Ion Creangă - Acul şi barosul

Acul şi barosul
de Ion Creanga

Acul: - Moşule, de ce eşti zurbagiu? Te sfădeşti necontenit cu soră-ta nicovala, ţipaţi şi faceţi larmă, de-mi ţiuie urechile. Eu lucrez toată ziua, şi nime nu-mi aude gura.
- Iaca, mă!... da de unde-ai ieşit, Pâcală?
- De unde-am ieşit, de unde n-am ieşit, eu îţi spun că nu faci bine ceea ce faci.
- Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decât găina. Măi băiete, trebuie să ştii că din sfădălia noastră ai ieşit; ş-apoi tu ni cauţi pricină?
- Mă rog, iertaţi-mă! că dacă n-ar fi fost focul, foile, pleafura şi omul care să vă facă să vă deie nume, aţi fi rămas mult şi bine în fundul pământului, ruginite ca vai de voi.
- Măsură-ţi vorbele, băiete! Auzi, soră nicovală, cum ne râde acuşorul?
- Aud, dar n-am gură să-i răspund; şi văd, dar trebuie să rabd.
- Vorba ceea, soro: "Şede hârbu-n cale şi râde de oale". Măi puşchiule! Ia să vedem, ce ai făcut tu mai mult decât noi?
- Ce am făcut şi ce fac, îndată ţ-oiu spune. Ca să nu lungesc vorba, hainele bărbăteşti şi femeieşti, din creştet până în tălpi, şi alte nenumărate lucruri frumoase şi scumpe, fără de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intră în bordeiu, suie-te în palat, ai să mă găseşti. Fetele mă pun în cutiuţe aurite, mă înfing în perinuţe de mătasă şi îngrijesc de mine ca de un mare lucru.
- Da' în stogul de fân nu vrei să te puie, mititelule?
- Nici în stogul de fân, dar nici trântit într-un ungher al ferăriei, ca tine. Ia spune-mi: te mai ie cineva în mână decât ferarul?
- Ia ascultă, te prea întreci cu şaga, piciule! Dacă şezi la cinste, şi toţi îngrijesc de tine, cum zici, de ce li împungi degetele?
- Da împung pe cască gură cel somnoros, pentru că voiesc să iasă din mâna lui, prin ajutorul meu, multe lucruri folositoare şi frumoase. Tu, pentru ce baţi ferul cel culcat pe nicovală şi ruginit ca şi tine? Nu ca să faci din el lucruri mai bune şi mai frumoase?
- Măi... da' bun eşti de gură!
- Şi de gură, dar şi de lucru.
- Ei bine, tu mi-ai înşirat verzi şi uscate; ia stăi să-ţi spun şi eu pe ale mele: toporul, barda, ciocanul, cleştele, vătraiul şi nenumărate unelte şi maşini de fer, unele de-o mărime urieşă, iar altele mici şi bicisnice ca tine, pututu-s-au face până n-au trecut pintre nicovală şi ilău? Casa, bisericile, corabia, puştile, tunurile şi alte lucruri nenumărate, aşa-i că n-ar fi, de nu eram eu? Tu îmi spui de haine frumoase; eu ţ-oiu spune de casă, de sapă, de secere, de coasă şi de plug. Tu îmi spui mai mult de frumos, eu ţ-oiu spune de cele neapărat trebuincioase.
- Mă faci să te-apuc iar la scărmănat, moşule baros. Haine i-au trebuit omului întâi, căci nu era să umble cu pielea goală şi desculţ ca gâştele.
- Te-ai încurcat cu socotelile, măi băiete. Ba de mâncare şi casă i-a trebuit omului întâi ş-apoi haine frumoase, cum zici tu; cu rufe de ale tale îţi ghiorăiesc maţele de foame. Ai auzit vorba ceea, că "Golătatea încunjură, iar foamea dă de-a dreptul".
- Măi! da' ruginit mai eşti!
- Ruginit cum sunt, eu v-am făcut şi trebuie să ascultaţi de sfaturile mele.
- Aşa este, dar te prea lauzi; las' mai bine să te laude alţii. Şi tu faci trebi bune, şi eu; numai atâta, că tu faci lucruri mai din topor, eu mai delicate; tu şezi totdeauna cu ferarul cel uns de cărbuni, iar eu şed cu croitorul şi cu tot felul de persoane.
- Iar ai început, ghibirdic fudul şi guraliu? Croitorul tău trebuie să împungă mai mult de zece ori, până când ferarul meu mă rădică o dată; croitorul tău rupe altă dată pe zi câte zece ace; ferarul însă mă are pe viaţă, ba mă poate lăsa şi de zestre la copiii de copiii săi. Ş-apoi încă una: cine dintre aceşti doi meşteri e mai grebănos şi mai gubav? Ferariul meu, ori croitoriul tău?
- Moşule! eşti bătrân şi multe mai ştii; fie pe-a dumitale.
- Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasă. Zi mai bine că industria sau meşteşugurile, noi le-am adus în lume; că bogăţiile cele mari, nouă se datoresc. Mi-ai zis ruginit şi ţ-ai zis cioplit; mie-mi pare bine ca strănepoţii mei să fie mai ciopliţi decât mine; cu timpul se cioplesc toate... Numai nu vă fuduliţi şi nu uitaţi obârşia voastră, ca nu cumva să vă ciopliţi prea tare şi să rămâneţi care fără urechi, care fără dinţi, care fără gură, care fără zimţi, adecă nişte cioarse de nici o treabă. C-apoi atunci iarăşi mi-ţi ajunge drăguş la căuş, şi soră-mea nicovala vă va ţine în spate, iar eu vă voiu bate pe rudă pe sămânţă, ca să prindeţi la minte.


