt-Frumos, decât să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa, ca mult bine ţi-oi prinde.
Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz şi de treabă, şi îi legă aripa. Când era să plece, corbul îi zise:
- Ţine peniţa asta, voinicule, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Luă peniţa Aleodor, şi-şi cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de paşi şi iată că dete peste un tăune. Când se gătea a-l strivi cu piciorul, tăunele zise:
- Cruţă-mi viaţa, Aleodor împărat, şi eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ţine acest pufuleţ din aripioara mea, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, şi că îi zise şi pre nume, odată ridică piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.
Şi mergând înainte, cale de nu ştiu câte zile, dete de palaturile lui Verdeş împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă şi aşteptă ca doar de va veni cineva să-l întrebe ce caută.
Stete o zi, stete două; şi ca să vie cineva să-l întrebe ce voieşte, ba. Când fu în ziua d-a treia, Verdeş împărat chemă slujitorii şi le dete o gură de or pomeni-o.
- Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală?
Slujitorii dădeau din colţ în colţ şi nu ştiau ce să răspunză. În cele de pe urmă, chemă pe Aleodor şi-l duse înaintea împăratului.
- Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, şi ce aştepţi la poarta curţilor mele?
- Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ţi cer fata.
- Bine, băiete. Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci aşa este obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile d-a rândul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia şi se va pune în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară de nu te va găsi, atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.
- Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei. Parului îi vom putea da şi altceva, nu tot cap de om. Să facem legătura.
- Aşa?
- Aşa.
Se puseră şi făcură legătura; scriseră carte şi o întăriră.
Viind fata de faţă, se învoiră ca a douazi el să se ascunză cum va şti mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea şi se răzgândea cum să se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva. Şi tot mergând pe gânduri şi tot plănuind, iată că-şi aduse aminte de ştiucă. Scoase solzul, se uită şi gândi la stăpâna lui; când iată, măre, că ştiuca şi venise şi-i zise:
- Ce pofteşti de la mine, Făt-Frumos?
- Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat. Nu ştii tu ceva să mă înveţi ce să fac?
- Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine.
Şi îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăcel şi îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei.
Când se sculă fata îşi luă ocheanul şi se uită cu el în toate părţile. Nu-l văzu. De unde ceilalţi cari venise să o ceară în căsătorie se ascundeau prin pivniţi, pre după case, pre după câte o şiră de paie, sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încât fata intră la grije că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul şi în mare, şi îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei era năzdrăvan.
- Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit aşa? Din coşcogeamite omul te-ai făcut un cosac şi mi te-ai ascuns în fundul mării.
N-avu încotro şi trebui să iasă.
Ea şi zise împăratului:
- Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Şi mult e nurliu şi drăgălaş. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierţi, tată, că nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.
- Vom vedea, îi răspunse împăratul.
A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât înaintea lui, şi-i zise:
- Ce mai vrei, stăpâne?
- Ia uită-te, neiculiţă, ce mi s-a întâmplat; nu ştii tu ceva să mă înveţi?
- Să cercăm.
Şi lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb şi îl vârî într-un stol de corbi ce se urcase până la vântul turbat.
Cum se sculă fata, îşi luă ocheanul şi iarăşi îl cătă prin toate locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape şi prin mări, nu e. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită şi în sus. Şi zătindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul, şi-i zise:
- Ghidi, ghidi, tâlharule ce eşti! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai făcut aşa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine!
Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna şi el de isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea fiicei sale.
Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză până de trei ori, împăratul zise:
- D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză?!
A treia zi, dis-de-dimineaţă, se gândi la tăune. Acesta veni într-un suflet. După ce îi spuse ce voieşte, tăunele zise:
- Lasă pe mine, şi de te-oi găsi, eu aici sunt.
Îl făcu o lindină şi-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simţă ea.
Sculându-se fata şi luând ocheanul, îl căută toată ziua, şi, ca să dea de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morţii, căci îl simţea, i se arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu ocheanul prin mare, pre pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăiri. Către seară, obosită de atâta căutare, strigă:
- Ci ia arată-te odată. Te simt că eşti p-aci pe-aproape, dară nu te văz. Tu m-ai biruit, a ta să fiu.
Daca auzi el că este biruită, se dete binişor jos din coada ei şi se arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, şi îi dete fata. Când plecară, îi petrecu cu mare cinste şi alai, până afară din împărăţia lui.
Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară câte ceva, el puse capul în poala ei şi adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se scurgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete brânci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse şi îi zise:
- I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai!
- Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine.
- Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci ştiam şi eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut.
Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop.
- Iată, m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece.
Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă şi nu voia să rămâie la dânsul o dată cu capul.
Slutul se dete pe lângă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele pe lângă dânsa.
Dară fata îi zise:
- Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe faţa pământului.
Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pământ şi umbla cu şoşele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat.
Dară, aşi! feritu-l-a sântuleţul să se apropie de dânsa! Căci îl ţinea ţintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satană, din iazmă, şi din spurcăciune nu-l mai scotea.
- Piei, necuratule, de pe faţa pământului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine.
Mai stărui ce mai stărui, şi daca se văzu înfruntat până într-atât, iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră de muiere.
Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui.
Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i râdea şi stelele de frumoasă, îl priimiră cu mare bucurie; şi, urcându-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, până se istoviră.
Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven
(16 decembrie 1770, Bonn - 26 martie 1827, Viena)

16 decembrie 1770
Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787).
Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.

Familia Beethoven a avut sapte copii, dar doar cei trei baieti au supravietuit copilariei, Ludwig fiind cel mai in varsta.
Familia sa, originară din Belgia, înainte de a se muta la oras se ocupa de cresterea legumelor. Asa se motiveaza si numele compozitorului, care in limba valona inseamna “gradina cu sfecla rosie” . Ludwig s-a nascut in Bonn, unde bunicul acestuia era negustor de dantele si tablouri, la curtea printului. Tatal, tenor la capela, s-a casatorit cu fiica bucatarului curtii, ceea ce inseamna ca parintii muzicianului proveneau dintr-un mediu serios, respectabil, in care preocuparile spirituale aveau un loc important.

Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart.
Mama viitorului compozitor era o femeie blanda si retrasa, cunoscuta pentru bunatatea ei; incerca sa il suporte pe sotul indragostit mai curand de sticla decat de familie. Ludwig Beethoven a iubit-o enorm, chiar si la batranete considerand-o inca cel mai bun prieten pe care il avusese vreodata.


Toata viata, Beethoven a fost marcat de ideea ca nu are o cultura si o scoala suficient de temeinica. Desi nu a facut mai mult de patru clase, el stapaneste bine limbile latina, franceza si italiana. A invatat sa cate la orga si flaut si a deprins regulile compozitiei de la directorul teatrului din Bonn, care i-a inlesnit lui Beethoven cunoasterea operelor italienilor Pergolesi, Picini, Salieri si Cimarosa, dar si a francezilor Grety si Philodor, a germanului Hiller si a cehului Benda. De altfel, teatrul din Bonn sustinea idea teatrului national (subiecte germane in limba germana), lucru care se va materializa si in Fidelio, in singura opera compusa de muzician. Scoala de pian a lui Philip Emanuel Bach, contemporan cu Beethoven, a avut o influenta importanta asupra acestuia, insa Haydn este cel care a conturat linia clasica a tanarului compozitor, un obisnuit al casei Breumingen, unde se intalnea marea intelectualitate a orasului. Ludwig a cunoscut aici si marea literatura, fiind marcat de Odiseea lui Homer si de piesele de teatru ale lui Shakespeare, Goete sau Schiler. Tot aici a asistat la discutii despre pictura si filosofie. La 19 ani s-a inscris la Universitatea din Bonn, unde a facut cursuri de logica, metafizica, si literatura greaca. Se muta la Viena, unde este sustinut si elogiat in casele marilor aristocrati, ca pianist si compozitor. Turneele lui nu sunt prea numeroase, dar Beethoven viziteaza totusi Praga si Berlinul. Pe plan personal insa, muzicianul a avut parte de un destin tragic, necunoscand decat rare momente de stabilitate, tandrete si ocrotire. Surzeste, are o familie care se destrama (tatal alcoolic, fratele si nepotul ingrati), este iubit dar nu se poate hotari sa se casatoreasca, fiind mereu bolnav. In testamentul de la Heiligenstadt (1802), crezand ca moare, face o confesiune teribila, despre care nimeni nu stiuse pana atunci: era surd. Chiar si asa, continua sa compuna pana la finalul vietii sale, datorita auzului sau interior foarte bun, care l-a ghidat perfect in realizarea sonoritatilor potrivite.




