Fraţii Grimm - Apa vieţii

APA VIETII
de Fratii Grimm



A FOST ODATA un imparat si imparatul asta zacea de multa vreme pe patul de suferinta. Si cum era la capatul puterilor, nimeni nu mai tragea nadejdea c-o sa poata birui boala care-l mistuia. Cei trei feciori ai sai erau tare mirmiti ca nu se arata vreun semn de usurare a bolii, si-ntr-una din zile, coborind ei in gradina pala¬tului, incepura a plinge cu lacrimi amare. Si iata ca-n falea lor rasari un mosneag, care-i intreba de ce-s atit de indurerati. Flacaii isi descarcara sufletul si-i povestira i im ca tatal lor, imparatul, zacea de amar de vreme j»: ca acum se afla pe pragul mortii, fiindca nici o doftorie rm-i adusese lecuirea.
Mosneagul grai atunci catre ei:
— Mai stiu eu un leac; ii zice apa vietii. Cine a bea dintr-insa pe data se inzdraveneste. Dar e tare greu sa dai de leacul asta!
Atunci feciorul cel mare zise cu hotarire:
— Luntre si punte m-oi face si tot o sa-l gasesc.
Se duse la capatiiul imparatului si-i ceru ingaduinta sa porneasca in lume pentru a gasi apa vietii, caci, spuse el, numai ea o sa-l inzdraveneasca din nou pe imparat.
— N-am sa ingadui una ca asta! raspunse imparatul. Mai bine lasa-ma sa inchid ochii, cu sufletul impacat, decat sa stiu ca te pasc atitea primejdii....
Feciorul starui insa intr-atit, pana ce imparatul isi calca pe inima si-i dadu in sfirsit incuviintarea. In sinea lui, feciorul cel mare insa gindea:
„De oi reusi sa dobindesc apa vietii, dintre toti fratii mei tata pe mine o sa ma indrageasca cel mai mult si o sa ma inscauneze pe tronul imparatesc".
O porni deci in cea mai mare graba si, dupa ce calari el ce calari, cale lunga, nu gluma, se nimeri sa-i rasara in drum un pitic, care-i striga inca de departe:
— Hei, fratioare, da incotro alergi asa zorit?
— I-auzi intrebare la piticul asta neghiob!... Il repezi cu trufie feciorul de imparat. Da ce, trebuie sa-ti dau tie socoteala incotro ma duc?
Si-si vazu mai departe de drum. Pe prichindel il cuprinse minia la auzul acestor vorbe si abatu asupra trufasului un greu blestem...
...Si numai ce se deschise in calea calaretului o vaga¬una... si cu cit inainta in ea feciorul de imparat, cu atit se inghesuiau mai mult muntii. pana la urma, cararea se ingusta intr-atit ca nu mai putu inainta nici macar un pas si nici sa intoarca armasarul, nici sa descalece nu mai fu chip...
Si ramase astfel prins intre munti, ca intr-o capcana.
Ast timp, imparatul zacea pe patul lui de suferinta si-si tot astepta feciorul, care nu mai venea...
Vazind ca frate-sau nu se mai intoarce, feciorul cei mijlociu isi lua inima in dinti si, intr-una din zile, ii zise tatalui sau:
— Tata dragă, ingaduie-mi s-o pornesc si eu dupa apa vietii!
Dar in sinea lui isi spunea: ,,Daca fratele meu a pierit, mie o sa mi se cuvina acu tronul, de izbindesc sa aduc leacul cel tamaduitor."
La inceput, imparatul nici nu voi sa auda de asa ceva, dar, la staruintele feciorului, trebui sa incuviinteze.
Cel de-al doilea fecior al imparatului porni pe acelasi drum ca si fratele sau si-n cale se-ntimpla sa-i rasara acelasi pitic care-1 si ruga inca de departe, intrebindu-l incotro se grabeste atit de tare.
Si feciorul de impaiat ii raspunse la fel de trufas ca si frate-sau:
— Auzi ce indrazneste stirpitura asta sa-ntrebe!... Nu cumva trebuie sa-ti dau tie socoteala incotro ma duc?!...
Si fara sa-i mai arunce o privire, dadu pinteni calului. Piticul abatu urgia blestemului asupra trufasului si, curind, feciorul de imparat se trezi intr-o vagauna care-l prinse in ea, de nu mai putu nici sa se intoarca si nici sa inainteze.
De, asa patesc totdeauna cei trufasi!
Vazind ca nici fratele cel mijlociu nu se mai intoarce, cel mic ceru, la rându-i, invoirea de-a porni sa caute apa vietii. Si, pana la urma, imparatul nu mai avu incotro si trebui sa-l lase si pe el sa plece.
Porni flacaul cu inima usoara si se nimeri ca piticul sa-i rasara si lui in cale. Si intrebindu-l acesta incotro merge asa de zorit, Prâslea opri calul drept in fata lui si-i raspunse plin de cuviinta:
— Taica zace pe patul de moarte si-am pornit sa caut apa vietii, c-am auzit ca numai ea ar putea sa-i fie de leac.
— Da , de gasit, stii unde s-o gasesti?
— Nu, asta n-o stiu... raspunse Prâslea cu mihnire.
— Pentru ca nu esti trufas si hain din fire ca fratii tai si te-ai purtat cum se cuvine, o sa te indrum eu, ca sa poti dobindi apa vietii. Fatul meu, apa asta fara seaman izvoraste dintr-o fintina care se afla. In curtea unui palat vrajit. Dar de patruns, n-o sa poti patrunde inauntru, daca n-o sa ai vergeaua asta de fier si aste doua prim. Uite, eu ti le daruiesc. De vei bate de trei ori cu vergeaua in poarta de fier a palatului, portile vor sari pe data din titini si s-or deschide inaintea ta. Dar vezi de ia seama ca la intrare stau de paza doi lei, care se vor napusti asupra-ti cu gurile flaminde... De vei zvirli fie¬caruia cite-o piine, pe data s-or linisti si te vor lasa sa treci. Grabeste-te apoi sa scoti apa din fintina mai ina¬inte de a bate miezul noptii, ca de n-o sa faci asa, poarta se va inchide si n-ai sa mai poti iesi de acolo!
Feciorul de imparat ii multumi din suflet piticului pentru bunatatea lui si, luind vergeaua si piinile, o porni la drum. Si cand nimeri la palat totul se intimpla dupa cum il incredintase omuletul. Poarta se dadu in laturi la cea de-a treia lovitura de vergea si, dupa ce flacaul potoli leii cu piinile, intra in palat si se pomeni intr-o minunatie de sala, ca nici nu te mai vedeai in ea de mare ce era... Stapinii acelui palat se aflau acolo, cu¬fundati intr-un somn de vraja si, dupa ce le scoase inelele din degete, Prâslea mai lua cu sine o sabie si o piine, pe care le gasise la picioarele tronului. Apoi intra intr-o odaie si acolo afla o dalba fecioara, frumoasa cum e soa- rele, care se bucura nespus cand il vazu venind. Se apro¬pie ea de flacau si, sarutindu-l, ii spuse c-a dezlegat-o de sub povara cea grea a blestemului si ca, drept mul¬tumire, ii va fi dat sa domneasca peste imparatia ei. Si-i mai arata domnita ca, de se va intoarce pana intr-un an, isi vor praznui nunta. Il lamuri apoi in ce loc se afla fintina cu apa vietii si-i dadu sfatul sa se zoreasca si sa scoata apa mai inainte de a bate miezul noptii. Dupa asta, feciorul cel mic al imparatului trecu mai departe prin alte incaperi, si iata ca nimeri intr-o odaie unde se afla o frumusete de pat, cu asternutul proaspat intins, care parca numai pe el il astepta... Si cum se simtea tare trudit, voi sa se mai odihneasca putin. Se cuibari el in pat si curind il cuprinse somnul. Dormi, nu gluma, si cand se trezi, ce-i auzira urechile: ceasul batea doua¬sprezece fara un sfert! Sari in sus de tare ce se sperie, si, alergind intr-un suflet la fintina, scoase apa cu un urcior care se afla pe o lespede si-o rupse la fuga. Si tocmai cand era gata sa iasa afara, ceasul batu douasprezece si poarta de fier se-nchise cu atita putere, ca-i prinse din urma calciiul si-i smulse o bucata din el.
Prâslea nu lua in seama ce i s-a intimplat, fiind tare bucuros ca dobindise apa vietii. Si-n drum se nimeri sa-i vina iarasi in cale piticul cel inimos. Vazind el sabia si piinea din miinile voinicului, ii spuse:
— Lucru de mare pret ai dobindit, fatul meu! Cu sabia asta poti birui oricite ostiri ti s-ar pune-n cale, iar cu piinea asta poti satura o omenire intreaga, ca oricit ai manca din ea, tot intreaga ramine.
Feciorul cel mic al imparatului n-avea insa inima sa se intoarca acasa, la tatal sau, fara de fratii lui, si de aceea il intreba pe pitic:
— Dragul meu pitic, nu stii cumva pe unde-or fi fratii mei? Ca multa vreme s-a mai scurs de cand au pornit dupa apa vietii si inca nu s-au intors...
— Ba cum sa nu stiu, raspunse piticul. Chiar eu i-am vrajit, drept pedeapsa pentru trufia lor. Si acu stau zavoriti intr-o vagauna dintre doi munti...
Auzind cit de rau o duc fratii sai, flacaul se ruga cu atita staruinta de pitic, ca acesta se indura de el si se invoi sa le dea drumul. Dar mai inainte de asta, ii atrase luareaaminte:
— Sa te feresti de ei cit oi putea, fatul meu, ca tare-s negri si haini la suflet!
Nu trecu o zi si iacata-i si pe fratii lui!...
Se bucura el revazindu-i, si le povesti de-a fir-a-par toate prin cite trecuse pana a dat de locul vinde se afla apa vietii; cum a umplut un urcior cu apa cea tamadui¬toare; cum a dezlegat de sub povara blestemului pe-o mindrete de domnita, care s-a aratat gata sa-l astepte timp de-un an, ca dupa aceea sa faca nunta; si cum o sa-i dea drept zestre toata imparatia...
Dupa ce sfirsi el de povestit, au pornit-o tustrei la drum. Mersera ei ce mersera, pana ce au nimerit intr-o tara pustiita de razboi si foamete. Craiul acestor tinu¬turi se socotea ajuns la aman, atita era de mare prapa¬dul. Dar feciorul cel mic al imparatului il scapa de la ananghie, dindu-i piinea, cu care acesta hrani si indes¬tula tot norodul din acea tara. Si-i mai incredinta Prâslea si sabia, ca sa-i biruie pe vrajmasi, astfel ca-n scurt timp craiului ii fu in putinta sa introneze din nou pacea si linistea in tara. Dupa aceea, Prâslea lua inapoi piinea si sabia si tustrei fratii isi urmara calea spre casa parinteasca. Vezi insa ca drumul era lung al naibii si mai trebuira ei sa calce prin inca doua imparatii, inclestate ele asemenea in razboi si bintuite de foamete. Feciorul cel mic al imparatului dadu fiecarui crai sa foloseasca piinea si sabia cit or avea nevoie si, prin mila si omenia lui, fura scapate de la pieire noroadele din trei imparatii. Dupa aceea, tustrei fratii se urcara pe-o corabie si por¬nira pe mare spre casa. In tot timpul calatoriei, cei doi frati mai mari nu-si gasira linistea, si, cand ii cautai, sporovaiau intre ei, plini de pizma:
— Tingaul asta cu cas la gura a avut un noroc chior de-a gasit apa vietii, si de acu e sigur ca taica o sa-i dea lui pe mina imparatia, care de drept ni s-ar li cuvenit noua! Si uite asa, o sa ne lase muritori de foame...
Gindira ei multa vreme ce sa faca, ce sa dreaga si, pana la urma, gasira in ce chip sa-l dea pieirii. Intr-o seara statura la pinda pana ce Prâslea inchise ochii si, cand socotira ca doarme adinc, numai ce varsara apa vietii intr-un urcior al lor, iar in urciorul flacaului pu¬sera apa de mare, sarata.
Intr-un sfirsit, au ajuns ei acasa, si cel mai mic dintre feciori se infatisa inaintea imparatului, cu urciorul, ca maria-sa sa bea dintr-insul si sa se tamaduiasca. Dar cum apuca imparatul sa. bea o inghititura de apa sarata, i se iacu si mai rau decat inainte. Si-n timp ce bolnavul se vaita de moarte, cei doi frati mai mari venira pe ascuns la capatiiui lui si incepura al invinui pe cel mic car fi vrut sa-si otraveasca tatal, pe cand ei ii aduceau cu ade¬varat apa vietii. Ii intinsera urciorul si abia apuca impa¬ratul sa bea citeva inghitituri, ca si simti cum i se duce boala si se insanatoseste. Si, pasamite, deveni iar om zdravan si in putere, ca-n zilele tineretii.
De cand tinjeau fratii cei mari sa se intimple una ca asta, sa mi ti-l poata juca pe degete pe Prâslea! Dupa ce vazura ca planul lor cel miselesc a izbindit, se du¬sera la el si, iuindu-i in ris, ii spusera:
— De, noi nu zicem ca n-ar fi adevarat c-ai gasit apa vietii, dar asa e pe lumea asta: unii s-aSeg cu osteneala, iar altii cu rasplata. Trebuia sa fii si tu mai intelept si s-o pazesti mai bine, ca ti-am luat-o de sub nas, pe cand dormeai pe corabie... Si mai afla ca, de-acu intr-un an,, unul din noi se gateste s-o ia pe domnita cea frumoasa de nevasta... Vezi insa de sufla vreun cuvint fata de tata ca al tau e dracu L. El tot n-o sa-ti dea crezare si-o sa avem noi grija sa te mai vezi si scurtat de cap. Da de esti cuminte si-ti tii limba, treaca de la noi, iti lasam viata!
Imparatul cel batrin era grozav de inversunat impo¬triva celui mai mic dintre fiii sai si clocotea de furie la gindul ca acesta voise sa-i curme viata. Ca sa fie inva¬tatura pentru toti, porunci sa se adune de-ndata la palat curtenii cei mai de seama pentru un sfat grabnic si, dupa ce chibzuira ei cit chibzuira, se lua hotarirea ca feciorul cel mic al imparatului sa fie ucis in taina.
Intr-una din zile se intimpla ca Prâslea sa plece la o vinatoare, si un vinator de-al imparatului primi porunca sa-l insoteasca si sa-i faca de petrecanie in padure. Dar bietul flacau nu banuia nimic din ce pusese ia cale taica-sau...
Cind au ajuns hat-departe, in adincul padurii, numai ei doi, singuri-singurei, vinatorul odata se intuneca la fata si arata atit de trist, de parca l-ar fi incercat o mare nenorocire.
— Dragul meu vinator, da ce-i cu tine?... Ce griji te apasa de te-ai innegurat asa? il intreba flacaul cu prie¬tenie. Vinatorul dadu sa raspunda, dar se opri incurcat. pana la urma, insa, nu-si putu tine ascunse gindurile care-l mistuiau:
— Nu mi-e ingaduit sa-ti spun, si totusi trebuie... Auzindu-i vorbele ciudate, flacaul il indemna cu blin-
dete:
— Hai, spune deschis despre ce e vorba si, de-o fi nevoie, o sa te iert!
— Afla, dar, marturisi vinatorul, ca trebuie sa te im¬pusc, imparatul, stapanii meu si tatal domniei tale, ini-a poruncit sa-ti iau viata.
Flacaul se sperie de grozavia celor auzite si incerca sa-l induplece pe acela care urma sa-i fie calau: — Dragul meu vinator, cruta-mi viata, rogu-te, si-o sa-ti daruiesc hainele mele domnesti, iar tu sa-mi dai in schimb hainele tale cele ponosite.
Vinatorul ofta din greu si vorbi la rindul lui:
— Asta am s-o fac cu draga inima, ca tot nu m-as fi indurat sa te dau mortii!...
Schimbara apoi hainele intre ei si vinatorul o porni spre palatul domnesc, iar printul se afunda tot mai mult in adincul padurii.
Peste citava vreme sosira la curtea batrinului im¬parat trei harabale incarcate cu aur si pietre pretioase pentu fiul cel mic. Cerceta imparatul de la cine sunt si pentru care pricina si afla el, de la oamenii care insoteau darurile, ca au fost trimise de catre cei trei imparati care si-au doborit dusmanii cu sabia feciorului sau si au astimparat foamea norodului din tarile lor cu piinea data de el. Si ca in acest chip gindisera sa-si arate macar pe putin recunostinta pentru binele facut.
Si deodata parca se lua un val de pe mintea impara¬tului: „Oare nu cumva e nevinovat fecioru-meu?"
Si nu se putu stapini sa nu spuna si curtenilor ceea ce-l rodea:
— O, de-ar mai fi in viata, ce mi s-ar mai bucura inima! Rau imi pare foarte si amar ma caiesc c-am poruncit sa fie dat mortii!...
Dar in adinca tacere, care urma vorbelor sale, se auzi un glas... Era al vinatorului.
— Mai traieste, maria-ta, mai traieste!... Ca nu m-a rabdat inima sa indeplinesc porunca inaltimii voastre!
Si vinatorul incepu a-i povesti imparatului, de-a fir-a-par, tot ce s-a intimplat atunci.
Auzind imparatul cum s-au petrecut lucrurile, i se lua o piatra de pe inima si porunci sa se vesteasca de indata, in toata lumea, ca fiului sau ii e ingaduit sa se intoarca oricind acasa si ca va fi primit cu toata cinstea cuvenita rangului sau.
Poate ca acum s-ar cadea sa spunem citeva cuvinte si despre domnita. Iaca, sa incercam a ne intoarce si la ea...
Nemaifiind mult pana sa se incheie anul cel juruit, dom¬nita porunci sa se dureze in fata palatului un drum nu¬mai si numai din aur. Iar dupa aceea le puse-n vedere slujitorilor sai ca, de vor vedea venind spre palat un voinic care-o calari de-a dreptul pe drumul de aur, sa stie cu totii ca acela e mirele cel mult asteptat... Si ca se cuvine a fi primit cu tot alaiul si toata cinstirea. Iar de va calari vreunul pe langa drum, sa nu-l lase sa intre, ca nu-i mirele cel adevarat. Cum timpul de un an aproape ca se scursese, cel mai mare dintre feciori socoti ca ar fi cazul s-o porneasca degraba spre palatul domnitei si, dindu-se drept acela care-o smulsese de sub povara blestemului, s-o ia de nevasta si sa mai dobindeasca, pe deasupra, si tronul imparatesc. Porni deci la drum, si cand se pomeni in fata palatului si vazu drumul cu totul: si cu totul de aur, isi spuse, in sinea lui: „Mare pacat as savirsi daca as mina calul pe asa drum!" Si cotind-o alaturi, pe dreapta, isi indemna bidiviul sa meraga mai departe. Dar cand fu in dreptul portii, slujitorii il luara cu gura ca n-ar fi mirele cel adevarat, ci un inselator, si-l zorira sa-si vada de drum.
Nu trecu multa vreme si-o porni si feciorul cel mijlociu in petit. cand ajunse la drumul de aur, calul fu cit pe ce s-o apuce pe acolo, dar flacaul isi zise in sine: „Mare pacat ar fi ca fugarul meu sa toceasca cu copitele asemenea bogatie!" Si, strunind calul, coti si o lua alaturi, pe stinga. Dar cand fu in dreptul portii palatului, slujitorii il luara cu gura ca n-ar fi mirele cel adevarat, ci un inse¬lator, si-l indemnara sa-si vada cit mai repede de drum.
Sa tot fi ramas o zi-doua pana se implinea anul, cand o porni si feciorul cel mic spre palatul domnitei, tocmai din ascunzisul lui din afundul codrului. Se zbuciumase el mult daca sa se duca ori ba, dar, pana la urma, socoti ca langa aleasa inimii lui o sa gaseasca alinare si-o sa uite de toate suferintele. Porni deci la drum, si-n tot acest timp gindurile ii alergau mereu la ea. De-ar fi putut sa zboare, ar fi zburat ca vintul si ca gindul, nu¬mai sa fie cu o clipa mai devreme langa draga lui. Nu cata nici in dreapta, nu cata nici in stinga, robit numai si numai de dorul lui... Si cand ajunse la drumul de aur, nici nu-l vazu, cum era sa-l vada! Calul o apuca de-a dreptul prin mijlocul drumului si slujitorii, vazind pe unde o ia fugarul, isi dadura numaidecat seama ca acum sosea intr-adevar mirele cel mult asteptat. Deschisera larg portile si domnita il intimpina cu mare bucurie pe acela care o smulsese de sub puterea blestemului. Si-i arata din nou ca-l socotea ca pe mintuitorul ei si ca pe stapanul de drept al imparatiei. Apoi se praznui o nunta ca-n povesti, si fericirea mirilor nu mai cunoscu margini.
Dupa zilele nuntii, domnita ii povesti feciorului de imparat ca taica-sau ii catase urma peste tot si ca daduse veste in lung si-n lat ca si-a iertat fiul. Auzind flacaul aceasta, o porni intins la drum, si, odata ajuns acasa, ii povesti imparatului pe indelete eit de mirsav l-au inselat fratii sai cei mari si din ce pricina a trebuit sa taca atita vreme. Se mihni peste masura imparatul de ciinosenia celor doi fii ai sai si dadu de indata porunca sa li se plateasca asa cum se cuvine pentru faptele lor.
Dar vezi ca fratii cei haini apucasera sa fuga pe-o corabie si, cum stiau ce-i asteapta, nu s-au mai reintors niciodata 3a palatul imparatesc.