Povestire publicată prima oară în Învăţătorul copiilor..., ed.
a III-a, Iaşi, 1874.

Ion Creangă - Ursul păcălit de vulpe

Ursul păcălit de vulpe
de Ion Creangă


Era odata o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcîndu-se ziua alba, vulpea ieşi la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gîndindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mîncare.
Şezînd vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi uitîndu-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi boi.
- "Bun!" gîndi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi moartă.
Carul, apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mîna boii o vede şi crezînd că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: "Aho !Aho!" Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape, şi văzînd-o că nici nu suflă, zice: "Bre, da cum naiba a murit vulpea asta aici ?! Tii!... ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi". Zicînd aşa, apucă vulpea de după cap şi tîrînd-o pînă la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: "hăis! Joian, cea! Bourean". Boii pornesc.
Ţăranul mergea pe lîngă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute ca să ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpii.
Însă cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mîna, carul scîrţîia şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, biniii...şor! sare şi ea din car, şi cu mare grabă, începe a strînge peştele de pe drum. După ce l-a strîns grămadă, îl ie, îl duce la vizuina sa şi începe a mînca, că taaa...re-i mai era foame.
Tocmai cînd începuse a mînca, iaca vine la dînsa ursul.
- "Bună masa, cumătră! Tiii! da ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie că taaa...re mi-i poftă!"
- "Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre, că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Daca ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănînci."
- "Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele."
Atunci vulpea rînji dinţii şi zise:
- "Alei, cumătre! da nu ştii că nevoia te duce pe unde nu ţi-e voia şi te învaţă ce nici nu gîndeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănînci peşte? Du-te desară la băltoaga cea din marginea pădurii, vîră-ţi coada în apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, pînă despre ziuă; atunci smunceşte vîrtos spre mal, şi ai să scoţi o mulţime de peşte; poate îndoit şi întreit decît am scos eu."
Ursul ne mai zicînd nici o vorbă, alergă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurii, şi-şi vîră în apă toată coada!...
În acea noapte începuse a bate un vînt rece, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţa zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului, ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul ne mai putînd de durerea cozii şi de frig, smunceşte odată din toată puterea. Şi sărmanul urs! în loc să scoată peşte, rămîne făr de coada!
Începe el acum a mormăi cumplit, ş-a sări în sus de durere. Şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucida în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mînia ursului. Ea ieşise din vizuine şi se vîrîse în scorbura unui copac din apropiere; şi cînd văzu pe urs că vine far de coada, începu a striga:
- "Hei, cumătre! Dar ţi-au mîncat peştii coada, ori ai fost prea lacom, ş-ai vrut să nu mai rămînă peşti în baltă?"
Ursul, auzind că încă-l mai ie şi-n rîs, se înciudează şi mai tare, şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburii fiind strîmtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută o creangă cu cîrlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar cînd apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: "Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac"... Iar cînd anina cîrligul de copac, striga: "Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!"
În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa, a rămas ursul păcălit de vulpe!