26 martie 1778
La varsta de 8 ani, Ludwig a sustinut primul sau concert public, la Cologne. Pentru a profita de mitul Mozart, tatal anuntase publicul ca fiul sau are 6 ani. Acest nevinovat truc publicitar l-a facut pe Beethoven sa creada mereu ca este de fapt mai tanar. Cand, ajuns la anii maturitatii, a primit o copie a certificatului sau de botez, a crezut ca este al fratelui sau, Ludwig Maria, nascut cu doi ani inaintea sa, dar care murise timpuriu.
Dar talentul de profesor si muzician al lui Johann van Beethoven s-a dovedit repede prea limitat pentru micul Ludwig. Acesta avea nevoie de un profesor pe masura, un muzician renumit, primul dintre acestia fiind organistul Christian Gottlob Neefe, sub conducerea caruia micul Ludwig a capatat primele notiuni serioase de compozitie. Neefe a fost incantat de talentul micutului, asa ca s-a ocupat nu doar de educatia muzicala a acestuia, ci i-a tinut si cursuri de filosofie antica si moderna.


1782
La varsta de 12 ani Beethoven a publicat prima sa compozitie : variatiuni pentru pian pe un mars de Ernst Christoph Dressler.

1783
In 1783 Neefe afirma intr-o publicatie muzicala ca elevul sau, continuand in acest ritm, va ajunge cu siguranta noul Mozart.



1784
In luna iunie 1784, beneficiind de recomandarile din partea lui Neefe, Ludwig a fost angajat ca muzician la curtea lui Maximilian Franz, elector, unde canta la orga. Proaspatul membru al curtii avea doar 14 ani. A fost o ocazie care i-a oferit sansa de a frecventa noi cercuri sociale, de a cunoaste alti muzicieni si potentiali protectori. Aici a cunoscut persoane care aveau sa-i ramana prieteni pentru tot restul vietii : familia Ries, familia von Breuning, Karlm Amenda, Franz Gerhard Wegeler.
In paralel cu noua sa slujba Ludwig s-a trezit pus in situatia de a-si indeplini treptat tatal, luand conducerea familiei. In primul rand s-a vazut nevoit sa asigure suportul financiar, deoarece Johann, mai tot timpul beat, incepuse sa-si neglijeze tot mai mult slujba de la curte. Tanarul Beethoven trebuia sa aiba grija de cei doi frati mai mici, o obligatie pe care a acceptat-o bucuros si pe care avea sa o respecte toata viata, chiar daca uneori intr-un mod excesiv.

1787
Printul Maximilian Franz era pe deplin constient de talentul noului muzician, asa că, împreună cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, l-a trimis pe Beethoven la Viena, in 1787. Planul era ca Ludwig sa il intalneasca pe Mozart, alaturi de care ar fi putut invata enorm. Viena era, in definitiv, centrul cultural al intregului imperiu, locul in care se adunau doar cei mai buni. Nu se stie exact cum anume s-a desfasurat intalnirea dintre cei doi, desi unele surse afirma ca Mozart, dupa ce l-a vazut pe Beethoven "la lucru", ar fi declarat "Tineti-i minte numele, o sa tot auziti de el".
Dar Beethoven a trebuit sa se intoarca de urgenta la Bonn, dupa ce a primit o scrisoare: mama sa era pe moarte. Cea care avusese grija de el si ii fusese alaturi, avea sa treaca in nefiinta pe 17 iulie 1787. A fost o grea lovitura pentru Beethoven, care si-a revenit in timp.
La 19 ani s-a inscris la Universitatea din Bonn, unde a facut cursuri de logica, metafizica, si literatura greaca.

1787 -1791
Lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.


1792
Beethoven s-a intors la Viena, cu o noua bursa pentru doi ani, oferita de Printul Elector. Nu avea sa se mai intoarca vreodata in orasul sau natal.
La Viena, tanarul muzician a luat lectii de la Joseph Haydn, apoi de la Albrechtsberger si Antonio Salieri. I-a impresionat pe toti prin virtuozitate si capacitatea de a improviza.
În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart.


1794
In 1794 a compus opus 1, trei lucrari pentru pian.

1795
Are primul sau concert public din Viena pentru pian şi orchestră, in cadrul unui recital la care fiecare muzician isi prezenta compozitiile proprii. A plecat apoi in turneu : Praga, Dresda, Leipzig si Berlin, la final Budapesta. Beethoven isi facuse numeroase cunostiinte, toate personalitatile lumii muzicale si aristocratice admirandu-l pe tanarul compozitor. Dar mai ales iubitorii muzicii il sustineau cu entuziasm si chiar cu o anumita doza de fanatism pe tanarul compozitor. Relatia dintre compozitor si admiratori nu a decurs fara incidente, Beethoven avand adesea mici incidente din cauza temperamentului. Dar nu uita niciodata sa isi ceara scuze, foarte sincer, dar si foarte protocolar. Talentul sau ii permitea insa sa fie mai impulsiv, oricine acceptandu-i micile iesiri ca un compromis necesar pentru a fi prieten cu Beethoven.



1798
După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major. În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate.



1800
In 1800, Beethoven a organizat un nou concert la Viena, in care a prezentat si prima sa simfonie. Chiar daca astazi aceasta compozitie apare ca puternic influentata de Mozart si Haydn, in epoca melomanii au gasit simfonia stranie, prea extravaganta si chiar excentrica. Beethoven, desi un compozitor nou, aflat la inceput de drum, deja incepuse sa depaseasca limitele timpului sau. Pe fondul acestui succes au venit si primele semne de neliniste.


1801
Din 1801 Beethoven le-a marturisit colegilor ca auzul incepe sa-i slabeasca tot mai mult. Era o ironie amara, demna de teatrul absurd, ca un mare compozitor sa-si piarda auzul.



1801 - 1802
În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată.
Beethoven afirma revoltat ca decat sa devina un muzician surd prefera sa nu mai traiasca.
Prima referire la surzenia lui apare într-o scrisoare datata 29 iunie 1801, pe cînd compozitorul avea 31 de ani: "De 2 ani evit orice ocazie mondena, deoarece nu le pot spune oamenilor: ŤSînt surdť". El înca mai auzea putin, deoarece marturisea: "La teatru trebuie sa stau cît mai aproape de orchestra pentru a putea urmari actorii". El scrisese deja simfonia nr. 1 în Do major si lucra la Sonata în Do diez minor (ce va fi numita Sonata Lunii). Pentru unul dintre personajele cele mai proeminente ale muzicii occidentale, spectrul tacerii totale era alarmant. "În cazul unei alte vocatii, o astfel de boala ar putea fi posibila", scria el unui prieten, "însa, în cazul celei pe care o am eu, creeaza o situatie groaznica".

Din perspectiva unora, acest handicap parea sa-i fi modificat personalitatea: "Se spune ca sînt rauvoitor, încapatînat sau mizantrop. Cît de gresit sînt judecat... caci vreme de 6 ani am fost într-o situatie disperata, agravata de doctorii ignoranti". Totusi, surzenia acaparatoare nu era singura problema medicala a lui Beethoven. Figura sa puternic ciupita de varsat si constitutia sa slabita cronic au fost considerate rezultatul îmbolnavirii de variola în copilarie; în prezent, aceste simptome sînt atribuite unei boli sistemice autoimune, lupus eritematos, în care leucocitele ataca din greseala celulele sanatoase ale propriului organism. În plus, el suferea de astm si se temea de aceasta afectiune la fel de mult ca de depresia sa periodica, pe care o numea "un rau la fel de mare", ca hipoacuzia sa progresiva. Doctorii au devenit persoanele cele mai antipatizate de Beethoven, cu toate astea el avea nevoie de ei. În timp ce scria o muzica sublima, el suferea o gama larga de simptome. Dar pasiunea pentru muzica l-a facut sa continue. In definitiv, cat timp acest handicap mai putea fi tinut sub control, mai era timp pentru creatie.