Fraţii Grimm - Muzicanţii din Brema

MUZICANTII DIN BREMA
de Fratii Grimm



A FOST ODATA un om si omul asta avea un magar, care de ani si ani tot carase la moara saci cu graunte. Dar, de la un timp, bietului dobitoc i se imputinasera puterile si nu mai era bun de nici o treaba. De aceea, stapinul lui se gindi intr-una din zile ca n-ar mai avea nici un rost sa strice pe el bunatate de nutret.
Magarul pricepu insa ca nu-l asteapta vremuri prea bune si, fara sa mai adaste, isi lua talpasita spre orasul Brema. Nu stiu de unde-i venise-n gind ca acolo s-ar putea face muzicant al orasului. Dupa ce merse el o bu¬cata de vreme, iata ca dadu peste un ogar care zacea intins pe-o margine a drumului, rasuilind din greu, de parca ar fi facut ocolul pamintului. v2x4722vz63iel
— Ce gifii asa, mai Apuca-l-in-coiti? il intreba maga¬rul.
— Vai de pacatele mele, raspunse ciinele, pentru ca sunt batrin si slabesc din zi in zi tot mai mult si pentru ca la vinatoare nu ma mai dovedesc bun de nici o ispra¬va, stapinul meu si-a pus in gind sa-mi faca de petre¬canie, si atunci mi-am luat repede talpasita. Dar vorba e cu ce-o sa-mi cistig eu piinea de-aci inainte?
— Stii ceva, ii spuse magarul, eu ma duc la Brema sa ma fac muzicant. Hai cu mine, ca s-o mai gasi si pentru domnia-ta un loc in taraf! Eu o sa cint din lauta, iar tu o sa bati la toba mare.
Ciinelui ii placu propunerea, cum era sa nu-i placa. si plecara impreuna mai departe. Mersera ei asa, pana ce intilnira in drum o pisica. Si-avea pisica asta o mutra jalnica, de parca tot ii ningea si-i ploua!...
— Ei, Linge-barba, de ce mi-esti atit de trista? Cine ti-a stricat socotelile? o intreba magarul.
— Cui i-ar arde sa fie vesel, cand i-a ajuns funia la par? raspunse pisica. Pentru ca anii batrinetii m-au cam adus de sale si mi s-au tocit coltii si pentru ca-mi place mai mult sa ma tolanesc dupa cuptor si sa torc decat sa alerg dupa soareci, stapina-mca a vrut sa ma inece. Am fugit eu de-acasa la timp, nu e vorba, dar stau si ma socotesc: incotro s-o apuc acum?
— Hai cu noi la Brema, ca la serenade nu te-ntrece nimeni si cu siguranta c-o sa-ti gasesti si tu un loc in taraful orasului.
Pisica socoti ca sfatul asta nu-i rau deloc si se alatura celorlalti doi. Si-au tot mers cei trei fugari, au tot mers, si trecind ei prin fata unei curti, au vazut cocotat pe-o poarta un cocos care striga „cucurigu" din toata puterea rarunchilor.
— Ce ti s-a-ntimplat de strigi asa, mai cocosule? il Intreba magarul. Astimpara-te odata, ca impuiezi ure¬chile oamenilor!...
— Dau si eu de veste c-o sa fie vreme frumoasa, dar la ce bun!... spuse cu tristete cocosul. Miine-i duminica, si ne vin oaspeti. Dar vezi ca stapina-mea nu se mai arata milostiva fata de mine; i-a spus bucataresei c-ar pofti sa ma manince la masa, in ciorba, asa ca in seara asta o sa ma scurteze de cap... Acu-ntelegi de ce strig asa? Strig si eu cit mai pot, cit mai sunt in viata...
— Pai bine, Creasta-rosie, sa te necajesti matale pentru atit!... Il dojeni magarul. Hai mai bine cu noi la Brema. Ca oriunde ai merge, ceva mai bun decat moartea tot o sa afli... Ai un glas care te un^e, si de te-ai invoi sa cintam impreuna, ne-ar asculta lumea cu gura cascata, zau asa!...
Cocosul gasi ca propunerea urecheatului e cit se poate de nimerita si tuspatru o pornira la drum. Mersera ei cit mersera, dar cum nu putura ajunge la Brema intr-o singura zi, se vazura siliti sa innopteze intr-o padure. Magarul si clinele isi facura culcusul sub un copac mare, iar cocosul si pisica se catar ara in ramurisul bogat. Dar cocosul nu fu multumit de culcus si zbura mai sus, pana-n virful copacului, unde se simtea mai la adapost, inainte de a apuca sa adoarma, isi mai roti o data pri¬virea in jur si deodata i se paru ca zareste in departare o luminita. Atunci le striga tovarasilor sai ca nu prea departe de acolo trebuie sa fie o casa, caci se zareste o lumina.
— Hai s-o intindem chiar acu intr-acolo, spuse cu hotarire magarul, ca adapostul asta nu prea e de soi!
Ciinele era la fel de zorit; gindea ca de-ar gasi pe-acolo niscaiva oase sau vreo bucatica de carne, i-ar prinde tare bine.
Pornira deci spre locul unde se vedea luminita si-n curind o vazura scinteind si mai puternic; si din ce se apropiau, lumina se facea tot mai mare; in cele din urma ajunsera la casa unor tilhari, care era luminata ca ziua. Magarul, ca fiind cel mai inalt dintre ei, se apropie ce fereastra si privi inauntru.
— Ce vezi acolo, mai Urechila? il intreba cocosul.
— Ce vad? Apai vad o masa incarcata cu mancaruri si bauturi alese si niste tilhari care stau in jurul ei si se înfrupta de zor.
— Asa ceva ne-ar prinde bine si noua! spuse cocosul.
— Mai incape vorba! Numai de ne-am vedea in locul lor!... spuse magarul, privind cu jind cum infulecau tilharii.
Chibzuira ei in ce chip ar putea sa-i puna pe tilhari pe goana si, in cele din urma, gasira ce aveau de facut. Magarul isi ridica picioarele dinainte si le propti de marginea ferestrei, ciinele sari pe spinarea magarului, pisica se catara pe spatele ciinelui, iar la urma cocosul isi desfacu aripile si, zburind, se aseza pe capul pisicii. Si asa cum erau orinduiti, ca la un semn, pornira cu totii sa cinte, fiecare pe viersul lui: magarul ragea, ciinele latra, pisica mieuna si cocosul cutcuriga. Dupa ce facura o cintare in toata regula, se napustira prin fereastra in odaie, de zanganira toate geamurile si se facura tandari.
De spaima, tilharii sarira-n sus ca niste apucati si, crezind ca niscaiva stafii au navalit in casa, fugira ingro¬ziti in padure. Iar cei patru tovarasi se asezara la mas? si, luind fiecare din ce mai ramasese, se ghiftuira de parca i-ar fi asteptat un post de patru saptamini.
Dupa ce s-au ospatat in lege, cei patru muzicanti stinsera luminile si-si alesera culcusul, fiecare dupa pofta inimii si dupa cum ii era firea. Magarul se culca pe un maldar de gunoi, ciinele se facu covrig dupa usa, pisica se tolani pe cuptor, langa spuza calda, iar cocosul se cocota pe o grinda de sub bagdadie. Si cum veneau de la drum lung si erau osteniti, adormira repede.
Dupa ce trecu miezul noptii, tilharii vazura de departe ca-n casa nu mai ardea nici o lumina si ca totul parea cufundat in tacere. Atunci capetenia le zise:
— Mi se pare ca ne-am cam speriat de pomana!... S-ar cuveni sa ne rusinam c-am fost asa de slabi de inger!
Si trimise pe unul de-ai lor sa cerceteze ce se mai intimpla pc-acasa. Iscoada nu deslusi nimic care sa-l puna pe ginduri; casa parea cufundata in cea mai depli¬na liniste si, fara nici o grija, intra in bucatarie si voi sa aprinda o luminare. Dind de ochii seinteietori ai pisicii, ii lua drept carbuni incinsi si apropie de ei un bat de chibrit, ca sa ia un foc. Dar pisica nu intelese de gluma; ii sari in obraz si incepu sa-l zgirie si sa-l scuipe. Tilharul trase o sperietura zdravana si dadu sa insa afara pe usa din dos. Dar nu scapa cu una-cu doua. riinele, care sta lungit dupa usa, se repezi la el si-l musca de picior. O lua atunci la goana prin curte si, cand trecu pe langa maldarul de gunoi, ii arse magarul o copita, de vazu stele verzi. Iar cocosul, trezit de harmalaia de-afara, incepu sa strige de pe grinda: „Cu-curigu, cu-curiguu!"... Atunci tilharul isi lua picioarele la spinare si nu se opri decat in fata capeteniei tilharilor, caruia ii insira toate grozaviile prin cite trecuse.
— Vai de viata noastra!... In casa s-a cuibarit o coto¬roanta afurisita, care mi-a zgiriat tot obrazul cu niste gheare lungi si ascutite; iar la usa, cine crezi ca statea? unul cu un cutit, pe care mi l-a infipt in picior!... Socoteam c-am scapat! Da ti-ai gasit sa scapi asa usor! in ograda, o namila neagra m-a pocnit cu o maciuca, iar sus, cocotat pe acoperis, sta insusi judecatorul si tot striga: „Aduceti-mi-i incoace pe tilhar! Aduceti-mi-l!"..,
Daca am vazut ca asa sta treaba, am fugit de-mi sfiriiau caichele...
Din seara aceea, tilharii n-au mai cutezat sa se apropie de casa, iar cei patru muzicanti din Brema s-au simtit atit de bine acolo, ca nu s-au mai indurat sa plece...
Si toate cite le-ati auzit mi ic-a spus si mie, chiar adineauri, un firtat dc-al meu. Si cred ca nu si-a racit gura degeaba...