Ion Creangă - Soacra cu trei nurori

Soacra cu trei nurori
de Ion Creanga

Era odata o baba, care avea trei feciori nalti ca niste brazi si tari de virtute, dar slabi de minte.
O razesie destul de mare, casa batraneasca cu toata pojijia ei, o vie cu livada frumoasa, vite si multe paseri alcatuiau gospodaria babei. Pe langa acestea mai avea stranse si paralute albe pentru zile negre; caci lega parau cu zece noduri si tremura dupa ban.
Pentru a nu razleti feciorii de pe langa sine, mai dura inca doua case alature, una la dreapta si alta de-a stanga celei batranesti. Dar tot atunci lua hotarare nestramutata a tine feciorii si viitoarele nurori pe langa sine - in casa batraneasca - si a nu orandui nimic pentru imparteala pana aproape de moartea sa. Asa facu; si-i radea inima babei de bucurie cand gandea numai cat de fericita are sa fie, ajutata de feciori si mangaiata de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea in sine: "Voiu privighea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni si nu le-oiu lasa nici pas a iesi din casa, in lipsa feciorilor mei. Soacra-mea - fie-i tarana usoara! - asa a facut cu mine. Si barbatu-meu - Dumenzeu sa mi-l ierte! - nu s-a putut plange ca l-am inselat, sau i-am risipit casa;... desi cateodata erau banuiele... si ma probozea... dar acum s-au trecut toate!"
Tustrei feciorii babei umblau in carausie si castigau multi bani. Celui mai mare ii veni vremea de insurat, si baba, simtind asta, umbla valvartej sa-i gaseasca mireasa; si in cinti-sese sate, abie-abie putu nimeri una dupa placul ei: nu prea tanara, nalta si uscativa, insa robace si supusa. Feciorul nu iesi din hotararea maica-sa, nunta se facu, si baba isi lua camesa de soacra, ba inca netaiata la gura, care insemneaza ca soacra nu trebuie sa fie cu gura mare si sa tot carteasca de toate cele.
Dupa ce s-a sfarsit nunta, feciorii s-au dus in treaba lor, iar nora ramase cu soacra. Chiar in acea zi , catra sara, baba incepu sa puie la cale viata nurori-sa.
Pentru baba, sita noua nu mai avea loc in cuiu. "De ce mi-am facut cleste? ca sa nu ma ard", zicea ea. Apoi se suie iute in pod si scoboara de acolo un stiubeiu cu pene ramase tocmai de la raposata soacra-sa, niste chite de canepa si vreo doua dimerlii de pasat.
- Iata ce am gandit eu, noro, ca poti lucra noptile. Piua-i in casoaia de alature, fusele in obloroc sub pat, iar furca dupa horn. Cand te-i satura de strujit pene, vei pisa malaiu; si cand a veni barbatu-tau de la drum, vom face plachie cu costite de porc, de cele afumate, din pod, si, Doamne, bine vom manca! Acum deodata, pana te-i mai odihni, ie furca in brau, si pana mani dimineata sa gatesti fuioarele aceste de tors, penele de strujit si malaiul de pisat. Eu ma las putin, ca mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastra. Dar tu sa stii ca eu dorm iepureste; si, pe langa isti doi ochi, mai am unul la ceafa, care sede purure deschis si cu care vad, si noaptea si ziua, tot ce se face prin casa. Ai inteles ce ti-am spus?
- Da, mamuca. Numai ceva de mancare...
- De mancare? O ceapa, un usturoiu s-o bucata de mamaliga rece din polita sunt destul pentru o nevasta tanara ca tine... Lapte, branza, unt si oua de-am pute sclipui sa ducem in targ ca sa facem ceva parale; caci casa s-a mai ingreuiat cu un mancau si eu nu vreau sa-mi pierd comandul.