Dar cum nici un fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, el primi ajutor spiritual, prin intermediul unei fetite oarbe care traia in aceeasi pensiune modesta in care se mutase si Beethoven, si care ii spuse aproape tipand: “Eu as da orice pentru a putea vedea o noapte cu luna!” Cand a auzit-o, Beethoven s-a emotionat pana la lacrimi. In fond si la urma urmei, el putea sa vada! El putea sa-si exprime arta prin compozitiile sale…
Pofta de viata i-a revenit si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: “Sonata Lunii” In tema ei, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai lui sau ai altora, care duceau sicriul printului, protectorul lui… Privind cerul argintat de luna si aducandu-si aminte de fetita oarba, ca si cand s-ar intreba de ce a trebuit sa moara un om atat de iubit, el se adanceste intr-un moment de profunda meditatie transcendentala…
Anumite studii muzicale spun ca cele trei note muzicale care se repeta cu insistenta in tema principala a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvintelor “de ce”?, sau ale altui cuvant sinonim din limba germana…
Multi ani dupa ce si-a infrant suferinta, a aparut incomparabila Oda a Bucuriei, a noua simfonie care incununeaza munca acestui compozitor, deja complet surd. Oda Bucuriei exprima recunostinta sa fata de viata si fata de Dumnezeu pentru ca nu s-a sinucis… Si toate acestea multumita acelei fetite oarbe care i-a insuflat dorinta de a exprima, prin note muzicale, o noapte cu luna.
Folosindu-si sensibilitatea, Beethoven a redat, prin intermediul melodiei, frumusetea unei nopti scaldate de lumina lunii, pentru acei care nu o pot vedea cu ochii lor.



Beethoven nu s-a sinucis si nu a renuntat la muzica, dar a incercat sa foloseasca la maxim timpul pe care il mai avea - o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, ca cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") şi a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral
A compus cu repeziciunea celui care nu mai are mult de trait, incercand sa foloseasca fiecare moment liber, neglijand somnul, mancarea, prietenii. Si intr-un fel, chiar asa se intampla, surzenia aducand pentru multi sfarsitul lui Beethoven. Sau cel putin asa isi doreau adversarii, iar cei care il iubeau se temeau.
Povestea care a stat in spatele celei de a treia simfonii, "Eroica", i-a pasionat pe admiratori, caci Beethoven o compusese in onoarea lui Bonaparte, pe care il vedea ca pe un eliberator. Dar, foarte repede, Beethoven a ajuns sa-l deteste pe Imparat si i-a eliminat numele din partitura.


1801 – 1814
Între anii 1801 si 1814, perioada în care a compus o cantitate prodigioasa de lucrari - Sonata Appassionata, Concertele nr. 4 si nr. 5 pentru pian, Simfoniile, de la a 2-a la a 8-a, si singura sa opera, Fidelio, a fost chinuit de migrene si de "o slabiciune intestinala îndelungata", ce includea colici, diaree cronica si perioade lungi de apatie. Însusi Beethoven avea o teorie: el îsi punea surzenia progresiva din aceasta perioada pe seama tuturor celorlalte afectiuni de care suferea.
Lucrarile lui Beethoven din cursul anilor 1803-1805 s-au ridicat intocmai unui lant grandios de munti deasupra a tuturor compozitiilor create in perioada precedenta. Culmile acestui lant le constituie Sonata Kreutzer (1803) pentru pian si vioara, Simfonia Eroica (1804), sonatele pentru pian Aurora si Appassionata (1804) si opera Fidelio (1805), care isi pastreaza pana in zilele noastre intreaga lor semnificatie. Cu ele se deschid perspectiva plina de maretie a artei muzicale din secolul XIX.
Cucerirea acestor inaltimi n-a fost usoara pentru Beethoven. Primii zece ani petrecuti la Viena i-a inchinat pregatirii marilor sale creatii reformatoare.
In afara de Simfonia Eroica, in cursul anului 1804, Bethoven a mai creat si sonata in fa minor op.57, care a devenit celebra sub denumirea de Appassionata si se numara printre cele mai insemnate lucrari beethoveniene pentru pian.
Sonata Appassionata a fost asternuta pe hartie abia in anul 1806, dar compusa in anul 1804. In aceasta opera, si chiar de la inceputul allego-ului vigoarea, precizia hotarata a temelor semnalizeaza ca suntem in prezenta unei inventii formidabile, unde virtuozitatea nu va mai avea un rol precumpanitor. O furtuna sau o batalie de epopee. Finalul a fost creat de Beethoven in timpul unei lungi plimbari facuta impreuna cu Ries prin imprejurimile Dobling-ului. Amandoi se ratacira, inapoindu-se acasa abia seara. Pe drum, Beethoven a fredonat o melodie agitata. Ajuns acasa, incepu indata sa improvizeze finalul Appassionatei si intr-atat uitase de sine incat n-a mai observat prezenta lui Ries. Denumirea de "Appassionata" nu apartine autorului, ci a fost nascocita de cineva atat de potrivit, incat a ramas pana astazi.
Lucrarea a fost dedicata unuia dintre oamenii apropiati in acea perioada de Beethoven, anume lui Franz Brunswick, ceea ce se explica poate si prin faptul ca a fost scrisa in vara anului 1806 la domeniul familiei Brunswick. Posibil de asemenea sa fie o dedicatie mascata pentru Tereza Brunswick - sora lui Franz.
Plina de spiritul luptei incordate si neprecupetite, de un inalt avant emotional, "Appassionata" este una din lucrarile muzicii clasice cele mai apropiate noua. Vladimir Ilici Lenin a denumit muzica acestui genial compozitor "uimitoare", "supraomeneasca".
Si integritatea sonatei este uimitoare. Poate ca nici una din sonatele lui Beethoven nu are o asemenea unitate organica a partilor componente, ceea ce permite auditorului sa inteleaga ideea fundamentala a lucrarii. Beethoven lega continutul "Appassionatei" de "Furtuna" lui Shakespire. In "Appassionata", ca si in piesa Shakespire-iana, este redata grandoarea fortelor naturii si puterea fara margini a omului, care imblanzeste si supune stihia. Dar continutul ei nu se limiteaza la aceasta. Si aici constiinta revolutionara a compozitorului se ridica impotriva tuturor fortelor asupririi. Poate in nici o lucrare muzicala tragismul luptei nu si-a gasit o expresie atat de zguduietoare ca in Appassionata.
Partea intai, dominata de sentimente de zazvratire, parea contemporanilor lui Beethoven ceva semanand a salbaticie. Intr-adevar , ea este plina de glasuri amenintatoare. Conflictul este pus la temelia constructiei primei teme. Fanfara eroica răsuna ascunsa si prevazatoare, dupa care se precipita intonatiile de o neliniste trepidanta. Fortele sumbre sunt intruchipate in motivul scurt, repetat cu indarjire, insistent, implacabil. In jurul acestui motiv se desfasoara o lupta necrutatoare. Constiinta umana ba se lasa cuprinsa de freamatul groazei, ba infrunta neinfricata amenintitarea apasatoare a inceputului. Dar rasuna tema a doua nobila , limpede, calma, in opozitie cu cea dintai. In coada partii intai tema capata amploarea unei pasiuni neobisnuite. Vointa omului a iesit biruitoare, dar vistoria a fost repurtata cu pretul sangelui. Tema amenintatoare se mai aude, insa dispare in departare.