Fraţii Grimm - Frumoasa adormită

FRUMOASA ADORMITA
de Fratii Grimm



A FOST ODATA, in vremurile de demult, a fost un imparat si-o imparateasa, si cum nu se indurase soarta sa le harazeasca un urmas, nu trecea zi in care sa nu se tinguie amindoi: „Cit de goala ne e casa si ce fericiti am fi de-am avea si noi un copil!" Dar coconul cel mult dorit se lasa asteptat de multa vreme...
Si iata ca-ntr-un sfirsit, pe cand imparateasa se scalda in apa unui riu, o broasca sari din unde, pe prundisul malului, si-i grai astfel:
— Afla, maria-ta, ca-ti va fi indeplinita dorinta; caci, pana a nu trece anul, vei aduce pe lume o fetita.
Si se implini intocmai ceea ce spusese broasca; impa¬rateasa nascu o fetita, si atit era de frumoasa fetita, ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie. Cum voia sa se impartaseasca si altii din bucuria lui, maria-sa dadu o mare petrecere, la care pofti nu numai rudele, prietenii si cunoscutii, ci si ursitoarele, ca sa le cistige toata bunavointa si grija fata de soarta copilei.
In toata tara aceea erau treisprezece ursitoare, dar pentru ca imparatul nu avea decat douasprezece talere de aur in care sa le serveasca bucatele, una din ele nu fu poftita la ospat. Petrecerea se praznui cu mare stra¬lucire si, cand fu sa se incheie, ursitoarele inzestrara copila cu cele mai alese daruri: una ii harazi sa se bucure de virtute, a doua — de frumusete, a treia — de bogatie, si asa, pe rind, ursitoarele ii daruira tot ce-si poate dori omul pe lumea asta. In clipa cand cea de-a douaprezecea ursitoare tocmai isi sfirsea urarea, numai ce intra val-virtej cea de-a treisprezecea. Pasamite, venise sa se razbune pentru ca nu fusese poftita si ea la serbare. Si, fara ca macar sa arunce cuiva vreo privire, rosti cu glas tunator:
— Când va implini fata cincisprezece ani, sa se-ntepe c-un fus si sa moara!
Apoi nu mai adause nici un cuvint si, intorcind tutu¬ror spatele, parasi sala tronului. Toti incremenisera de spaima, dar cea de-a douasprezecea ursitoare, care nu-si ispravise de rostit urarea, se apropie de leagan si, fiindca nu-i sta in putinta sa ridice blestemul, ci doar sa-l mai indulceasca, glasui asa:
— ...Dar sa nu fie moarta, ci sa cada intr-un somn adinc, care sa tina o suta de ani!
Imparatul, care dorea din tot sufletul s-o fereasca pe iubita-i copila de napasta blestemului, dadu porunca sa se puna pe foc toate fusele din imparatie.
In ast timp, fetita crestea si insusirile cu care o inzes¬trasera ursitoarele isi aratau roadele cu prisosinta: era atit de frumoasa, de cuminte, de prietenoasa si de inteleapta, ca oricine o vedea o indragea pe data.
Se intimpla insa ca tocmai in ziua in care domnita implinea cincisprezece ani, imparatul si imparateasa sa fie dusi de-acasa si fata sa ramina singura in palat. Ca sa-i treaca de urit, lua la rind incaperile; zabovi ea prin tot felul de sali si odai si colinda asa, dupa pofta inimii,1 ceasuri intregi, pana ce ajunse si la un turn vechi. Urca-scara ingusta si intortocheata ce ducea sus si se pomeni in dreptul unei usi micute. In broasca era virita o cheie ruginita si cand o rasuci, usa sari in laturi si fetei ii fu dat sa vada intr-o camaruta o femeie batrina, ba-trina, care sta si torcea cu sirguinta un fuior de in.
— Buna ziua, batrinico, spuse domnita, da ce faci aici?
— Iaca, torc si eu! raspunse batrina, dind din cap. — Da ce naiba-i aia de se rasuceste asa de repede? intreba fata si, luind fusul in mina, incerca si ea sa toarca.
Dar de-abia-l atinse, ca se si implini blestemul ursi¬toarei si domnita se intepa la un deget.
in clipa in care simti intepatura, fata cazu pe patul care se afla acolo si se cufunda intr-un somn adinc. Si somnul asta cuprinse intreg palatul: imparatul si impa¬rateasa, care tocmai atunci se intorsesera acasa si intrasera in sala tronului, adormira pe loc, si odata cu ei adormi intreaga curte. Adormira si caii in grajd, si ciinii prin cotloanele curtii, si hulubii pe acoperis, si mustele pe pereti; ba chiar si focul care ardea in vatra isi potoli vapaia si se stinse cu totul. Friptura inceta de-a mai sl irii, iar bucatarul, care tocmai se pregatea sa-si apuce de chica ucenicul, fiindca facuse o boroboata, ii dadu drumul si adormi si el. Chiar si vintul isi opri suflarea si nici o frunzulita nu se mai misca in copacii din preajma palatului.
Si ce sa vezi: de jur imprejurul palatului incepu sa creasca un tufaris de maracini, ca un gard viu! An de an, maracinisul se inalta tot mai mult si, in cele din urma, cuprinse toti peretii, pin la capriori, ba se mai intinse si pe deasupra, de nu mai puteai vedea palatul defel, nici chiar steagul de pe acoperis.
A mers vestea-n lume despre frumoasa adormita, caci asa o numeau toti pe tinara domnita; si la cite-un ras¬timp se gasea cite un fiu de crai, care incerca sa strabata prin tufarisul de maracini si sa patrunda pana la palat.
Dar de razbit, n-a razbit nici unul, din pricina ca maracinii se prindeau laolalta ca si cand ar fi avut niste miini ghimpoase si nu-i lasau sa inainteze macar un pas.
Dupa amar de ani, prin acele meleaguri iata ca mai veni un fecior de imparat. Si intilnindu-se el cu un batrin, acesta-i povesti despre gardul de maracini care imprejmuia palatul de ani si ani... Si-i mai zise ca-n palat, o fiica de crai, frumoasa cum nu se mai afla alta pe lume, dormea somn adinc, de vreo suta de ani. Si ca tot de atunci dorm si imparatul, si imparateasa, si toti curtenii... Si mai stia batrinul, de la bunicu-sau, ca se perindasera pe-acolo multi feciori de imparat care incercasera sa razbeasca la palat prin tufarisul de mlracini, dar ca toti s-au. pierdut fara urma, agitati printre spini, murind de-o moarte cumplita.
Atunci tinarul ii vorbi cu semetie: — Mie nu mi-e teama defel, si afla c-am sa ma duc s-o vad pe frumoasa adormita, chiar de-ar fi sa-mi pierd viata!
Si oricit incerca batrinul cel omenos sa-l abata pe fla¬cau de la acest gind, nu izbuti, caci acesta era neinduple¬cat in hotarirea lui.
Se nimeri insa ca tocmai atunci se implineau cei o suta de ani si sosise ziua in care frumoasa adormita trebuia sa se destepte din somnul ei lung. cand feciorul de impa¬rat se apropie de tufarisul de maracini, mai-mai Tiu-i veni sa-si creada ochilor, caci maracinii se prefactisera pe data in puzderie de flori mari si frumoase, ce se da¬deau la o parte din fata lui, lasindu-l sa treaca nevatamat. Si dupa ce trecea el, cararea se stringea din nou si florile se preschimbau iarasi intr-un zid ghimpos, de nestraba¬tut, in curtea palatului vazu o multime de cai si niste ogari, care dormeau pe lespezile de piatra. Pe acoperis, hulubii dormeau cu capsoarele virite sub aripi... De-ndata ce intra in palat, vazu acelasi lucru: mustele dormeau pe pereti, iar in bucatarie, bucatarul tinea mina intinsa, ca si cum ar fi vrut sa apuce de chica pe ajutorul sau, in timp ce o slujnica sedea pe-un scaunel, avind in fata o gaina neagra, pe care abia apucase s-o jumuleasca de citeva pene, cu o suta de ani in urma.
Si feciorul de crai merse mai departe, pana ce ajunse in sala tronului. Aici ii gasi pe toti curtenii dormind un somn ca de plumb, iar mai in fund, sus, pe tron, dormeau imparatul si imparateasa. Colinda el mereu alte si alte incaperi, fara sa se opreasca macar o clipa. Si tot palatul era cufundat intr-o tacere asa de adinca, ineit iti puteai auzi rasuflarea. In cele din urma, flacaul ajunse in turn si deschise usa camarutei in care dormea tinara domnita. Si era atit de frumoasa in somnul ei, ca feciorul de "impa¬rat nu-si mai putu lua ochii de la ea si, aplecindu-se, o saruta.
Dar de indata ce-o atinse cu buzele, frumoasa adormita clipi din gene, deschise ochii si-l privi cu drag. Coborira apoi amindoi din turn si, ca la un semn, imparatul si imparateasa se trezira si ei, si tot atunci se trezira toti curtenii. Se priveau unii pe altii, mirati, si mai-mai ca nu le venea sa-si creada ochilor. Caii din curte se ridi¬cara si incepura sa-si scuture coama; ogarii sarira sprin¬ten in sus, dind vesel din coada si gudurindu-se; hulubii de pe acoperis scoasera capsoarele de sub aripi si, rotindu-si privirile in zare, isi luara zborul spre cimpie; mustele incepura sa se miste pe pereti biziind intruna; focul din bucatarie se dezmorti si-si inteti vilvataia; mancarea de pe plita porni sa clocoteasca; friptura prinse iar sa sfiriie; bucatarul trase o palma zdravana ucenicului sau, care prinse sa tipe ca din gura de sarpe; iar slujnica se apuca de jumulit gaina si n-o mai lasa din mina pana nu-i smulse toate penele...
Apoi se praznui cu mare stralucire si alai nunta fecio¬rului de imparat cu frumoasa adormita, si amindoi traira fericiti pana la sfirsitul zilelor.