Apoi, cand insera, baba se culca pe pat, cu fata la parete, ca sa n-o supere lumina de la opait, mai dand a intelege nurori-sa ca are s-o privigheze; dar somnul o cuprinse indata, si habar n-avea de ce face nora-sa. Pe cand soacra horaia, dormind dusa, blajina nora migaia prin casa; acus la struit pene, acus imblala tortul, acus pisa malaiul si-l vantura de buc. Si daca Enachi se punea pe gene-i, ea indata lua apa rece si-si spala fata, ca nu cumva s-o vada neadormita soacra si sa-i banuiasca. Asa sa munci biata nora pana dupa miezul noptii; dar, despre ziua, somnul o dobori, si adormi si ea intre pene, caiere, fusele cu tort si bucul de malaiu. Baba, care se culcase o data cu gainile, se scula cu noaptea-n cap si incepu a tranti s-a plesni prin casa, incat biata nora, care de-abie atipise, de voie, de nevoie, trebui sa se scoale, sa sarute mana soacrei si sa-i arate ce-a lucrat. Incet-incet, nora s-a dat la brazda, si baba era multumita cu alegerea ce-a facut. Peste cateva zile, carausii sosesc, si tanara nevasta, vazandu-si barbatelul, mai uita din cele necazuri!
Nu trece mult, si baba pune la cale si pe feciorul cel mijlociu, si-si ie un suflet de nora intocmai dupa chipul si asemanarea celei dintai, cu deosebire numai ca aceasta era mai in varsta si ceva incrucisata, dar foc de harnica.
Dupa nunta, feciorii se duc iarasi in carausie si nurorile raman iar cu soacra acasa. Dupa obiceiu, ea le da de lucru cu masura si, cum insereaza, se culca, spuind nurorilor sa fie harnice si dandu-le de grija ca nu cumva sa adoarma, ca le vede ochiul cel neadormit.
Nora cea mai mare talmaci apoi celeilalte despre ochiul soacra-sa cel atoatevazator, si asa, una pe alta se indemnau la treaba, si lucrul iesea garla din mainle lor. Iara soacra huzurea de bine.
Dar binele, cateodata, asteapta si rau. Nu trece tocmai mult, si vine vrema de insurat si feciorului celui mic. Baba insa voia cu orice chip sa aiba o troita nedespartita de nurori... de aceea si chitise una de mai inainte. Dar nu-i totdeauna cum se chiteste, ce-i si cum se nimereste. Intr-o buna dimineata, feciorul mamei ii si aduce o nora pe cuptor. Baba se scarmana de cap, da la deal, da la vale, dar n-are ce face, si, de voie, de nevoie, nunta s-a facut, si pace buna!
Dupa nunta, barbatii din nou se duc in treaba lor si nurorile raman iar cu soacra acasa. Baba iarasi le da de lucru cu masura si, cum vine sara, se culca dupa obiceiu. Cele doua nurori, vazand pe cea mai tanara codindu-se la treaba, ii zic:
- Da' nu te tot codi, ca mamuca ne vede.
- Cum? Eu o vad ca doarme. Ce fel de treaba e aceasta? noi sa lucram, si ea sa doarma?
- Nu cauta ca horaieste, zise cea mijlocie, mamuca are la ceafa un ochiu neadormit, cu care vede tot ce facem, s-apoi tu nu stii ceine-i mamuca, n-ai mancat niciodata moarea ei.
- La ceafa?... vede toate? n-am mancat moarea ei? Bine ca mi-am adus aminte... Dar ce mancam noi, fetelor hai?
- Ia, rabdari prajite, draga cumnatica... Iar daca esti flamanda, ie si tu o bucata de mamaliga din coltar si cu niste ceapa si mananca.
- Ceapa cu mamaliga? d-apoi neam de neamul meu n-a mancat asa bucate! Da' slanina nu-i in pod? unt nu-i? oua nu sunt?
- Ba sunt de toate, zisera cele doua, dar sunt a mamucai.
- Eu cred ca tot ce-i a mamucai e s-al nostru, si ce-i al nostru e s-al ei. Fetelor hai! s-a trecut de saga.