1805
Pe cand lucra la Simfonia "Eroica" (a carei premiera a avut loc in 7 aprilie1805), Beethoven se afla pe culmea depresiunii psihice, aceasta reprezentand un punct de cotitura in istoria muzicii. Dupa "Eroica", muzica nu a mai fost niciodata aceeasi.
In paralel, Beethoven a terminat prima si singura sa opera, Leonore, pentru care a scris nu mai putin de patru uverturi diferite. La premiera din 20 noiembrie 1805 numele a fost insa schimbat in Fidelio, cu toata opozitia autorului. Publicul a fost restrans si neobisnuit : un grup de ofiteri francezi, pentru ca


1805 - 1809
In urmatorii sapte sau opt ani a dat o succesiune intreaga de capodopere: prima versiune a lui "Fidelio", in 1805, (n-a avut succes decat dupa ce a fost revizuita, in 1814), cele trei cvartete "Razumovsky", Concertul pentru vioara, Concertele pentru pian nr.4 in sol si 5 in mi bemol, simfoniile nr. 4-8 , cateva dintre cele mai vestite sonate pentru pian (inclusiv "Waldstein" si "Appassionata", Pastorala, Uvertura Coriolan, Fur Elise. Dupa o perioada de liniste, Beethoven revine cu "Missa solemnis", ultimele cvartete pentru coarde si sonatele pentru pian - creatii gigantice, misterioase, mistice. Autodidact, nu era ceea ce s-ar fi putut numi un intelectual, dar chiar si in afara muzicii, judecatile sale de valoare s-au dovedit remarcabile. Considerat adesea o punte intre perioada clasica si cea romantica, Beethoven reprezinta muzica pura.
Avea numerosi elevi, alegandu-i in functie de talent si preferandu-i pe tinerii promitatori. Si mai ales pe tinerele eleve, pasionate de muzica, de care avea sa se indragosteasca nu doar o data. Unul dintre elevii sai celebri a fost Arhiepiscopul Rudolph, fratele imparatului, care avea sa-i devina mai tarziu prieten si protector.

1809
In 1809, Beethoven a vrut sa paraseasca Viena dupa ce primise o invitatie din partea lui Jerome Bonaparte. Vechea sa prietena, contesa Anna Marie Erdody, a reusit sa-l convinga sa ramana, cu ajutorul bogatilor sai admiratori : Arhiepiscopul Rudolph, prinul Lobkowitz si printul Kinsky. Acestia i-au oferit compozitorului o subventie anuala generoasa, de 4000 de florini, care i-a dat acestuia sansa de a trai fara griji financiare. Singura conditie era ca Beethoven sa nu paraseasca Viena, asa ca Beethoven a acceptat entuziasmat. Prin aceasta subventie a devenit primul compozitor independent.
Pana la el compozitori mai mult sau mai putini importanti, dar si nume ca Bach, Mozart sau Haydn erau angajati cu contract, fiind practic un fel de slujitori ai caselor artistocratice. Nu aveau mai multe drepturi decat ceilalti angajati, slujba lor fiind sa compuna si sa dea concerte. Asa ca Beethoven devenea compozitorul cu un statut privilegiat : putea sa compuna ce dorea, cand dorea, sa accepte sau sa respinga comenzile.


1812
La sfarsitul lunii iulie 1812, Beethoven l-a intalnit pentru prima data pe Goethe. Cei doi erau legati de o admiratie reciproca, desi nu se puteau intelege. Compozitorul il gasea pe scriitor prea servil, in timp ce acesta il considera pe Beethoven un "salbatic". Neintelegerile dintre cei doi nu au afectat relatia profesionala, Beethoven folosind numeroase poeme ale lui Goethe ca texte pentru compozitiile sale.
Dar perioada de liniste a luat sfarsit dintr-o data, cand unul dintre sponsori, printul Lobkowitz, a inceput sa aiba dificultati financiare, iar mostenitorii printului Kinski - care murise intr-un accident de calarie - au taiat partea lor din subventie. Beethoven s-a trezit deodata fara importantul sprijn financiar. A inceput din nou sa caute surse de venit, compunand si asteptand un suport, care parea sa nu mai vina.
Intre timp se lupta si cu surzenia tot mai pronuntata. Un sprijin real a fost inventatorul ceh Johann Nepomuk Maelzel, considerat de unii un adevarat geniu, de altii un farsor. Maelzel l-a contactat pe Beethoven, caruia ii oferise si in trecut mai multe dintre inventiile sale - cornete acustice, sisteme de amplificare a sunetului - pentru a-l ajuta sa depaseasca surzenia.


1813
In 1813 Beethoven a compus "Victoria lui Wellington", o lucrare scrisa pentru un instrument mecanic realizat de Maelzel, numit "panharmonicon". Dar cea mai de folos inventie a fost metronomul, care a ajutat la evolutia muzicii si in special pe Beethoven, care l-a folosit cu entuziasm.

1814
In 1814 a prezentat noile sale compozitii, intre care Simfonia a saptea si a opta, dar si o versiune noua a operei Fidelio, care de aceasta data s-a bucurat de un real succes. Apoi a urmat reunirea Congresului de la Viena, unde se decidea viitorul Europei dupa epoca lui Napoleon. A fost unul dintre momentele de glorie ale lui Beethoven, care, invitat sa dea mai multe concerte, s-a bucurat de recunoasterea si admiratia pe care le merita.


1815
Pe 15 noiembrie 1815 viata personala a lui Beethoven a trecut printr-o noua criza, odata cu moartea fratelui sau, Kaspar Karl, care lasa in urma o sotie si un fiu, in varsta de noua ani. Potrivit testamentului, Kaspar ii cerea lui Ludwig sa aiba grija de familia sa. Beethoven si-a luat rolul foarte in serios, cu o devotiune care parea amuzanta la un celibatar de 45 de ani, surd si preocupat mai curand de muzica pe care nu o mai putea auzi decat in amintire. Dar ii era foarte greu sa inteleaga si sa accepte purtarea unui copil, ceea ce a dus in final la certuri, un proces intentat mamei copilului, un conflict perpetuu si numeroase probleme.

1816
In 1816, Carl Czerny, viitorul profesor al lui Franz Liszt si candva elevul lui Beethoven, a devenit profesorul de muzica al micului Karl. Dar acesta nu a avut talentul pe care il spera Beethoven.
Compozitorul s-a refugiat din nou in creatie, cum avea sa faca mereu, si a lucrat cu o adevarata furie, de atunci datand prima varianta a ceea ce avea sa devina Simfonia a IX-a.


1818
Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică.

1819
În 1819 compune "Variaţiile-Diabelli" pentru pian.
În jurul anului 1819, pe cînd Bethoven avea 49 de ani, surzenia lui a devenit practic totala, ceea ce l-a facut sa se gîndeasca la sinucidere: "Numai arta m-a oprit; caci, ah, mi se parea de neconceput sa parasesc lumea definitiv înainte sa fi produs tot ceea ce simteam ca trebuie sa produc". El avea mereu asupra sa "caiete de conversatie", în care prietenii îi scriau întrebari, carora el le raspundea verbal. Desi continua sa compuna genial, a renuntat sa mai cînte la pian, deoarece calitatea interpretarii degenerase, de-a lungul anilor, o data cu auzul sau. "La fel cum frunzele toamnei se usuca si cad, viata mea a devenit stearpa". El îsi facea ocazional aparitia în public, însa energia sa era canalizata aproape în exclusivitate spre compozitie.


1820
În 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a.

1821 – 1826
În vara anului 1821, pe cînd avea 51 de ani, s-a îmbolnavit de icter. Acest moment a marcat preludiul bolii hepatice fatale care l-a lovit în 1826, pe cînd lucra la mai multe cvartete de coarde si la Simfonia a IX-a. În acel an, starile de voma si de diaree erau atît de frecvente si de grave, încît acestea amenintau sa-l ucida prin ele însele. "Pîna si acel curaj ce ma inspira în zilele frumoase de vara a disparut acum". Starea sa de sanatate a primit o noua lovitura spre mijlocul iernii anului 1826.