Fraţii Grimm - Pomul cu mere de aur

POMUL CU MERE DE AUR
de Fratii Grimm

A FOST ODATA O FEMEIE si femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru ca avea un singur ochi — si era asezat ochiul acesta tocmai in mijlocul fruntii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru ca avea doi ochi — asa cum ii are toata lumea — iar pe cea mai mica, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind asezat tot in mijlocul iiuntii. Si fiindca Doi-ochi nu se deosebea la infatisare de ceilalti oameni, surorile si maica-sa nu o puteau suferi si mereu o ocarau:
— Tu, cu cei doi ochi ai tai, parca esti mai pricopsita decat lumea de rind?! Se vede cit de colo ca nu lari parte din neamul nostru!... e8n6513ei98ueh
O tineau numai in zdrente pe biata fata si nu-i dadeau sa manince decat resturile care cadeau de la masa lor. Si ori de cite ori le rasarea in cale, sareau la ea s-o imbrinceasca si-i amarau viata cu orice prilej.
Si prilejuri d-astea, slava Domnului, gaseau destule!...
Intr-una din zile, trebuind sa mearga cu capra la pascut, Doi-ochi ramase tare flaminda, caci dusmancele de surori ii pusesera-n traista mancare pe sponci. Si fiindca o chinuia grozav foamea, se aseza la o margine de drum si incepu a plinge. Cum se tinguia ea asa, numai ce ridica odata capul din pamint si ce-i vazura ochii? langa dinsa statea o femeie care o intreba cu blindete:
— Doi-ochi, de ce plingi asa de amarnic? Si Doi-ochi raspunse suspinind:
— Cum sa nu pling, daca maica-mea si surorile mele ma prigonesc fara incetare? Din pricina ca am doi ochi, ca toata lumea, ma azvirlu dintr-un colt intr-altul, ma imbraca numai in zdrente si-mi dau sa maninc doar firimiturile ramase de la masa lor. Stii, azi mi-au dat atit de putina mancare, ca sunt moarta de foame!...
Atunci femeia, care, pasamite, era o zina, grai:
— Daca doar asta ti-e durerea, sterge-ti lacrimile si nu mai plinge, ca o sa te-nvat eu cum sa-ti potolesti foamea. Uite, n-ai decat sa-i spui caprei:

Capra, behaie,
Masa, pune-te!
si-o masa rinduita cu tot dichisul o sa ti se puna dinainte, incarcata cu cele mai alese bucate, si-o sa poti manca dupa pofta inimii. Iar dupa ce te-oi satura, spune-i doar atit caprei:
Capra, behaie,
Masa, ridica-te!
Şi masa o sa dispara ca si cum n-ar fi fost.
Dupa ce grai aceste cuvinte, zina isi vazu de drum.
Ramasa singura, Doi-ochi gindi in sinea ei: „Nu mai am incotro; prea sunt lihnita de foame, ca sa incerc altadata ce m-a povatuit. Mai stii, poate ca cele spuse de femeia aceea se vor dovedi adevarate". Si striga catre capra:

— Capra, behaie,
Masa, pune-te!
N-apuca bine sa sfirseasca ce-avea de zis, si numai ce i se puse dinainte o masa asternuta cu o fata alba ca zapada; iar pe masa, rinduite cum se cuvenea, o farfurie, un cutit, o furculita si o lingura — toate numai din argint. Cit despre mancarurile care se insirau pe masa, ce sa va mai spun, erau dintre cele mai alese si abureau de parca ar fi fost luate chiar atunci de pe vatra.
Fata manca din toate cu pofta, caci flaminzise de ajuns. Dupa ce se satura de-a binelea, grai catre capra, asa cum o invatase zina:

— Capra, behaie,
Masa, ridica-te!

Si masa disparu pe data, ca si cum n-ar fi fost.
„Asta-i un lucru minunat! ghidi Doi-ochi. De-acuma s-a slirsit cu foamea!"
Si biata fata era vesela si zburda de fericire.
Seara, cand se intoarse cu capra de la pasune, gasi pe masa, intr-o strachioara de pamint, bruma de min-care pe care i-o lasasera surorile cele haine. Dar Doi-ochi nici nu se atinse de ea.
A doua zi porni din nou cu capra la pascut si la inapoiere lasa neatinse in strachina firimiturile pe care i le pusesera surorile.
Prima si a doua oara, surorile nu observara nimic. Dar cum mancarea raminea mereu neatinsa in stra¬china, greu nu le fu sa bage de seama asta. Se minu¬nara ele de asa treaba si incepura a-si destainui gin-durile:
„Cu Doi-ochi nu-i lucru curat. Inainte venea sa se planga ca nu-i ajunge cit ii dadeam si manca de nu mai raminea nici o picatura, iar acum nu se mai atinge de nimic. Pesemne c-a gasit vreun alt mijloc ca sa-si astimpere foamea."
Ca sa afle adevarul, hotarira ca Un-ochi s-o insoteasca pe Doi-ochi, cand s-o duce a doua zi cu capra la pasune.
Nu era treaba usoara, caci trebuia sa bage bine de seama ce se petrece pe acolo, daca nu cumva vreun strain ii aduce de mancare fetei.
A doua zi, cand Doi-ochi fu gata s-o porneasca la cimp, Un-ochi se apropie de dinsa si-i spuse:
— Azi merg si eu cu tine! Vreau sa vad daca pazesti bine capra si daca o hranesti asa cum se cuvine.
Dar Doi-ochi ghici indata cam ce fel de ginduri nutrea Un-ochi, ca venea numai ca s-o iscodeasca. Mina capra pe unde era iarba mai inalta si mai grasa si o lasa sa pasca in voie.
Apoi spuse catre Un-ochi:
— Hai sa ne asezam putintel pe iarba! Stiu un cintec, o minune... N-ai vrea sa-l auzi?
Un-ochi se invoi bucuroasa, caci drumul cel lung, pe arsita soarelui, o cam obosise. Se lasa usurel in iarba si Doi-ochi incepu sa-i cinte la ureche:

— Un-ochi, esti treaza, oare?
Un-ochi, dormi, oare?

Cinta ea asa, intruna, pana ce Un-ochi inchise ochiul si a-dormi. Daca vazu fata ca soru-sa dormea bustean, nu se mai temu c-ar putea sa vada ce se intimpla. Chema deci capra si-i spuse:

— Capra, behaie,
Masa, pune-te!

Si se aseza dinaintea mesei, de manca si bau pana ce se satura.
Apoi striga din nou:

— Capra, behaie,
Masa, ridica-te!

Si masa disparu pe data, ca si cum n-ar fi fost. Spre seara o trezi pe Un-ochi din somn si-o cam lua in ris:
— Ei, surioara, parca ziceai ca vrei sa ingrijesti de capra si, cand colo, ai tras tot timpul la aghioase de m-ai speriat! Daca nu eram eu aici, cine stie pe unde s-ar fi ratacit hoinara asta! Si ar fi trebuit s-o cauti in toata lumea... Da acu scoala, ca-i timpul s-o por¬nim spre casa!
Au ajuns ele acasa si Doi-ochi iar nu s-a atins de strachina ei; iar Un-ochi statea ca muta si nu-i putu povesti defel maica-si din ce pricina afurisita de Doi-ochi nu voia sa ia macar o imbucatura.
— M-a prins somnul pe cimp si-am adormit, asa ca nu stiu!... cerca Un-ochi sa se dezvinovateasca.
A doua zi, baba o chema pe Trei-cchi si-i spuse:
— Azi o sa mergi tu la pasune impreuna cu Doi-ochi. Da vezi de baga bine de seama tot ce se petrece pe acolo, ca nu se poate sa nu fie cineva care-i aduce pe ascuns de mancat si de baut.
Trei-ochi o cauta pe soru-sa si-i spuse:
— Miine o sa merg cu tine si eu; vreau sa vad daca ingrijesti bine capra si daca o hranesti asa cum se cuvine.
Dar fata pricepu ce ginduri nutrea Trei-ochi, ca venea numai ca s-o iscodeasca. Mina capra pe unie era iarba mai inalta si mai grasa si apoi grai catre soru-sa:
— Hai sa ne asezam putintel pe iarba! Stiu eu un cintec, o minune!... N-ai vrea sa-l auzi?
Trei-ochi se invoi si ea bucuroasa, caci drumul cel lung, pe arsita soarelui, o cam molesise. Se lasa usurel in iarba si Doi-ochi incepu sa-i cinte la ureche:

— Trei-ochi, esti treaza, oare?

Dar in loc sa continue cintecul:

Trei-ochi, dormi, oare?

Cânta din neatentie:

— Doi-ochi, dormi, oare?

Si cinta asa, mereu:

— Trei-ochi, esti treaza, oare?
Doi-ochi, dormi, oare?

Si incepu s-o cuprinda somnul pe Trei-ochi, pana cand cei doi ochi ii adormira de-a binelea; dar cel de-al trei¬lea, pe care cintecul nu-l putuse vraji, ramase treaz. Dar cum era vicleana, Trei-ochi inchise si ochiul al trei¬lea, ca sa para ca-i si el cuprins de somn.
Din cand in cand insa tragea cite-o ocheada si prindea cu privirea tot ce se petrecea in jur.
Iar Doi-ochi, fiind incredintata ca „Trei-ochi doarme in lege, striga:

— Capra, behaie,
Masa, pune-te!

Si dupa ce manca si bau dupa pofta inimii, porunci mesei sa dispara, cu tot ce avea pe dinsa:

— Capra, behaie,
Masa, ridica-te!

Dar vezi ca Trei-ochi vazuse totul, hotomana... Catre seara, Doi-ocK se apropie de locul unde dormea soru-sa si, trezind-o, o cam lua in ris: — Ei, surioara, da stii c-ai dormit, nu gluma! Stras¬nic te mai pricepi sa pasti capra!... Hai, scoala, ca-i timpul s-o pornim spre casa!
Ajunsera ele acasa si Doi-ochi iar lasa mancarea nea¬tinsa in strachina. Dar de asta data nu-i mai merse, ca Trei-ochi ii dezvalui mama-si totul:
— Acum am aflat de ce nu vrea fudula asta sa se mai atinga de mancarea noastra! Pe cimp, cum ii spune caprei :

Capra, behaie,
Masa, pune-te!

cit ai clipi, i se asterne dinainte o masa incarcata cu tot felul de mancaruri alese, dar stii, niste bunatati din care nu ne-am ospatat noi niciodata!... Si dupa ce se satura, numai ce-o auzi ca spune:

Capra, behaie,
Masa, ridica-le!

si masa dispare de parca nici n-ar fi fost. Le-am vazut pe toate astea cum te vad si cum ma vezi. Nu-i vorba, a incercat ea sa ma adoarma cu cintecul ei, dar noroc ca ochiul din frunte mi-a ramas treaz.
Auzind cele ce-i spune Trei-ochi, scorpia de baba se umplu de fiere si striga:
— Cum, golanca asta sa manince mai bine decat noi?! Lasa c-o sa-i treaca ei pofta!
Se repezi furioasa in bucatarie, apuca un cutit si-l infipse in inima caprei, astfel ca nevinovatul dobitoc isi dadu pe loc duhul.
Cind Doi-ochi vazu capra teapana si fara suflare, o cuprinse jalea si, nemairabdind sa stea in casa, o porni in nestire pe cimp. Dupa ce obosi de atita umblet, se aseza la o margine de drum si incepu sa planga cu lacrimi amare. Si, deodata, zina fu din nou langa ea si-o intreba cu blindete:

— Doi-ochi, de ce plingi iarasi?
— Cum sa nu pling, suspina Doi-ochi, daca mama mi-a omorit capra? in fiecare zi o rugam frumos, asa cum ma invatasesi matale, si-mi asternea numai bunatati pe masa, de mancam pe indestulate. Dar acu totul s-a sfir-sit: iar o sa rabd de foame si-or sa ma napadeasca neca¬zurile !
Zina insa o imbarbata:
— Nu te necaji, Doi-ochi, ci mai bine asculta de sfatul pe care ti-l dau, ca e un sfat bun. Roaga-te de surorile tale sa-ti dea maruntaiele caprei si, de cum le-oi avea, ingroapa-le in pamint, dinaintea usii. De-i face asa cum iti spun, n-o sa-ti para rau.
Si pieri parca luata de vint.
Doi-ochi alerga indata acasa si le ruga pe cele doua surori :
— Dragi surioare, dati-mi si mie ceva de la capra. Ca doar nu cer cine stie ce, si m-as multumi si cu marun¬taiele.
Surorile se pornira pe ris:
— Daca e vorba numai de-atita, ia-le!
Doi-ochi lua maruntaiele si, cand se lasa noaptea, le ingropa pe ascuns dinaintea usii, asa cum o povatuise zina.
A doua zi, cand se trezira cu toatele si dadura sa iasa pe usa, ce sa vezi: drept in fata lor se inalta o minunatie de pom, cu frunzele de argint si incarcat cu poame de aur! Si era marul asta atit de frumos, ca nu cred sa-i fi gasit pereche pe lume. Fetele cascau ochii de mirare si se minunau cum de-a putut creste peste noapte un ase¬menea pom. Dar Doi-ochi pricepu ca marul rasarise din maruntaiele caprei, caci el crescuse tocmai pe locul unde ea le ingropase. Dupa ce li se mai potoli mirarea, baba o indemna pe Un-ochi:
— Urca-te in pom, fata mea, si culege niste mere! Un-ochi se urca in pom, dar cum dadea sa apuce un
mar de sus, crengile ii scapau din miini de parca le-ar fi gonit vreun duh. Incerca ea de mai multe ori, dar de fiecare data o patea la fel. Si desi se caznise din rasputeri si se inversunase, nu putu culege nici un mar.
Vazind ca Un-ochi se trudeste degeaba, maica-sa o striga pe fata cealalta:
— Trei-ochi, ia urca-te tu in pom, ca soru-ta nu-i buna de nimic! Cu cei trei ochi ai tai o sa vezi mai bine merele decat Un-ochi.
Un-ochi se dadu jos din pom si se urca soru-sa. Dar nici ea nu se dovedi mai indemanatica. De-ar fi stat prin¬tre crengi o vesnicie, tot n-ar fi reusit sa apuce un mar, -ca de indata ce intindea mina, merele se dadeau la o parte.
Pina la urma, baba isi pierdu rabdarea si, cum era suparata foc, se urca si ea in pom. Dar o pati la fel ca si cele doua fete ale sale: cand credea c-a pus mina pe-un mar, marul numai ce-i scapa printre degete, de raminea cu miinile-n gol... Si asa se facu ca n-a putut culege nici unul...
Atunci Doi-ochi spuse:
— Ia sa incerc si eu, poate c-oi izbuti. Dar surorile o infruntara:
— Te-ai gasit tocmai tu!... Ce isprava ai putea face cu ai doi ochi ai tai?
Fata nu lua insa seama la vorbele lor si se urca in pom. Si de cum ajunse sus, merele de aur nu se mai tra-sera indarat, ci-i veneau la indemana, numai bine sa le culeaga. Si asa aduna Doi-ochi o poala plina. Maica-sa i le lua indata pe toate si se infurie la gindul ca numai nevolnica de Doi-ochi izbutise sa culeaga merele, in timp ce ea si cele doua fiice ale sale nu putusera face nici o isprava. Si-n loc sa-i multumeasca cu toatele, prin¬sera si mai mare ura pe dinsa si incepura a o prigoni si mai mult.

Intr-o zi, cum stateau tustrele in jurul pomului, se intimpla sa treaca pe-acolo calare un tinar ce parea a fi de neam.
Zarindu-l de departe, cele doua surori strigara:
— Doi-ochi, ascunde-te repede, sa nu ne faci cumva casa de ocara!
Si apucind in graba un butoi ce se afla langa pom, il rasturnara peste Doi-ochi si mai tupilara sub el si merele de aur pe care tocmai le culesese fata.
Calaretul se apropie de poarta si, ce sa va spun! era un voinic de flacau, tare mindru la chip! Opri calul si, parca fermecat, ramase cu ochii atintiti la minunatia de pom cu frunze de argint si poame de aur.
— Al cui o fi pomul asta nemaivazut? intreba el pe cele doua surori. Ca de mi-ar darui si mie o creanga, i-as da orice mi-ar cere in schimb.
Cele doua surori il incredintara ca pomul e al lor si se aratara bucuroase sa-i poata indeplini dorinta. Dar oricit se straduira sa rupa o creanga, totul fu zadarnic: crengile cu poame se trageau tot mereu inapoi, de nu fu chip sa apuce nici una din ele barem o crenguta.
Atunci flacaul le zise:
— Mare minune si asta! V-ati laudat c-ar fi pomul vostru si, cand colo, nu sunteti in stare sa rupeti macar o creanga din el!...
Dar ele nu si nu, o tineau intruna ca pomul ar fi al lor.
Doi-ochi auzise totul, si, inciudata ca surorile ei nu spuneau adevarul, ridica butoiul si dadu drumul la citeva mere, care se oprira tocmai la picioarele flacaului. cand le vazu, acesta ramase cu ochii la ele, uimit, si intreba de unde veneau merele. Si cum n-avura incotro, surorile tiebuira sa marturiseasca, spasite, ca mai au o
sora, dar ca pe sora lor nu o puteau lasa sa se infatiseze dinaintea flacaului, caci nu avea decat doi ochi, ca toti oamenii de rind... Calaretul nu lua seama la vorbele jrr si, cum voia s-o vada, striga:
— Doi-ochi, unde esti? Ia vino incoa L.
Atunci Doi-ochi iesi fara teama de sub butoi si cala¬retul, fermecat de-o asemenea frumusete nepamin-teana, ii vorbi cu toata caldura:
— imi spune inima ca tu ai sa poti rupe o creanga din pom!
— De buna seama c-am sa pot, raspunse Doi-ochi, ca doar e pomul meu.
Se urca in pom si, fara nici un pic de osteneala, rupse o creanga cu frunze subtirele de argint si poame de aur si-o intinse flacaului.
— Cu ce te-as putea rasplati? intreba el.
— Vai de mine, sarmana! De dimineata si pana seara trebuie sa rabd de foame si de sete, si-mi duc viata numai in amar si suferinta. De te-ai indura sa ma iei cu tine si sa ma mintui de chinul acesta, altceva nu mi-ar mai trebui!...
Flacaul se apleca spre ea si, ridicind-o usurel, ca pe-o dulce povara, o aseza langa el in sa si-o aduse acasa, la palatul lui. Acolo porunci sa i se dea cele mai frumoase vesminte si sa fie ospatata dupa pofta inimii. Si fiindca o indragise nespus, o lua de nevasta. Si praznuira o nunta cu mare alai si veselie.
Daca vazura surorile ca flacaul cel frumos o ia pe Doi-ochi cu el, incepura s-o pizmuiasca si mai mult pentru norocul care daduse peste ea.
Dar de la o vreme parca incepu sa li se ogoiasca inima... Si prinsera a gindi ele in sinea lor: „Barem tot e bine ca ne-a ramas un lucru de pret: pomul cel minunat e aici si, cu toate ca niciodata n-o sa-i putem culege roa¬dele, o sai se duca faima atit de departe, ca o multime de oameni de prin toate colturile lumii vor veni sa-l priveasca si sa-l laude! Si cine stie, poate c-o sa ne surida iar norocul!"

Dar si aceasta speranta se spulbera ca un vis. A doua zi dimineata, ia pomul de unde nu-i! Pierise ca fumul... Si odata cu el pierise si nadejdea... Si chiar in aceeasi zi, privind pe fereastra, Doi-ochi vazu minunatia de pom cu frunzele de argint in fata iatacului ei... Ce alta ar fi putut sa-i bucure mai mult sufletul? Pomul isi urmase stapina.
Trai Doi-ochi ani multi, in bucurie si fericire, si aproape ca uitase cite avusese de patimit de pe urma celor doua surori haine. Dar iata ca intr-o buna zi, doua femei sar¬mane batura la poarta castelului, cerind de pomana. Si privindu-le mai cu luare-aminte, Doi-ochi recunoscu in cele doua cersetoare pe surorile ei. Saracisera intr-atit, ca ajunsesera sa mearga din poarta-n poarta, cerind sa fie miluite macar c-un codru de piine.
Doi-ochi le primi cu bucurie si se ingriji ca de acum incolo sa nu mai duca lipsa de nimic. Iar cele doua surori haine, vazind atita bunatate din partea ei, se caira amarnic pentru raul pe care i-l facusera in tinerete.

SCUFIŢA ROŞIE - de Fraţii Grimm

SCUFIŢA ROŞIE
de Fraţii Grimm


A fost odată o fetiţă zglobie şi drăgălaşă, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai dragă decât oricui îi era bunicii, care nu ştia ce daruri să-i mai facă. Odată bunica îi dărui o scufiţă roşie, şi pentru că-i şedea tare bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe cap, o numiră de atunci Scufiţa Roşie.
Într-o zi, maică-sa îi zise:
— Scufiţă Roşie, ia bagă-n coşuleţ bucata asta de cozonac şi sticla asta de vin şi du-le bunicii, cş e bolnavă şi slăbită şi bunătăţile astea o să-i ajute să-şi mai vină în puteri. Da' vezi de pleaca mai inainte de a se lasa zapuseala si cauta sa mergi frumos si sa nu te abati din drum; altfel cine stie, de alergi, ai putea sa cazi si sa spargi sticla, si atunci bunicuta cu ce o sa se mai aleaga? Iar cand o sa fii sa intri in casa, nu uita sa-i dai bunicii "buna dimineata" si vezi sa nu inceapa a-ti umbla ochii prin toate ungherele!...
— Asa am sa fac! ii fagadui Scufita Rosie si-i dadu mana la plecare.
Bunica locuia in padure, cam la vreo jumatate de ceas de partare de sat. Si de cum intra Scufita Rosie in raristea codrului, numai ce-i iesi lupul inainte. Dar Scufita Rosie nu stia ce lighioana rea e lupul si nu se temu de fel cand il vazu.
— Buna ziua, Scufita Rosie! ii zise el.
— Multumesc frumos, lupule.
— Incotro asa de dimineata, Scufita Rosie?
— Ia, pana la bunicuta!
— Si ce duci acolo, sub sort?
— Cozonac si vin. Mama a facut ieri cozonac si-i duc nitelus si bunicii, care-i bolnava si slabita, sa manance si ea, ca sa-si mai vina in puteri.
— Da' unde sade bunica-ta, Scufita Rosie?
— Colo, in padure, la vreun sfert de ceas si mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai si dat peste casa ei, iar ceva mai la vale e alunisul, pe care doar il stii! ii raspunse Scufita Rosie.
Lupul isi zise in sinea lui: "Frageda-i fetita asta! Ce mai imbucatura pe cinste ar fi, zau asa! Cu mult mai gustoasa decat baba! Da' e vorba ca trebuie sa fiu siret si sa ticluiesc in asa fel lucrurile ca sa pun mana pe amandoua "...
Mai merse lupul o bucata de drum alaturi de Scufita Rosie si apoi incepu sa-i spuna cu glas mieros:
— Scufita Rosie, ia te uita ce flori frumoase stralucesc in jurul tau! Si tu nici nu le iei in seama macar... Si mie imi pare rau ca nici n-auzi ce dulce canta pasarelele!... Atat de serioasa pasesti pe drum, de parca te-ai duce la scoala. Si e atat de placut sa hoinaresti si sa zburzi prin padure; a atata veselie!...
Scufita Rosie ridica privirea si cand vazu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, cand privi mai cu luare-aminte la florile frumoase care cresteau pretutindeni, isi spuse in sinea ei: "Mare bucurie i-as face bunicii daca i-as duce si-un buchet de flori proaspete! E atat de dimineata, ca nu mi-e teama c-am sa intarzii!" Se abatu deci din drum si o lua prin padure, ca sa culeaga flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar indata I se parea ca putin mai incolo ii zambeste o floare si mai ochioasa; alerga intr-acolo si, tot culegandmargarete si clopotei, se pierdea tot mai mult in adancul codrului. In ast timp insa, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii si batu la usa.
— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Scufita Rosie, si-ti aduc cozonac si-o sticla de vin. Dar deschide usa bunicuta!
— Apasa pe clanta si intra! raspunse bunica — ca eu ma simt slabita si nu ma pot da jos din pat.
Lupul apasa pe clanta, deschise usa, se repezi glont spre patul bunicii si, fara sa scoata o vorba, o inghiti. Se imbraca apoi in hainele ei, isi puse pe cap scufia, se culca in pat si trase perdelele.
In vremea asta, Scufita Rosie culesese atatea flori, ca abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo pana colo, deodata isi aminti de bunica si porni degraba spre cascioara din padure. Si nu mica ii fu mirarea cand vazu usa data de perete.
De indata ce intra in odae, o cuprinse nelinistea; totul i se parea atat de ciudat, incat isi spuse: "Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e asa de frica?... Ca doar alta data ma simteam atat de bine la bunicuta!"
Si fara sa mai astepte, striga:
— Buna dimineata!
Dar nu primi nici un raspuns.
Scufita Rosie sra apropie atunci de pat si dadu perdelele la o parte. Bunicuta statea intinsa in pat, cu scufita trasa peste ochi si avea o infatisare atat de ciudata, incat fetita intreba:
— Vai, bunicuta, da' de ce ai urechi atat de mari?
— Ca sa te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuto, da'de ce ai ochi atat de mari?
— Ca sa te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuto, da' de ce ai maini atat de mari?
— Ca sa te pot apuca mai bine.
— Da', bunicuto, de ce ai o coscogeamite gura?
— Ca sa te pot inghiti mai bine.
N-apuca sa sfarseasca ultimul cuvant, ca si sari jos din pat si-o inghiti pe biata Scufita Rosie.
Dupa ce-si potoli foamea, lupul se culca din nou in pat si, prinzandu-l somnul, adormi si incepu sa sforaie de se cutremurau peretii.
Si se intampla ca tocmai atunci sa treaca prin fata casei un vanator. Auzi el horaiturile si-si spuse: "Bre, da' tare mai sforaie batrana! Nu cumva i-o fi rau?" Intra in casa si, cand se apropie de pat, il vazu pe lup tolanit acolo.
— Ei dracie, nu-mi inchipuiam c-o sa te gasesc aici, ticalos batran! izbucni vanatorul. De cand te caut!
Isi potrivi pusca si voi sa traga, dar in clipa aceea ii trecu prin minte: "Dar daca lupul a inghitit-o pe batrana? Poate c-as mai putea s-o scap!" Asa ca nu mai trase, ci, luand o foarfeca, incepu sa taie burta lupului adormit. Abia apuca sa faca doua-trei taieturi, ca si vazu stralucind scufita cea rosie a fetitei, si cand mai facu o taietura, fetita sari afara si striga:
— Vai ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta lupului!
Dupa aceea au scos-o afara si pe bunica. Era inca in viata, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie aduna in graba niste pietroaie si tustrei umplura cu ele burta lupului.
Cand se trezi, lupul voi s-o ia la sanatoasa, dar pietroaiele atarnau atat de greu, ca dihania se prabusi la pamant si dadu ortu' popii.
Cei trei nu-si mai incapeau in piele de bucurie. Bunicuta manca cozonacul si bau vinul pe care-l adusese fetita si pe data se inzdraveni. Iar Scufita Rosie gandi in sinea ei, parca mustrandu-se: "De-acu' inainte n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult de povetele mamei!"