1822
In 1822, cu ocazia triumfului vienez al lui Gioachino Rossini; acesta a avut sansa atunci de a-l intalni pe Beethoven din nou. Chiar daca nu vorbeau aceeasi limba, iar surzenia lui Beethoven ii impiedica sa comunice altfel decat in propozitii sau doar cuvinte foarte scurte, cei doi au petrecut un scurt timp discutand despre muzica. La final, Beethoven nu isi schimbase parerea despre opera italiana : o tolera, dar o considera superficiala si neserioasa.



1823
Simfonia a 9- a fost terminata in 1823, in acelasi an cu Missa Solemnis. Liszt, care atunci avea doar 11 ani, l-a intalnit pentru prima oara pe Beethoven pe 13 aprilie, cand marele compozitor a venit la concertul talentatului copil. Beethoven nu a ezitat sa-l felicite pe Liszt, care in semn de pretuire avea, peste multi ani, sa transcrie pentru pian toate simfoniile lui Beethoven.



1824
În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful. Din pacate succesul nu s-a materializat si sub forma unor incasari pe masura, dificultatile financiare fiind deja o constanta in viata compozitorului. Acesta se obisnuise de ani buni sa stranga o buna parte din castigurile sale pentru nepotul sau, Karl.


1824 - 1826
In ultima perioada a vietii sale Beethoven a compus mai multe quartete, care si astazi sunt dificil de interpretat din cauza complexitatii si a inceput sa lucreze la cea de a 10-a simfonie.



1826
În ciuda afectiunii pe care Beethoven i-a oferit-o nepotului său Karl, cei doi se certau cu înversunare. Certurile lor au atins o culme în 1826, cînd, înainte de a da examenul de admitere la universitate, Karl a avut o tentativa de sinucidere.
Beethoven l-a dus în graba pe tînar acasa la cel de-al doilea frate al sau, Nikolaus Johann, ce locuia la periferia Vienei. El a facut drumul de întoarcere pe viscol, într-o trasura deschisa, îmbracat subtire, si s-a îmbolnavit cu putin înainte de Craciun.






26 martie 1827
În primele doua luni ale anului nou, 1827, ultimul sau an de viata, abdomenul lui Beethoven s-a umflat în mod dureros cu lichid, el trebuind sa fie drenat de 4 ori. Compozitorul a ramas imobilizat la pat. Pneumonia si ciroza hepatica se luptau care dintre ele sa-l ucida. Pe data de 24 martie, el a primit ultima împartasanie, iar doua zile mai tîrziu, în timp ce Viena era lovita de o furtuna cumplita, ce cutremura ferestrele, Beethoven a cerut un pahar de vin, ce i-a fost adus cu greutate. "Pacat, pacat... prea tîrziu!", a spus el, alunecînd într-o stare de inconstienta. Legenda spune ca Beethoven, inconstient si aproape complet surd, s-a trezit o data, la producerea unui tunet puternic. Deschizîndu-si larg ochii, si-a ridicat pumnul drept înclestat, l-a îndreptat catre cer, apoi s-a prabusit mort. Probabil ca ficatul a luat-o înaintea plamînilor în cursa uciderii compozitorului.
Cauza mortii: Ciroza hepatica, asociata unei pancreatite cronice si unui sindrom de iritare intestinala

Autopsia a aratat ca acest organ se atrofiase la jumatate din dimensiunea normala, prezentînd o ciroza avansata. Tatal lui Beethoven fusese alcoolic, iar compozitorul, desi nu era un bautor învederat, se îmbata ocazional. Tot atrofiati erau si nervii sai auditivi. În prezent, diagnosticul pentru surzenia sa ar fi otoscleroza, formarea progresiva de tesut dur si spongios în jurul scaritei, micul os din urechea mediana, împiedicînd miscarea membranei timpanului.


Înmormîntarea lui Beethoven la Wahring, pe data de 29 martie, a subliniat statutul de care se bucurase acesta chiar în timpul vietii. Slujba si cortegiul au fost urmarite de 20.000 de oameni, printre purtatorii de steaguri si de faclii numarîndu-se celebrul pianist maghiar Johann Nepomuk Hummel si compozitorul austriac Franz Schubert, discursul funerar fiind scris de cel mai mare dramaturg austriac al vremii, Franz Grillparzer. Însa trei decenii mai tîrziu, mormîntul, cîndva impresionant, cazuse în paragina, fiind acoperit de buruieni. Cadavrul compozitorului a fost exhumat pentru a i se studia oasele urechii medii, apoi, reînhumat - însa doar pentru scurt timp, deoarece, în luna iunie a anului 1888, osemintele lui Beethoven au fost mutate, împreuna cu cele ale contemporanului sau, Schubert, în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena si înhumate alaturat, asa cum se afla si în prezent. Într-o epoca ce a fost martora declinului patronatului curtii regale si al Bisericii, Beethoven nu doar ca a reusit sa se întretina din vînzarile si publicarea muzicii sale, dar s-a bucurat de luxul de a scrie orice dorea, melodii care, sustinea el, îi veneau în minte cel mai des în plimbarile lungi la tara. "Daca as scapa de aceasta suferinta", scria el odata, "as îmbratisa întreaga lume". Prin intermediul muzicii sale, întreaga lume continua sa-l îmbratiseze pe Beethoven






Din ce cauză a murit Ludwig van Beethoven?
La această intrebare se caută un răspuns incă de la decesul marelui compozitor german, survenit la 26 martie 1827, la Viena. Medicul legist austriac Christian Reiter aduce noi lămuriri privind cauza morţii artistului.
Beethoven s-a stins din viaţă la 57 de ani din cauza unei ciroze hepatice cu ascită (acumulare de lichid in abdomen). Ceea ce i-a grăbit insă sfărşitul a fost chiar tratamentul aplicat de medicul său, Andreas Ignaz Wawruch, el insuşi violoncelist şi mare admirator al ilustrului său pacient. In urma numeroaselor puncţii pentru reducerea ascitei, medicul aplica pe locul prin care se preleva lichid pansamente cu săruri de plumb. Aşa se proceda la inceputul secolului al XIX-lea pentru cicatrizarea rănilor. Doctorul Christian Reiter, şeful Clinicii de medicină legală de la Universitatea din Viena, a evidenţiat printr-o analiză minuţioasă nivelul concentraţiei de plumb din firele de păr ale artistului după fiecare puncţie din perioada 5 decembrie 1826 – 27 februarie 1827.
"Dozele de plumb conţinute in pansamentele utilizate in secolul al XIX-lea nu prezentau un pericol de intoxicare in cazul pacienţilor in stare bună de sănătate, insă i-au fost fatale marelui compozitor, al cărui ficat era deja afectat de ciroză", precizează medicul legist in publicaţia Beethoven Journal, citată de revista Science din 28 august 2007.
Ludwig van Beethoven a murit din cauza intoxicarii cu plumb: cercetatorii contemporani au confirmat diagnoza data in secolul al XIX-lea.