Albă-ca-Zăpada - poveste de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada
de Fraţii Grimm (Jacob şi Wilhelm Grimm)

A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi, crăiasa stătea într-un jilţ, şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirea la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arată aşa de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele meu şi cu părul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul. Şi-i dădură numele de Albă-ca-Zăpada...
După ce o aduse pe lume, împărăteasa muri.
Cum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Femeia asta era cadra de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră, şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa, nu uita să o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspundea:
— Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieşte numai
adevărul.
Vezi însă că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trecea tot mai
frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minunăţie de fată: frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei. Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Oglinda îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă!
La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi, de pizmă şi ciudă, odată se îngălbeni şi se-nverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plezneşte fierea de ciudă; şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu să o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pacea nici ziua, nici noaptea. În cele din urmă, chemă un vânător şi-i porunci:
— Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd să o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o, şi drept mărturie că mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci plămânii şi inima netrebnicii!
Vânătorul nu ieşea din vorbele împărătesei şi se afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:
— Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi-ti făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta de codru şi nu am să mă mai întorc niciodată acasă!
Şi pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:
— Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om!
Iar în sinea lui gândea: "Biata de tine, până la urmă tot au să te sfâşie fiarele sălbatice!..."
Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuise să-şi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai atunci trecea în fugă pe acolo un pui de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficaţii, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit întru-totul dorinţa.
Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi cu tot felul de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet că nu se dădu în lături să le mănânce, încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficaţii fetiţei.
Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşită, şi era atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci, ca şi când de acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie — şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi scăparea... Într-un sfârşit, începu să alerge, şi gonea într-una peste bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice, treceau în goană pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alerga ea aşa, cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţă şi intră înăuntru să se odihnească.
În căsuţă, toate lucrurile erau mititele, dar atât de gingaşe şi sclipind de curăţenie, că ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă erau rânduite şapte talere mici, şi lângă fiecare taler se afla câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât un degetar.
Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuceane aşternute cu cearşafuri albe ca neaua.
Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli câte un pic din fiecare taler, ciupi dintr-o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte o înghiţitură de vin, fiindcă nu voia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Şi fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuţ, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, şi abia ultimul pătuţ se nimeri să fie pe măsura ei. Fata se culcă în el şi adormi.
Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici, care sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi, de îndată ce se făcu lumină în căsuţă, îşi dădură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare.
Şi atunci primul pitic zise:
— Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
— Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
— Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea:
— Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
— Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea:
— Cine a tăiat cu cuţitul meu?
Al şaptelea întrebă şi el:
— Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic cătă în jur mai cu luare-aminte, şi pe dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui.
— Cine s-a culcat în pătuţul meu?! se minună el.
Ceilalţi alergară într-o goană la pătuceanurile lor şi începură să strige, care mai de care:
— Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă-ca-Zăpada care dormea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi, şi cu toţii veniră în grabă, scoţând strigăte de uimire.
Apoi îndreptară către Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.
— Doamne, Dumnezeule — apucară ei să strige — tare frumoasă mai e copila asta!
Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară să o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia, şi aşa trecu noaptea.
Când se lumină de ziuă, Albă-ca-Zăpada deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici se sperie rău. Dar ei se arătară prietenoşi şi începură să o întrebe cu blândeţe:
— Cum te cheamă, fetiţo?
— Albă-ca-Zăpada — răspunse ea.
— Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai întrebară ei.
Atunci, Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir-a-păr totul: cum măica-sa vitregă a pus s-o omoare, dar vânătorul se îndurase de ea şi-i lăsase viaţa, şi cum gonise toată ziulica prin pădure, până ce dăduse peste căsuţa lor.
După ce o ascultară fără să scape vreun cuvinţel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
— Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, să găteşti şi să faci pătucurile, să coşi, să speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduiala şi curăţenie, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
— Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada, şi de atunci rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă, piticii plecau în munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale, şi când se întorceau seara acasă, găseau mâncarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură singurică şi, din această pricină, piticii cei buni avuseseră mereu grijă
s-o povăţuiască:
— Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu de fel să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!
Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficaţii fiicei ei vitrege, se credea iarăşi cea mai frumoasă de pe lume. Şi într-o zi, apropiindu-se de oglindă, o întrebă:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţara?
Atunci oglinda îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar acolo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
Şi-i mult, mult mai frumoasă! ....
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu o minte. Şi-şi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada era încă în viaţa.
Începu atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea să o piardă din nou, căci atâta timp cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăţia, pizma îi chinuia sufletul fără răgaz şi n-avea clipă de linişte. În cele din urmă, născoci ceva: îşi vopsi faţa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătrână neguţătoare, că nimeni nu ar mai fi putut să o recunoască. Schimbată astfel la înfăţişare, o porni către cei şapte munţi şi, într-un sfârşit, se pomeni în faţa căscioarei celor şapte pitici.
Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
— De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!
Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o privire pe geam şi întrebă:
— Bună ziua, tuşică dragă, da' ce ai matale de vânzare?
— Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă neguţătoreasa. Cingători de toate culorile.
Şi vicleana scoase una, împletită din mătase pestriţă.
"Se vede cât de colo că-i o femeie de treabă — gândi fata — aşa că n-am de ce să nu o las înăuntru! Că doar n-o fi foc! ...
Trase zăvorul şi o pofti să intre şi-i cumpără cingătoarea cea frumoasă.
— Vai ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gătesc eu cu ea, aşa cum se cuvine! o îmbie cu blândeţe femeia. Albă-ca-Zăpada, n-avea de unde să bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună cingătoarea, dar băbuşca, o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie răsuflarea şi căzu jos ca moartă.
— Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi o şterse repede pe uşă.
Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă şi cei şapte pitici. Şi cum se mai speriară, bieţii de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără simţire, de parcă ar fi fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar, şi încetul cu încetul, îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate cele ce s-au întâmplat, şi aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
— Neguţătoarea aceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Fereşte-te, barem, de-acu'încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem noi acasă!
Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la inimă nici nu aştepta să treacă bine pragul palatului şi se şi duse glonţ la oglindă şi-o întrebă:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar acolo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
Şi-i mult, mult mai frumoasă! ....
Împărăteasa rămase ca stană de piatră când auzi asta şi simţi că-i năvăleşte tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta!... "Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără de greş, ca să-ţi vin de-a binelea de hac!" Şi cum la farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasă meşteri un pieptene otrăvit. După aceea îşi schimbă hainele şi luă înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de ani. Şi iarăşi o porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi.
Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşă şi strigă:
— Marfă bună de vânzare, marfă bună!
Albă-ca-Zăpada cătă afară pe geam şi spuse:
— Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
— Da'de privit, cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa?...
Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcu pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră la preţ, bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe:
— Ia vino încoa' la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca lumea!...
Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar de-abia îi trecu băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi începu să lucreze prin toate mădularele, arătându-şi puterea ucigătoare, şi biata copilă, căzu jos, fără viaţă.
— Acu' s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rânji la ea femeia cea haină, şi-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie drăcească.
Dar spre norocul fetei, înserarea cobora curând şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndată ce o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând fără viaţă, bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la cale şi, cercetând copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada îşi veni în fire, ca şi când ar fi dormit doar niţeluş, şi prinse a le povesti cele întâmplate.
Dimineaţa, piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu deschidă uşa nimănui, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
În ăst timp, împărăteasa ajunse la palatul ei şi, aşezându-se în faţa oglinzii, se grăbi s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar acolo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
Şi-i mult, mult mai frumoasă! ....
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de mânie. "Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii mele!"
Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călcă picior de om, şi amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plămădi un măr otrăvit. La înfăţişare, mărul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte şi rumen pe alta, ca oricine l-ar fi văzut, i se trezea numaidecât pofta să-l mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el, zile multe nu ar mai avea şi cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşteşugit mărul, împărăteasa îşi boi faţa şi se îmbrăcă în straie de ţărancă. Şi schimbată astfel, trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la căscioara celor şapte pitici. Aici bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră şi spuse:
— Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii!
— Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă Domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da' până una-alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani!...
— Nici nu mă gândesc să-l iau — răspunse Albă-ca-Zăpada — n-am voie să primesc nimic.
— Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită?... strecură ea, cu viclenie, întrebarea. Fii pe pace copiliţo!... Iaca, tai mărul în două: bucata asta rumenă mănânc-o tu, iar pe cealaltă oi mânca-o eu.
Dar vezi că mărul era cu meşteşug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită.
Albă-ca-Zăpada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr, şi, când o văzu pe ţărancă muşcând din el, nu mai putu răbda şi, întinzând mâna pe fereastră, luă jumătatea cea înveninată. Dar nu apucă să înghită decât o îmbucătură, că şi căzu jos, fără suflare.
Împărăteasa îi aruncă priviri ca de fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
— Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu', piticii n-or mai putea sa te învie!...
Plecă de acolo cât putu de repede şi când ajunse la palat, întrebă iar oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
— Măria ta este cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poate fi liniştită o inimă pizmaşă...
În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos, fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfăcură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! ...
Atunci, o aşezară pe o năsălie şi, strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile încheiate. Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă, de parcă s-ar fi aflat doar în somn, şi-n obraji avea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că piticii nu se îndurară să o coboare în pământ.
— Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî! Ar fi mare păcat!... grăiră care mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleştar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea.
O culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum şi că a fost fiica de împărat. Apoi urcară sicriul pe un vârf de munte, de-l aşezară acolo, şi de fiecare dată, rămânea câte unul de veghe. Vietăţile pădurii începură a veni şi ele s-o jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un corb, şi-n urma acestora o hulubiţă. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.
Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea şi, dând peste căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte.
A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada, şi citi cu nesaţ ce scria deasupra, cu slove de aur. Şi cum privea ca vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i
ruga pe pitici:
— Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
— Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împărat îi rugă şi cu mai multă stăruinţă şi ardoare:
— Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul, nu mai pot trăi fără ca s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi păzi ca pe făptura care mi-e mie cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră sicriul. Feciorul de împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia sicriul pe umeri şi să-l urmeze. Şi cum mergeau ei aşa, se întâmplă ca unul dintre slujitori să se poticnească de-o buturugă şi, din pricina zdruncinăturii, bucăţica de măr pe care o înghiţise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită, doar atât să fi trecut, şi domniţa deschise ochii, ridică uşurel capacul sicriului şi se sculă în capul oaselor. Şi era din nou vie, de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
— Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse:
— Cu mine eşti, cu mine!...
Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adause:
— Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta, şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţă să-mi fii soţie.
Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag...
Porni împreună cu el şi făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie.
La nuntă o poftiră şi pe maşterea cea haină, că de, tot o socoteau un fel de rudă... După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat de oglindă şi a întrebat-o:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă!...
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca scoasă din minţi, şi deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu ştia ce să mai facă şi-ncotro s-o apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar cum nu-şi găsea o clipă de linişte, gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
Şi de cum păşi în sala tronului, dădu cu ochii de Albă-ca-Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie.
Spaima puse stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu, că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă.
Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei.

Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire, împreună cu tânărul împărat, şi dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre...

Fraţii Grimm - Hans-cel-de-Fier

HANS-CEL-DE-FIER
de Jakob şi Wilhelm Grimm


A FOST ODATĂ UN ÎMPĂRAT, şi împăratul ăsta avea de jur împrejurul
palatului său o pădure mare, că aproape nu-i mai dădeai de capăt, de întinsă ce era. Şi-n pădurea cu pricina hălăduiau fel de fel de jivine. Şi se întâmplă că-ntr-o zi, împăratul să trimită pe-un vânător de-al său în pădure, să împuşte o căprioară. Dar vezi că vânătorul nu s-a mai întors...
— Te pomeneşti că i s-a întâmplat vreo nenorocire! zise împăratul către curtenii săi.
Şi chiar a doua zi trimise alţi doi vânători pe urmele celui dispărut. Dar, ca un făcut, nici aceştia nu se mai întoarseră.
A treia zi, dacă văzu împăratul cum stă treaba, dădu poruncă să se strângă de îndată la curte toţi vânătorii împărăteşti, şi când îi văzu adunaţi, le grăi astfel:
— Cutreieraţi pădurea în lung şi-n lat şi nu cumva să încetaţi căutatul până ce nu-i veţi găsi pe tustrei vânătorii!...
Dar vezi că nici aceştia nu s-au mai înapoiat, nici măcar unul, de sămânţă, şi nici din haita de câini pe care-i luaseră cu ei nu s-a mai întors vreunul la curte. De la întâmplarea asta, nici un suflet de om nu mai cuteza să intre în pădure, şi pădurea rămase cufundată într-o adâncă tăcere şi singurătate, de părea că-i un ţintirim. Şi doar din când în când mai putea fi zărit câte-un vultur sau câte-un uliu zburând pe deasupra ei.
După amar de ani, un vânător străin se-ntâmplă să treacă pe-acolo şi, cum n-avea nici de unele şi era în căutarea unei slujbe, se înfăţişă împăratului şi-i zise că el e gata să intre în pădurea aceea în care şi-au pier¬dut viaţa atâţia slujitori de-ai săi. Dar împăratul se împotrivi, spunându-i:
— Ei, vânătorule, nu-i lucru curat cu pădurea asta şi mă tem că de te-aş lăsa să te duci, ai păţi şi tu la fel ca şi ceilalţi şi nu te-ai mai întoarce!...
Vezi însă că vânătorul o ţinea morţiş pe-a lui şi-i răspunse:
— Lasă-mă să încerc, măria-ta! Iar de-i vorba că te temi pentru viaţa mea, apoi află că-mi iau întreaga răspundere pentru tot ce mi s-o întâmpla, că mie de nimic nu mi-e frică!...
Dacă auzi asta împăratul, nu avu ce să-i mai facă şi-l lăsă într-ale lui.
Vânătorul îşi luă câinele şi se afundă în pădure. Mult timp nu trecu şi câinele dădu de urma unui vânat. Şi luându-şi picioarele la spinare, porni după el şi începu să-l fugărească. Câţiva paşi să fi făcut, nu mai mulţi, şi-n cale odată-i răsări o băltoacă, de nu mai putu trece mai departe. Şi să vezi drăcia dracului: din mlaştina aia apăru un braţ gol care-l înşfăcă pe câine şi-l trase în adânc!...
Dacă văzu vânătorul asta, se întoarse la curte, de luă trei oameni cu el, şi-i puse să scoată apa din băltoaca aceea. Scoaseră ei oamenii ce scoaseră apa cu găle¬ţile, şi când dădură de fundul mlaştinii, să vezi şi să nu crezi: în mocirlă zăcea un om sălbatic, cu pielea roşie cum îi fierul ruginit!... Şi-atât de lung îi crescuse părul, că-i ajungea până la genunchi... Şi după ce l-au legat fedeleş cu nişte odgoane groase, l-au dus la palatul domnesc.
Omul cel sălbatic stârni multă uimire printre poporeni, că o asemenea grozăvie de fiinţă nu mai întâlnise nimeni până atunci. Împăratul porunci ca prinsul să fie închis într-o cuşcă de fier, şi acea cuşcă s-o aşeze slujitorii în curtea palatului, ca să stea la vederea ori¬cui. Şi mai dădu el o pravilă, ca, sub pedeapsă de moarte, nimeni să nu cuteze a deschide uşa cuştii. Iar ca să fie mai sigur, cheia uşii o încredinţă spre păstrare îm¬părătesei. De-acu înainte, pădurea era scăpată de sălbăticiunea asta, mai fioroasa decât orice jivină, şi ori¬cine putea s-o străbată fără nici o teamă.
Ei, da’ mai trebuie să zic că împăratul avea un co¬con, şi acu’ împlinise flăcăiaşul opt anişori. Şi se-ntâmplă ca-ntr-o zi să se joace el cu mingea prin curtea palatului. Şi tot jucându-se, nu ştiu cum făcu că nimeri mingea drept în cuşca de fier... Dacă văzu el asta, se apropie de cuşcă şi-i porunci omului care stătea închis acolo:
— Dă-mi înapoi mingea!
Dar omul cel sălbatic nu-i lua în seamă vorbele şi-i răspunse:
— De nu-mi deschizi uşa, nu ţi-o dau!
— Nu, nici în ruptul capului n-o sa fac asta, zise flăcăiaşul, că doar n-o să calc porunca împăratului!...
Şi plecă de acolo furios. Dar a doua zi vezi că veni iar să ceară mingea...
Omul cel sălbatic o ţinu însă morţiş:
— Deschide uşa şi ţi-oi da-o!
Dacă-l auzi fecioraşul că tot asta-i cere, se-nfurie şi mai tare, dar nu vru să se-nvoiască. Şi se întâmplă că a treia zi împăratul să plece la vânătoare. Fecioraşul n-avea astâmpăr, că-şi dorea tare mult mingea, şi iar se duse la omul cel sălbatic. Şi apropiindu-se de grati¬ile cele groase de fier, îi zise:
— Chiar de-aş voi să-ţi deschid uşa, tot n-aş putea, că n-am cheia!...
Atunci omul cel sălbatic îi spuse:
— De asta ţi-e grija?!... Cheia se află pitită sub perna împărătesei. Du-te fuguţa şi ad-o!
Ce să vă mai spun eu dumneavoastră: atât de mult dorea fecioraşul să-şi aibă mingea îndărăt, că nu mai stătu pe gânduri şi alergă de aduse cheia! Şi cum se deschidea tare greu uşa, feciorul trebui să se opintească-n ea şi-şi prinse degetul. De cum se căscă uşa, omul cel de fier dădu buzna afară şi, punându-i în mâna fecioraşului mingea de aur, îşi luă tălpăşiţa.
Dacă văzu fecioraşul că omul cel de fier se tot duce, odată îl apucă frica şi începu să alerge pe urmele lui, strigând cât îl lua gura:
— Stai, nu pleca de-aici, că altminteri mănânc de la taica o papară zdravănă!...
Dacă auzi asta, omul cel sălbatic se întoarse pe lo¬cul unde se afla copilul, îl ridică în braţe, îl aşeză pe umăr şi, cu paşi grăbiţi, se îndreptă spre pădure.
Multă vreme nu s-a scurs şi se întoarse şi împăratul de la vânătoare. Şi trecând el prin grădina palatului, numai ce văzu cuşca goală... O întrebă pe împărăteasă ce s-a întâmplat, dar ea ce era să-i spună, dacă nu ştia nimic!... Alergă atunci biata femeie într-un suflet să caute cheia, dar cheia ia-o de unde nu-i! Strigă atunci după fecior, că parcă o presimţire rea îi înghimpase inima, dar nu primi nici un răspuns. Împăratul îşi tri¬mise slujitorii să-l caute în poiana din faţa palatului, dar cât îl căutară ei în poiană şi hăt-departe, pe câmp, nu fu chip să-l afle pe nicăieri. Ei, acu îşi dădu seama împăratul de cele întâmplate, şi-o mare durere îi năpădi sufletul. Şi jalea asta adâncă cuprinse întreaga curte domnească.
Când ajunse omul cel sălbatic în pădure, dădu jos copilul de pe umăr şi-i zise:
— De-acu , băiete, n-o să-i mai vezi niciodată nici pe taică-tău, împăratul, nici pe maică-ta, împărăteasa, c-o să trăieşti numai pe lângă mine! Şi mi-e milă de tine şi-o să-ţi fiu ca un bun părinte, că doar de la grea anan¬ghie m-ai scăpat. Dacă ai să mă asculţi şi ai să-ndeplineşti tot ce ţi-oi porunci, n-o să-ţi meargă rău... Că, slavă Domnului, am la comori şi bănet, cum nu are nimeni pe lume!...
Omul cel de fier îi pregăti feciorului un culcuş din muşchi de ziceai că-i din puf, nu altceva. Şi feciorul împăratului, de cum puse capul jos, îl şi fură somnul. A doua zi, omul cel sălbatic îl duse la o fântână şi-i zise:
— Vezi fântâna asta? De unde izvorăşte şi până la gura e plină toată numai cu apă de aur. Şi apa asta e limpede şi curată cum e cristalul. Tu să te aşezi lângă ea şi să păzeşti să nu cadă nimic într-însa, ca nu cumva să se întineze! Asta-i tot ce trebuie sa faci, şi-n fiecare seara oi veni să văd de mi-ai îndeplinit întocmai porunca.
Fecioraşul se aşeză pe ghizdurile fântânii şi începu să privească în apă. Privea el cum ieşea la suprafaţa apei când un peşte de aur, când un şarpe de aur, şi păzea cu străşnicie ca nimic să nu cadă în undele aurii. Şi în timp ce privea apa, fără să se clintească de-acolo, degetul începu să-l doară atât de puternic, încât, fără să vrea îl vâră în apa de aur. Nu-i vorba, îl trase el repede afară, dar vezi că degetul se aurise tot şi, oricât se căzni fecio¬raşul, nu mai putu şterge de pe deget poleiala de aur.
Când se lăsă seara, Hans-cel-de-Fier odată apăru lângă fântâna, pasămite, venise să vadă cum şi-a îndeplinit slujba fecioraşul. Cătă ţintă în ochii lui şi-l întrebă :
— Ei, s-a întâmplat ceva?
— Da’ de unde! se grăbi băiatul să răspundă, ţinându-şi degetul ascuns la spate şi ferindu-l ca să nu i-l vadă.
Dar Hans-cel-de-Fier îi zise:
— Las’ că ştiu eu c-ai muiat degetul în apă!... De asta data îţi trec cu vederea, da’ vezi de te fereşte să mai laşi să cadă ceva în fântână, auzi?!...
A doua zi, în zori, fecioraşul se aşeză din nou pe ghizdurile fântânii, cu gând s-o păzească. Dar degetul în¬cepu iar să-l doară şi băiatul îşi trecu mâna prin păr, ca să-şi mai ogoiască durerea. Şi, ca un făcut, un fir de păr căzu în fântână!... Îl scoase el repede din apă, da’ ce folos, că acu’ firul era aurit pe de-a-ntregul!
Veni iar Hans-cel-de-Fier şi, fără să-l mai întrebe pe băiat, îndată ştiu ce se-ntâmplase.
— Ai lăsat să cadă un fir de păr în fântână, aşa-i?!... grăi el către fecioraş, dar nu părea a fi prea supărat. Uite, te iert de data asta!... Da’ dacă o fi să se mai întâmple o asemenea istorie şi-a treia oara, să ştii că s-a sfârşit totul. Atunci va fi pângărită fântâna şi-o să tre¬buie să te duci de la mine.
A treia zi, fecioraşul se aşeză iar pe ghizdurile fântâ¬nii şi, cu toate că începu să-l doară şi mai rău degetul, se sili să nu mai ia aminte la durere, şi nici nu-l mişca măcar. Şi, ca să-i treacă timpul mai repede, prinse a-şi privi chipul în apa fântânii. Privi el ce privi, şi ca să-şi vadă mai bine ochii în luciul apei, se aplecă atât de tare peste fântână, că pletele cele lungi i se dădură peste cap şi atinseră apa. Repede sări in sus, dar ce folos?... Că acum tot părul îi era aurit şi lucea ca soarele, de-ţi lua ochii... Ei, vă puteţi închipui dumneavoastră ce spaimă a mai tras!... Îşi scoase o năframă şi pe loc o înfăşură în jurul capului, cu gândul că aşa n-o să vadă omul cel sălbatic că i se aurise părul.
Dar ţi-ai găsit!... De-ndată ce veni la fântână, Hans-cel-de-Fier ştiu tot ce se-ntâmplase...
— Desfă-ţi năframa! porunci el.
Şi părul cel aurit ieşi la iveală, strălucind ca razele soarelui. Începu băiatul în chip şi fel să-i arate că n-ar fi câtuşi de puţin vinovat, dar zadarnică îi fu orice stă¬ruinţă. Omul cel sălbatic rămase nestrămutat în hotărârea lui.
— De trei ori te-am pus la încercare şi tot de-atâtea ori nu mi-ai respectat porunca, aşa că nu mai ai ce căuta la mine! Du-te-n lumea cea largă, şi acolo o să afli tu, n-ai grijă, ce înseamnă sărăcia şi amarul... Da pen¬tru că nu eşti rău la suflet şi fiindcă-ţi doresc tot binele, nu te pot lăsa în voia soartei şi-ţi îngădui ca, ori de câte ori te-ai găsi la vreo ananghie, să vii aici în pădure şi să mă chemi. Şi să strigi aşa: „Hans-cel-de-Fier!" Eu atunci te-oi auzi şi m-oi grăbi să te ajut... Că mare mi-e puterea, copile, mult mai mare decât ţi-o poţi închipui tu, şi am la aur şi argint cât nisipul marilor...
Feciorul de împărat trebui să părăsească pădurea, că n-avea ce alta face. Şi-o porni el la drum, tot înainte, şi merse şi merse pe cărări umblate şi neumblate, până ce ajunse într-un sfârşit la porţile unui mare oraş. Căută el aici de lucru, dar nu găsi nimic nicăieri. Şi cum oare ar fi putut să găsească, de vreme ce nu învăţase nici o meserie cu care să-şi poată agonisi traiul... În cele din urmă se duse la curtea împăratului şi în¬trebă pe unul şi pe altul de n-au cumva să-i dea ceva de lucru. Curtenii îi ascultară pe rând păsul, dar mai apoi fiecare dădea din umeri, neştiind la ce treabă l-ar putea folosi. Vezi însă că le plăcu totuşi cum se-nfăţişa flăcăul, şi-l poftiră să rămână la curte. Până la urmă, meşterul bucătar tot îi găsi o treabă, socotind că s-o pricepe el să-i aducă apă şi lemne şi să-i cureţe cupto¬rul de cenuşă.
Şi se-ntâmplă ca odată să lipsească din bucătărie toţi servitorii si sa trebuie sa fie duse degrabă mâncărurile la masa împăratului. Cum n-avea nici un fecior de casă la îndemână, bucătarul nu mai pregetă, ci-i porunci flăcăului să le ducă dânsului. Luă el tablaua cu bucate, dar cum nu voia să i se vadă părul cel de aur, nu-şi scoase pălăria din cap când apăru în faţa împăratului. Ei, vă-nchipuiţi dumneavoastră ce-a fost pe măria-sa împăratul dacă văzu acest lucru, că nu i se mai întâmplase încă aşa ceva! Dar vezi că nu-l surchidi pe flăcău, că era tânăr de tot, şi-i spuse cu blândeţe:
— Când aduci mâncare împăratului, dator eşti să-ţi scoţi pălăria, auzi tu, copile?...