Cercetarile au fost efectuate de toxicologi de la Pfeiffer Treatment Center din Warrenville, statul american Illinois, si de Argonne National Laboratory, institut care lucreaza pentru Departamentul american al Energiei, echipa fiind condusa de Ken Kemmer si Bill Walsh.
Ramasitele lui Beethoven au fost puse la dispozitie de Paul Kaufman, un om de afaceri californian; el le-a mostenit de la unchiul sau, medic si anatomist austriac, informeaza Rzeczpospolita.
Mai intai s-a efectuat analiza ADN , care a confirmat ca ramasitele apartin marelui compozitor. Apoi, cu ajutorul unui aparat cu raze X, "s-a radiografiat" un fragment din craniul lui Beethoven. Argonne National Laboratory dispune de un accelerator de particule, care sunt accelerate cu o viteza apropiata de cea a luminii intr-un tunnel lung de 800 de metri. Electronii accelerati in instalatie se lovesc intre ei, emitand raze X, de o suta de ori mai luminoase decat suprafata Soarelui; cercetatorii sunt in stare sa directioneze aceste raze spre un obiect anume, de exemplu spre o mostra de os cranian, de par etc.
Cercetarile au confirmat lucrurile stabilite anterior (pe baza analizei parului), respectiv faptul ca in organismul compozitorului exista o mare concentratie de plumb. Este foarte probabil ca aceasta a fost cauza pentru care compozitorul s-a simtit rau o mare parte din viata sa. Anatomistii care au facut disectia cadavrului au declarat ca moartea a fost cauzata de intoxicatie cu plumb.
Indoielile au fost acum spulberate.
”Prezenta plumbului in fragmentul de os cranian studiat indica faptul ca intoxicarea nu s-a produs imediat, la sfarsitul vietii, ci treptat, in decursul anilor”, subliniaza comunicatul prezentat de cercetatori. Nu exista motive sa presupunem ca marele compozitor a fost otravit. Beethoven a inceput sa simta dureri de burta pe la varsta de 20 de ani; o data cu trecerea timpului s-au accentuat si nu au incetat pana la moarte. Din aceasta cauza, Beethoven a consultat multi medici.
”Avea probleme legate de digestie, suferea de dureri cronice de burta, era adesea iritat, avea depresii”, aminteste Bill Walsh.
Despre aceste afectiuni ale compozitorului stiu foarte putine persoane, in schimb surzenia lui este general cunoscuta. A inceput sa-si piarda auzul inca din tinerete, de la varsta de 26 de ani. In opinia specialistilor americani, acest lucru nu are insa nici o legatura cu continutul crescut de plumb din organismul lui. Ne ramane totusi o enigma - care a fost cauza concentrarii acestui metal?
Beethoven consuma cantitati "respectabile" de vin, pentru care folosea pahare de cositor, un aliaj cu continut de plumb. Vinul - in special fiert - intra in contact cu metalul moale. In plus, medicii la serviciile carora apela atat de des, ii prescriau medicamente cu continut de plumb si mercur.

2008
Un superb diamant de culoare albastra, realizat dintr-o suvita din parul celebrului compozitor Ludwig van Beethoven, a fost scos la licitatie pe site-ul eBay. Suvita maestrului provenea dintr-o colectie care cupriundea mostre din parul mai multor personalitati, colectie aflata in arhiva Universitatii din Connecticut. Expertii au selectat 10 fire de par din care au extras carbon si l-au trasformat intr-un pretios diamant.

Piatra pretioasa a fost vanduta in scop caritbail.
“Este primul diamant creat din carbonul unei celebritati. Speram ca un muzician ca Elton John sau Paul McCartney sa il cumpere”, a declarat un reprezentat al companiei care a creat piatra pretioasa.


Evoluţia stilului muzical
Producţia muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradiţional ca o punte între Clasicism şi Romantism şi se poate împărţi în trei perioade:
Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compoziţiile din tinereţe de la Bonn şi primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn şi Mozart, şi desăvârşesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compoziţiile similare ale lui Mozart.

A doua perioadă (1807-1812), aşa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziţii ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian şi orchestră nr.4 şi 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice şi noutăţile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi.

A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compoziţiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie şi puternică individualitate, eliberate de convenţiile tradiţionale. În muzica instrumentală introduce recitative şi arii, în fugi, variaţiuni şi elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a şi Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradiţional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru solişti vocali şi cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.


Moştenirea artistică
Importanţa lui Beethoven se referă şi la transformarea rolului compozitorului în societate. De la artizanul în serviciul Bisericii sau aristocraţiei, el devine un artist care creează dintr-o necesitate interioară şi nu la comandă. Influenţa lui asupra compozitorilor ce l-au urmat a fost enormă. Admirat de Franz Schubert, Felix Mendelsohn-Bartoldy, Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner şi Arnold Schönberg ca întemeietor al unei ere noi în muzică, este considerat până astăzi ca figură cardinală în evoluţia muzicii tuturor timpurilor, recunoscut şi în limbajul şi tehnica muzicii contemporane.El a format era unei noi generatii de muzică.





Creaţia
Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii.

1. Opere simfonice
SIMFONII (9)
SIMFONII - I. in do major, op.21 (1799 – 1800)
SIMFONII - II. in re major, op.36 (1802)
SIMFONII - III. (Eroica)-in mi bemol major, op.55 (1804)
SIMFONII - IV. in si bemol major, op.60 (1806)
SIMFONII - V. (a Destinului) in do minor, op.67 (1807)
SIMFONII - VI. (Pastorala)-in fa major, op.68 (1808)
SIMFONII - VII. in la major, op.92 (1812)
SIMFONII - VIII. in fa major, op.93 (1812)
SIMFONII - IX. (Corala)-in re minor, op.125 (1817 – 1825) - cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene

Uverturi (11)
1. UVERTURI - Premetru, din op.43
2. UVERTURI - Coriolan, op.62
3. UVERTURI - Leonora 1, op.138
4. UVERTURI - Leonora 2, op.72a
5. UVERTURI - Leonora 3, op.72a
6. UVERTURI - Fidelio (Leonora 4), op.72b
7. UVERTURI - Egmont, din op.84
8. UVERTURI - Ruinile Atenei, din op.113
9. UVERTURI - Regele Stefan, din op.117
10. UVERTURI - Onomastica, op.115
11. UVERTURI - Inaugurarea casei, op.124

Muzica pentru scena (6)
1. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Baletul cavalerilor
2. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Fapturile lui Prometeu - BALET, op.43 - neterminat
3. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Egmont-muzica la drama lui Goethe, op.84
4. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Ruinile Atenei-muzica la piesa de Kotzebue, op.113
5. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Regele Stefan-muzica la puesa de Kotzebue, op.117
6. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Mars triumfal la drama de Kuffner Tarpeya

Dansuri pentru orchestra
Dansuri pentru orchestra - 12 menuete
Dansuri pentru orchestra - 12 dansuri germane
Dansuri pentru orchestra - 12 cadriluri
Dansuri pentru orchestra - Menuet de felicitare



II. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA (6)

1. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Mars-in re major
2. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Mars-in fa major
3. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Mars-in do major
4. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - 2 marsuri pentru calusei
5. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Poloneza
6. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Ecossaise


III. LUCRARI PENTRU SOLIST SI ORCHESTRA

Concerte pentru pian
Concerte pentru pian - In mi bemol major (din tinerete)
Concerte pentru pian - In re major (o parte)
Concerte pentru pian - Nr.1 - in do major, op.15
Concerte pentru pian - Nr.2 - in si bemol-major, op.19
Concerte pentru pian - Nr.3 - in do minor, op.37
Concerte pentru pian - Nr.4 - in sol major, op.58
Concerte pentru pian - Nr.5 - in mi bamol major, op.73
Concerte pentru pian - Fantezie pentru pian, cor si orchestra-in do minor, op.80

Alte concerte si piese
Alte concerte si piese - Concerte pentru vioara-in do major (neterminat)
Alte concerte si piese - Concerte pentru vioara-in re major, op.61(exista si o transcriptie facuta de Beethoven pentru pian si orchestra)
Alte concerte si piese - 2 romante pentru vioara si orchestra: in sol major, op.40 si in fa major, op.50
Alte concerte si piese - Concerte triple pentru pian, vioara si violoncel cu orchestra-in do major, op.56
Alte concerte si piese - Rondo-in si bemol major pentru pian si orchestra



IV. ANSAMBLURI DE MUZICA SI CAMERA

SONATE PENTRU VIOARA SI PIAN (10)
1-3. SONATE PENTRU VIOARA SI PIAN - 3 sonate, op.12 (nr. 1-in re major, nr.2-in la major, nr.3-in mi bemol major)
4. SONATE PENTRU VIOARA SI PIAN - Sonata nr.4-in la minor, op.23
5. SONATE PENTRU VIOARA SI PIAN - Sonata nr.5-in fa major, op.24
6-8. 3 sonate, op.30 (nr.6-in la major, nr.7-in do minor, nr.8-in sol major)
9. Nr.9 (Kreutzer)-in la major, op.47
10. Nr.10-in sol major, op.96


PENTRU VIOLONCEL SI PIAN
PENTRU VIOLONCEL SI PIAN - 2 sonate, op.5 (nr.1-in fa major, nr.2-in sol minor)
PENTRU VIOLONCEL SI PIAN - Nr.3-in la major, op.69
PENTRU VIOLONCEL SI PIAN - 2 sonate, op.102 (nr.4-in do major, nr.5-in re major)


PENTRU CORN SI PIAN
PENTRU CORN SI PIAN - Sonata-in fa major, op.17


CVARTETE DE COARDE (17)
1-6. 6 CVARTETE DE COARDE, op.18 (nr.1-in fa major, nr.2-in sol major, nr.3-in re major, nr.4-in do minor, nr.5-in la major, nr.6-in si bemol major)
7-9. 3 CVARTETE DE COARDE ale lui Razumovski, op.59 (nr.7-in fa major, nr.8-in mi minor, nr.9-in do major)
10. CVARTETE DE COARDE - Nr.10(Al harpelor) in mi bemol major, op.74
11. CVARTETE DE COARDE - Nr.11(Serioso)-in fa minor, op.95
12. CVARTETE DE COARDE - Nr.12-in mi bemol major, op.127
13. CVARTETE DE COARDE - Nr.13-in si bemol major, op.130
14. CVARTETE DE COARDE - Nr.14-in do diez minor, op.131
15. CVARTETE DE COARDE - Nr.15-in la minor, op.132
16. CVARTETE DE COARDE - Nr.16-in fa major, op.135
17. CVARTETE DE COARDE - Marea Fuga-in si bemol major, op.133


TRIO DE COARDE, MIXTE SI PENTRU SUFLATORI PENTRU VIOARA, VIOLA SI VIOLONCEL
TRIO DE COARDE, MIXTE SI PENTRU SUFLATORI PENTRU VIOARA, VIOLA SI VIOLONCEL - Trio-in mi bemol major, op.3
TRIO DE COARDE, MIXTE SI PENTRU SUFLATORI PENTRU VIOARA, VIOLA SI VIOLONCEL - 2 triouri, op.9 (in sol major, re major si do minor)
TRIO DE COARDE, MIXTE SI PENTRU SUFLATORI PENTRU VIOARA, VIOLA SI VIOLONCEL - Serenada-in re major, op.8



PENTRU FLAUT, VIOARA SI VIOLA
PENTRU FLAUT, VIOARA SI VIOLA - Serenada-in re major, op.25


PENTRU DOUA OBOAIE SI CORN ENGLEZ
PENTRU DOUA OBOAIE SI CORN ENGLEZ - Trio-in do major, op.87


TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel)
TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel) - 3 triuri, op.1 (in mi bemol, sol major, do minor)
TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel) - 2 triuri, op.70 (in re major, mi bemol major)
TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel) - Trio-in si bemol major, op.97
TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel) - Trio pentru pian, clarinete si violoncel-in si bemol major, op.11


CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel)
CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel) - Cvartet-in mi bemol major, op.4
CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel) - Cvartet-in do major, op.29
CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel) - Cvartet-in do minor, op.104
CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel) - Fuga-in re major, op.137


ALTE ANSAMBLURI
ALTE ANSAMBLURI - Sextet pentru doua clarinete, doi corni, doi fagoti-in mi bemol major, op.71
ALTE ANSAMBLURI - Mars pentru aceeasi formatie
ALTE ANSAMBLURI - Septet pentru vioara, viola, violoncel, contrabas, clarinet, corn si fagot-in mi bemol major, op.20
ALTE ANSAMBLURI - Sextet pentru doua viori, viola, violoncel si doi corni-in mi bemol major, op.81b
ALTE ANSAMBLURI - Octet pentru doua oboaie, doua clarinete, doi corni si doua fagoturi-in mi bemol major, op.103
ALTE ANSAMBLURI - Rondino pentru aceeasi formatie-in me bemol major, 3 duete pentru clarinet si fagot
ALTE ANSAMBLURI - 3 aequale pentru patru tromboane
ALTE ANSAMBLURI - 6 dansuri satesti (Landler-uri) pentru doua viori si contrabas
ALTE ANSAMBLURI - 3 cvartete pentru pian, vioara, viola si violoncel(in mi bemol major, in re major si do major)
ALTE ANSAMBLURI - Cvintet pentru pian, oboi, clarinet, corn si fagot-in mi bemol major, op.16
ALTE ANSAMBLURI - O serie de variatiuni si alte piese pentru diferite formatii.

V. LUCRARI PENTRU PIAN


SONATE
1-6. SONATE - 6 sonate din tinerete (In mi bemol major, in fa minor, in re major, in do major, doua sonate -in sol major si fa major)

SONATE VIENEZE
1-3. SONATE VIENEZE - 3 sonate, op.2 (nr.1-in fa minor, nr.2-in la major, nr.3-in do major)
4. SONATE VIENEZE - Nr.4-in mi bemol major, op.7
5-7. SONATE VIENEZE - 3 sonate, op.10 (nr.9-in do minor, nr.6-in la major, nr.7-in re major)
8. SONATE VIENEZE - Nr.8 (Patetica) - in do minor, op.13
9-10. SONATE VIENEZE - 2 sonate, op.14(nr.9-in mi major, nr.10-in sol major)
11. SONATE VIENEZE - Nr.11-in si bemol major, op.22
12. SONATE VIENEZE - Nr.12 (cu mars funebru) - in la bemol major, op.26
13-14. SONATE VIENEZE - 2 sonate-fantezii, op.27 (nr.13-in mi bemol major, nr.14 a Lunii-in di diez minor)
15. SONATE VIENEZE - Nr.15(Pastorala) - in re major, op.28
16-18. SONATE VIENEZE - 3 sonate, op.31 (nr.16-in sol major, nr.17 cu recitativ in re minor, nr.18-in mi bemol major)
19-20. SONATE VIENEZE - 2 sonate, op.49 (nr.19-in sol minor, nr.20-in sol major)
21. SONATE VIENEZE - Nr.21(Aurora-Waldstein)-in do major, op.53
22. SONATE VIENEZE - Nr.22-in fa major, op.54
23. SONATE VIENEZE - Nr.23(Appassionata) - in fa minor, op.57
24. SONATE VIENEZE - Nr.24-in fa diez-major, op.78
25. SONATE VIENEZE - Nr.25-in sol major, op.79
26. SONATE VIENEZE - Nr.26(Desteptarea, Absenta, Intoarcerea)-in mi bemol major, op.81a
27. SONATE VIENEZE - Nr.27-in mi minor, op.90
28. SONATE VIENEZE - Nr.28-in la major, op.101
29. SONATE VIENEZE - Nr.29-(Hammerklavier)-in si bemol major, op.106
30. SONATE VIENEZE - Nr.30-in mi major, op.109
31. SONATE VIENEZE - Nr.31-in la bemol major, op.110
32. SONATE VIENEZE - Nr.32-in do minor, op.111



PENTRU PIAN LA PATRU MAINI
PENTRU PIAN LA PATRU MAINI - Sonata-in re major, op.6

VARIATIUNI
9 variatiuni dupa un mars de Dreslles-in do minor
6 variatiuni pe tema proprie-in fa major, op.34
15 variatiuni cu o fuga-in mi bemol major, op.35
6 variatiuni pe tema proprie-in re major, op.76
33 variatiuni pe un vals de Diabelli-in do major, op.120
24 variatiuni pe tema Vienni amore-in re major
13 variatiuni pe tema Es war einmal-in la major
9 variatiuni pe tema Quante"e piu bello-in la major
6 variatiuni pe tema Nel cor piu-in sol
12 variatiuni-in do major
12 variatiuni-in la major
6 variatiuni pe o melodie elvetiana-in fa major(la fel pentru o harpa)
8 variatiuni pe tema Une fievre brulante-in do major
10 variatiuni pe tema La stessa-in si bemol major
7 variatiuni pe tema Kind, willst du-in fa major
8 variatiuni pe tema Tandeln und Scherzen-in fa major
6 variatiuni pe tema proprie-in sol major
7 variatiuni pe tema imnului englez-in do major
5 variatiuni pe tema Rule Britania-in re major
32 variatiuni pe tema proprie-in do minor
8 variatiuni pe tema Ich hab ein kleines Huttchen-in si bemol major
LA PATRU MAINI
variatiuni pe o tema de Waldstein-in do major
variatiuni pe tema Ich denke Dein-in re major