— O rog pe măria-ta să mă ierte, răspunse feciorul, da’ nu-ndrăznesc a-mi scoate pălăria în faţa domniei-voastre, că am râie pe cap!...
Împăratul, dacă auzi asta, nu-i mai zise nimic, dar îndată porunci să fie chemat bucătarul. Şi-l scărmănă zdravăn c-a luat în slujbă pe-un astfel de om şi dete poruncă să-l alunge pe dată. Vezi însă că bucătarul nu se-ndura să-l lase muritor de foame, ci făcu ce făcu şi-l schimbă cu ajutorul de grădinar.
Acu’, feciorul nostru trebuia să îngrijească de grădină, să sape şi să stropească răzoarele, şi muncea şi pe ploaie, şi pe vânt, că n-avea ce altă face.
Şi-ntr-o zi, pe timpul verii, pe când lucra singur în grădină şi era mare zăpuşeală, se întâmplă să-şi scoată pălăria, ca să se mai răcorească puţin. Şi ce credeţi: razele de soare numai ce căzură pe părul cel de aur, de-l făcură să sclipească în zeci şi zeci de lumini! Şi lumi¬nile astea, m-oţi crede ori ba, se nimeriră să ajungă până-n iatacul domniţei...
Dacă le văzu fecioara de împărat, se minună ea foarte de strălucirea, lor şi se apropie de fereastră, ca să-şi dea seama de unde veneau. Şi când îl zări pe flăcău, pe dată se dumeri şi strigă la dânsul:
— Băiete, hei băiete, n-auzi? Ia vino sus de-mi adu un buchet de flori!
Flăcăul îşi acoperi repede capul şi se grăbi să culeagă câteva flori sălbatice de câmp şi făcu din ele un buchet. Dar când fu să urce scările, se-ntâlni faţă-n faţă cu gră¬dinarul, care sări la el cu uimire:
— Da’ bine, mă’ băiete, îi zise el, cum de-ndrăzneşti să-i duci domniţei flori atât de nevrednice!... Du-te repede de culege pe ale mai frumoase şi mai de soi, auzi tu ?!
— Ba nici că mă gândesc să fac aşa! răspunse flăcăul. Florile astea sălbatice au o mireasmă mult mai tare şi-o să-i placă mai mult.
Cum intră în iatacul domniţei, aceasta îi zise:
— Scoate-ţi pălăria, băiete, că doar nu se cuvine să stai în faţa mea cu capul acoperit!
Dar vezi ea feciorul găsi repede răspunsul:
— Nu pot, înălţimea ta, că am râie!
Dacă văzu domniţa că umblă cu fofârlica, odată-i smulse pălăria din cap, şi numai ce i se revărsară pe umeri buclele de aur, că-ţi era mai mare dragul să priveşti la ele!... Flăcăul dădu să fugă, că-l prinsese cu minciuna, dar domniţa îl opri, vorbindu-i cu prietenie, şi-i dărui un pumn de galbeni. Plecă el de acolo, dar vezi că aurul nu-l prea ispitea şi-i dărui grădinarului, spunându-i:
— Ia banii ăştia şi dă-i copiilor tăi, să se joace cu ei şi să se bucure!
A doua zi, domniţa iarăşi îi ceru să-i aducă un bu¬chet de flori sălbatice. Şi când flăcăul intră cu ele în iatac, odată se repezi ca să-i scoată pălăria... Dar ghiujul de băiat parcă bănuise că aşa o să i se întâmple şi şi-o tot îndesă pe cap cu amândouă mâinile.
Dacă văzu şi văzu domniţa că nu poate s-o scoată la capăt cu el, îl lăsă în pace şi-i mai dărui încă un pumn de galbeni. Dar flăcăul nu păstră galbenii pentru dânsul, ci-i dărui mai departe grădinarului pentru copiii lui.
Şi tot la fel se petrecură lucrurile şi a treia zi: dom¬niţa nu fu în stare să-i scoată pălăria de pe cap, iar el nu-şi opri pentru sine aurul, ci-l dărui grădinarului.
Mult nu cred să fi trecut de la întâmplările astea, şi iată că se porni războiul. Îşi aduna împăratul oastea, dar vezi că nu ştia de va putea ţine piept urgiei, din pricină că duşmanul era mai puternic şi avea o armie mult mai numeroasă.
Văzând prin cât amar trece ţara, feciorul grăi către ceilalţi slujitori împărăteşti:
— Socot că de-acu’ îs şi eu destul de bărbat ca să pot porni la război. Daţi-mi doar un cal, că de altceva n-am nevoie!
Dacă auziră asta oamenii, odată se porniră pe râs şi-i răspunseră:
— Facă-ţi-se voia! După ce-om pleca, du-te în grajd şi ia-ţi calul pe care ţi-l vom lăsa.
După ce plecară toţi slujitorii, feciorul intră în grajd să scoată bidiviul, şi ce să vezi: dădu peste o mârţoagă de cal care şchiopăta de-un picior, că-i plângeai de milă! Dar flăcăul nu luă în seamă beteşugul, încălecă pe gloabă şi-o porni întins către pădurea cea întunecoasă. Şi de cum ajunse la marginea ei, strigă de trei ori: „Hans-cel-de-Fier!" cu atâta putere, că glasul îi răsună printre copaci ca un pui de vifor.
Şi pe data se ivi şi omul sălbatic, care-l întrebă:
— Ce vrei, măi băiete?
— Vreau să-mi dai un cal năzdrăvan, că gândesc să merg şi eu la război.
— Vei avea ceea ce ţi-ai dorit, ba încă şi mai mult decât atât!
Omul cel sălbatic se afundă în pădure şi, după puţin, numai ce se văzu venind un rândaş, aducând de căpăs¬tru o minunăţie de cal, care spumega pe nări, că abia putea fi ţinut în frâu. Şi-n urma calului se-nşirau o mulţime de ostaşi, numai unul şi unul, înzăuaţi toţi, şi cu nişte săbii care sclipeau în bătaia soarelui.
Flăcăul nostru îi dădu rândaşului mârţoaga şi, încălecând pe calul cel năzdrăvan, o porni în fruntea oştirii. Se apropie el de câmpul de bătaie şi tare se mai mâhni de ce-i fu dat să vadă: o parte din ostaşii împăratului pieriseră-n luptă, iar ceilalţi, câţi mai rămăseseră te¬feri, stăteau gata să dea bir cu fugiţii!...
Atunci nu mai aşteptă nici o clipă şi, ca un trăsnet, se repezi cu oastea lui asupra duşmanului. Şi atât de năprasnică fu nă¬vala, că doborî la pământ pe oricine încerca să i se împo¬trivească. Dacă văzură duşmanii că nu-i de glumă cu viteazul ăsta, vrură s-o ia la fugă, ca să-şi scape viaţa, dar flăcăul porni oastea pe urmele lor şi-i urmări cu înverşunare, până ce-i dobori pe toţi. După izbândă, în loc să se înturneze la curtea împărătească, o porni cu oastea, pe căi ocolite, spre pădurea cea întunecoasă şi, de îndată ce ajunse acolo, îl chemă pe Hans-cel-de-Fier.
— Ce vrei, măi băiete? îl întrebă omul cel sălbatic.
— Ia-ţi înapoi calul şi oastea şi dă-mi gloaba mea şchioapă.
Când se întoarse împăratul la palat, domniţa îi ieşi în întâmpinare şi-l copleşi de laude pentru izbânda pe care o avusese împotriva duşmanului. Dar împăratul o opri să-l mai firitisească, zicându-i:
— Draga tatii, nu eu am câştigat bătălia, ci un cava¬ler străin, care mi-a venit într-ajutor cu oastea lui. Aşa că lui i se cuvin toate laudele...
Domniţa vru neapărat să afle cine-i cavalerul acela viteaz, dar vezi că nici împăratul nu ştia prea multe despre el. Şi doar atât putu să-i mai zică:
— După bătălie, l-am mai văzut cum s-a luat după duşmanii care fugeau şi cum îi fugărea de moarte. Puţin după aceea, oastea lui s-a pierdut după negurile zării şi de atunci nimeni nu l-a mai zărit nici pe viteaz si nici pe vreun om din oastea lui.
Dacă auzi asta, domniţa se duse la grădinar şi-l în¬trebă unde-i e ajutorul.
Şi grădinarul îi răspunse, râzând cu gura până la urechi:
— Unde ar putea să fie, măria-ta? E aici, că tocmai acu’ s-a întors pe gloaba aia a lui ce şchioapătă de-un picior!...
Şi l-au primit oamenii c-un potop de batjocuri. Parcă mai aud cum îi ziceau: „Ia uitaţi-vă! S-a întors şi schiopârlă al nostru!..." Şi-l tot întrebau în zeflemea pe unde a cucăit în toată vremea asta. Da’ al naibii de ghiuj, nici el nu se lăsa mai prejos, că la toate răspun¬dea de parcă ar fi fost viteazul vitejilor: „Ehe, eu am luptat cel mai vârtos dintre toţi, că de n-aş fi fost eu, nu ştiu dacă aţi mai fi apucat să vedeţi lumina zilei!..." Iar dacă au auzit oamenii cum se împăuna, au râs cu şi mai mare poftă, de le venea să leşine de râs, nu alta...
Trecu vremea şi-ntr-o bună zi împăratul grăi către domniţă:
— Fata tatii, tare mult aş voi să dau o serbare! Da’ una care să ţină trei zile încheiate... Şi gândesc ca la praznicul acesta să arunci, după datină, mărul de aur, ca să-l prindă cel mai destoinic dintre feciorii de crai care ne-or fi oaspeţi. Şi, cine ştie, auzind de serbare, poate că s-o-ntâmpla să vină şi craiul cel necunoscut!...
De îndată ce se vesti praznicul, flăcăul se duse în pădure şi-l chemă pe Hans-cel-de-Fier.
— Ce vrei, băiete? îl întrebă acesta.
— Vreau să prind mărul de aur pe care-o să-l zvârle domniţa!
— Dacă numai asta ţi-e dorinţa, fii atunci liniştit, că-i ca şi cum îl ai de pe acum! îl asigură Hans-cel-de-Fier. Şi-o să-ţi mai dau, pe deasupra, o za roşie şi-un armăsar roib.
Când fu să înceapă serbarea, flăcăul veni călare pe armăsarul cel roib şi se aşeză în rândul cavalerilor. Şi-ntr-atâta era de schimbat, că nimeni nu putu să-l recunoască. Şi numai ce sosi şi domniţa! Zvârli ea cava¬lerilor un măr de aur şi vezi că în afară de flăcăul nostru nu fu în stare să-l prindă nimeni... După ce-l prinse, odată răsuci armăsarul şi, dându-i pinteni, o luă la goană de-ai fi zis că-l fugăresc diavolii...
A doua zi, Hans-cel-de-Fier îi dădu o za albă şi-un armăsar alb ca neaua. Şi se întâmplă că flăcăul prinse din nou mărul. Dar nu zăbovi nici o clipă, ci dispăru imediat, ca şi în ajun.
Dacă văzu cum stă treaba, împăratul se mânie foc şi zise:
— Ce fel de purtare mai e şi asta? Şi cum de-şi în¬găduie să nu vină în faţa mea şi să arate cine e şi ce hram poartă?!...
Apoi dădu poruncă slujitorilor săi ca, de va prinde iar mărul cavalerul şi-o încerca să fugă, să pornească pe urmele lui cu toţii şi nu cumva să-l scape. Iar de nu va voi să se întoarcă de buna voie, să fie doborât de pe cal şi, de nu s-o putea altfel, să fie chiar împuns cu lancea.
A treia zi, Hans-cel-de-Fier îi dădu flăcăului o za neagră şi-un armăsar negru ca pana corbului. Şi se-ntâmplă că flăcăul prinse iarăşi mărul... Dar când dădu să fugă, ostaşii împăratului se luară pe urmele lui şi într-atâta se apropie unul de el, că-l răni la picior cu vârful spadei.
Reuşi totuşi să scape de sub urmărirea lor, dar vezi că armăsarul gonea atât de repede, că-i căzu coiful de pe cap şi ostaşii împăratului putură să-i vadă pletele de aur. Şi de cum se întoarseră la curte, se apucară să-i povestească împăratului toată tărăşenia.
A doua zi, domniţa se duse iarăşi la grădinar şi-l întrebă unde-i e ajutorul.
— Altoieşte în grădină nişte meri, măria-ta. Da-mi pare că-i ostenit, că ieri flăcăul ăsta ciudat a fost şi el la serbare şi s-a întors abia către seară. Şi jucându-se el cu copiii mei, că tare-i mai iubeşte, le-a arătat trei mere de aur, pe care zicea că le-ar fi câştigat la prazni¬cul acela.
Domniţa alergă la taică-său de-i spuse totul, iar împăratul dădu poruncă să i se înfăţişeze de îndată flăcăul ce era ajutor la grădinărie. Veni el într-un suflet, că n-avea ce alta face, dar tot cu pălăria pe cap. Vezi însă că domniţa era pe-aproape şi odată-i scoase pălăria!... Şi ce crezi: pletele de aur îi căzură pe umeri, de păreau că-s raze de soare, şi era aşa de frumos flăcăul, că rămaseră toţi cu ochii la el, parcă fermecaţi...
Şi-l întrebă împăratul:
— Tu eşti cavalerul care a venit la serbare îmbrăcat în fiecare zi în altă za şi care a prins cele trei mere de aur?
— Da, eu îs! răspunse flăcăul. Şi iaca şi merele... Apoi scoase din buzunar cele trei mere de aur şi le întinse împăratului. Şi de mai doreşte măria-ta şi alte dovezi, atunci să privească la rana asta de la picior, pe care mi-au făcut-o unii din oamenii domniei tale, pe când mă fugăreau... Şi află că tot eu sunt cavalerul care te-am ajutat să-ţi învingi duşmanii!...
— Dacă-i aşa, atunci îţi datorez veşnica recunoş¬tinţă, grăi împăratul. Da’ ia spune-mi: n-ai vreo do¬rinţă pe care aş putea să ţi-o îndeplinesc?...
— Ba am una: să-mi dai de nevastă pe fata măriei-tale!
Dacă-l auzi domniţa ce îndrăzneşte a zice, râse uşu¬rel şi grăi bucuroasă:
— Aşa flăcău mai zic şi eu!... Ăsta nu face mofturi. Şi apropiindu-se de el, îl sărută ca pe-un logodnic.
La nuntă veniră şi părinţii flăcăului şi erau nespus de fericiţi că se sfârşiseră toate cu bine. Că de mult îşi pierduseră nădejdea de a-şi mai revedea vreodată fe¬ciorul...
Şi ce să vezi: pe când şedeau cu toţii la masă, odată încetă muzica şi se dădură uşile de perete şi-n sală apăru o mândreţe de împărat, însoţit de un alai mare, plin de strălucire!... Şi îndreptându-se spre flăcăul nostru, îl îmbrăţişă şi-i spuse:
— Eu sunt Hans-cel-de-Fier. O vrăjitoare haină m-a blestemat să mă prefac într-un om sălbatic, da’ vezi că tu m-ai mântuit. Şi odată cu mine au scăpat de sub urgia blestemului oamenii şi animalele astea, pe care mi-era sortit să-i răpesc şi să-i vrăjesc la rându-mi, atâta timp cât mă aflam şi eu sub stăpânirea vrăjii. Şi s-a întâmplat ca, în timp ce eu îţi ajutam, tu ai dobândit puterea să alungi blestemul ce apăsa asupra mea...
Ei, dragilor, şi s-a pornit după aia un praznic, că cel care vă povesteşte toate lucrurile astea tare ar fi dorit să fi fost şi el pe-acolo, să închine câteva pahare şi să dănţuiască până a treia zi!...