ALTE LUCRARI
ALTE LUCRARI - 7 bagatele, op.33
ALTE LUCRARI - 9 bagatele, op.119
ALTE LUCRARI - 6 bagatele, op.126
ALTE LUCRARI - 2 randouri, op.51(in do major si in re major)
ALTE LUCRARI - Rondo Creitarul pierdut-in sol major, op.129
ALTE LUCRARI - Rondo-in la major
ALTE LUCRARI - 2 valsuri(in mi bemol major si in sol major)
ALTE LUCRARI - 2 ecossaise(in mi bemol major si in sol major)
ALTE LUCRARI - 6 ecossaise
ALTE LUCRARI - 6 menuete
ALTE LUCRARI - Menuet-in mi bemol major
ALTE LUCRARI - 6 Landlet
ALTE LUCRARI - 7 Landlet
ALTE LUCRARI - Rolonaise-in do major
ALTE LUCRARI - Fantezie-in sol minor, op.77
ALTE LUCRARI - Preludiu-in fa minor
ALTE LUCRARI - Andante favori-in fa major
ALTE LUCRARI - Fur Elise - in la minor
ALTE LUCRARI - 2 piase Bucurie si tristete
ALTE LUCRARI - Ultimul gand muzical-in si bemol major
ALTE LUCRARI - Allegretto-in do minor
ALTE LUCRARI - Fila din albumul lui Piringer
ALTE LUCRARI - Cadente la concertele pentru pian
LA PATRU MAINI
LA PATRU MAINI - 3 marsuri, op.45(in do major, in mi bemol major si in re major)


VI. LUCRARI PENTRU MANDOLINA (2)
1. LUCRARI PENTRU MANDOLINA - Lonatina
2. LUCRARI PENTRU MANDOLINA - Adagio

VII. MUZICA VOCALA(SI OPERA)

OPERA
OPERA- Fidelio, in doua acte, trei redactii, op.72, op.72a si op.72b


MISSE
MISSE - Nr.1-in do major, op.86
MISSE - Nr.2 (Solemna)-in re major, op.123


ORATORIU
ORATORIU - Hristos pe Muntele Maslinului, op.85


CORURI
CORURI - Linistea marii si calatorie placuta(pe cuvinte de Goethe, op.112)
CORURI - Cor final la Inaugurarea casei-in mi bemol major, op.114
CORURI - Corul Inteleptii Intemeietorii
CORURI - Cantec de prietenie(pe cuvinte de Goethe) op.122
CORURI - Cantata Clipa glorioasa, op.136
CORURI - Corul S-o sfarsit
CORURI - 2 cantate imperiale


PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 25 cantece scotiene, op.108
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 25 cantece irlandeze
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 20 cantece irlandeze
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 12 cantece irlandeze
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 26 cantece irlandeze
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 12 cantece engleze, scotiene, irlandeze si italiene


ARII SI PIESE DE ANSAMBLU
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Scena si aria O, tradatorule, op.65
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Cantec de jertfa pentru soprano, cu cor si orchestra(pe cuvinte de Matisson), op.121b, doua redactii
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - 2 arii pentru Singspielul lui Umlauf Frumoasa armarita
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Aria Prima iubire pentru soprano
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Cantec de adio pentru trei voci barbatesti
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Cantecul calugarilor(din Wilhtlm Tell de Schiller) pentru trei voci barbatesti


CANOANE (18)
1. CANOANE - In bratele dragostei
2. CANOANE - TA-ta-ta
3. CANOANE - Suferinta e scurta(doua variante)
4. CANOANE - Graiesti, graiesti
5. CANOANE - Invata sa taci
6. CANOANE - An nou fericit
7. CANOANE - Hoffmann
8. CANOANE - O, Tobias
9. CANOANE - Primul dintre toti Tobias-ii
10. CANOANE - Petru a fost o stanca
11. CANOANE - Bernard a fost un sfant
12. CANOANE - Te sarut
13. CANOANE - Omule, fii nobil
14. CANOANE - Prietenie
15. CANOANE - Fii plin de viata
16. CANOANE - Toti gresesc, dar fiecare-n felul sau
17. CANOANE - Asa va fi
18. CANOANE - Doctore, inchide portile, ca sa nu vina moartea.

CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Speranta(Tigde), doua redactii, op.32 si op.94
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Adelaida(Matisson), op.46
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 6 cantece pe cuvinte de Gellert, op.48
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 8 cantece pe cuvinte de diferiti poeti, op.52
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 6 cantece (Goethe, Halm, Reissig), op.75
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 4 ariette italiene si duet (Metastasio), op.82
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 3 cantece de Goethe, op.83
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Fericirea prieteniei, op.88
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 6 cantece Iubitei indepartate CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - (Jeitteles), op.98
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Om cinstit (Kleinschmidt), op.99
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Merchenstein (Ruprecht), doua redactii, op.100
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Sarutul (Weisse), op.128
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Aproximativ patruzeci de cantece pe cuvinte de diferiti autori fara indicatii de opus.

Printre compozitorii in ale caror opere se pot regasi elemente din ultima simfonie a lui Beethoven se numara si Anton Bruckner, cu simfoniile a VII-a in mi major, a VIII-a in do minor si a IX-a in re minor (aceasta din urma terminindu-se cu miscarea a treia, cea lenta fiind neterminata), Gustav Mahler („Simfonia a II-a“ in do minor, „Simfonia a cincea“ si a VIII-a - „Celor o mie“ - in mi bemol major) sau Dimitri Sostakovici (simfoniile a II-a op. 14, a III-a op. 20, a XIII-a op. 113 si a XIV-a op. 114, „Simfonia a V-a“ op. 74 in re minor). O tema importanta din finalul „Simfoniei I“ in C minor a lui Brahms este adesea comparata cu tema din „Oda bucuriei“ din ultima parte a „Simfoniei a IX-a“ a lui Beethoven. Cind cineva i-a atras atentia lui Brahms asupra acestei asemanari, o anecdota spune ca acesta a replicat: „Orice prost isi poate da seama de asta“, fapt care sugereaza ca imitatia a fost una intentionata. Si printre romantici, simfonia lui Beethoven a avut o influenta deosebita: Wagner este unul dintre cei mai reprezentativi in acest sens. Mai ales ca acesta recunostea efectul lui Beethoven asupra stilului sau si il justifica prin faptul ca in „Corala“ acestuia poate fi gasit drumul catre „Muzica viitorului“, o drama universala care ar putea uni cuvinte si tonuri. Intr-un eseu celebru, „Cum sa rezisti «Simfoniei a IX-a»“, expertul in istoria muzicii Richard Taruskin a punctat felul in care au incercat diferiti muzicieni sau amatori de muzica sa reziste simfoniei lui Beethoven: evidentiind ceea ce acestia numeau „optimismul naiv al lui Beethoven“. Simfonia aceasta, sustine Taruskin, este, „pour les connaisseurs“, piesa pe care o iubesti ca sa o detesti astazi in aceeasi masura ca in epoca in care a fost scrisa, pentru ca este, „in acelasi timp, incomprehensibila si irezistibila, sofisticata si naiva“






ŞTIAŢI CĂ
Beethoven isi baga capul in apa rece inainte sa compuna.






CITATE BEETHOVEN
1. Muzica este graiul sufletului. ea starneste in noi nu instinctele ci gandurile cele mai profunde.
2. Muzica este mediatorul între viaţa spirituală şi cea trupească.
3. De ce trebuie să te desparţi de cineva pe care îl iubeşti nespus?
4. Muzica trebuie să fie scânteia ce aprinde focul în sufletul omenesc.
5. Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea.
6. Muzica trebuie să aducă foc în inimile bărbaţilor şi lacrimi în ochii doamnelor.
7. Ma simt fericit ori de cate ori reusesc sa ma ridic deasupra unui obstacol.
8. Muzica este o revelatie mai mare decat toata intelepciunea si filozofia. Muzica este solul in care spiritul traieste, gandeste si creaza