Voi lucrati, ca eu ma duc sa pregatesc ceva de-a mancarii; stii, cole, ceva mai omeneste; s-acus va chem si pe voi.
- Doamne, ce vorba ti-a iesit din gura! zisera cele doua. Vrei sa ne-aprindem paie in cap? sa ne zvarla baba pe drum?
- Las' daca v-a dure capul! Cand v-a intreba pe voi, sa dati vina pe mine si sa lasati sa vorbesc eu pentru toate.
- Apoi dar... da!... fa cum stii; numai sa nu ne bagi si pe noi in belea.
- Hai, fetelor, taceti, gura va mearga; ca nu-i buna pacea, si me-e draga galceava. Si iese cantand:

Vai, saracu omul prost,
Bun odor la cas-a fost!

Nu trece nici un ceas la mijloc, s-un cuptor de placinte, cativa pui parpaliti in frigare si prajiti in unt, o strachinoaie de branza cu smantana si mamaliguta erau gata. Apoi iute chema si pe celelalte doua in bordeiu, si se pun la masa cu toatele.
- Hai, fetelor, mancati bine si pe Domnul laudati, ca eu ma rapad in crama s-aduc si un cofael de vin, ca sa mearga placintele aceste mai bine pe gat.
Dupa ce-au mancat s-au baut bine, le-au venit a canta, ca rusului din gura garliciulului:

Soacra, soacra, poama acra,
De te-ai coace cat te-ai coace,
Dulce tot nu te-i mai face;
De te-ai coace toata toamna
Esti mai acra decat coarna;
De te-ai coace-un an s-o vara,
Tot esti acra si amara;
Iesi afara ca o para;
Intri-n casa ca o coasa;
Sezi in unghiu ca un jungiu.

S-au mancat, s-au baut, s-au cantat pana au adormit cu toatele pe loc.
Cand se scoala baba in zori de ziua, ia nurori daca ai de unde. Iese afara sparieta, da incolo, a pe dincolo, si cand intra in bordeiu, ce sa vada? bietele nurori jaleau pe soacra-sa...
Pene imprastiete pe jos, faramaturi, blide aruncate in toate partile, cofaelul de vin rasturnat, ticalosie mare!...
- Da' ce-i acolo? striga baba inspaimantata.
Nurorile atunci sar arse in picioare; si cele mari incep a tremura de fica, cum e varga, si lasa capul in jos de rusine. Iar cea cu pricina raspunde:
- Da' bine, mamuca, nu stii c-au venit tatuca si cu mamuca, si le-am facut de mancare, si le-am scos un cofael de vin, si de aeea ne-am chefaluit si noi oleaca. Iaca, chiar mai dineoarea s-au dus.
- Si m-au vazut cuscrii cum dormeam?
- D-apoi cum sa nu te vaza, mamuca?!
- S-apoi de ce nu m-ati sculat? Manca-v-ar ciuma sa va manance!
- D-apoi da, mamuca, fetele aceste au spus ca d-ta vezi tot; si de aceea am gandit ca esti manioasa pe tatuca si pe mamuca, de nu te scoli. Si ei erau asa de mahniti, de mai nu le-a ticnit mancarea.
Si de atunci nurorile n-au mai avut zi buna in casa cu baba. Cand isi aducea ea aminte de puicele cele nadolence si boghete, de vinisorul din crama, de risipa ce s-a facut cu munca ei, si c-au vazut-o cuscrii dormind asa lafaiata, cum era, crapa de ciuda si rodea-n nurori, cum roade cariul in lemn.
Se lehametisisera pana si cele doua de gura cea rea a babei; si cea mai tanara gasi acum prilej sa-i faca pe obraz si sa oranduiasca totodata si mostenirea babei prin o diata nemaipomenita pana atunci, si iata cum:
- Cumnatelelor, zise ea intr-o zi, cand se aflau singure in vie. Nu putem trai in casa aceasta de n-om face toate chipurile sa scapam de harca de baba.
- Ei, cum?
- Sa faceti cum v-oiu invata eu, si habar sa n-aveti.
- Ce sa facem? intreba cea mai mare.
- Ia, sa dam busta in casa la baba, si tu s-o iei de canepa dracului si s-o trasnesti cu capul de paretele cel despre rasarit, cat ii pute; tot asa sa faci si tu cu capul babei, de paretele cel despre apus, s-apoi ce i-oiu mai face si eu, veti vedea voi.
- D-apoi cand or veni ai nostri?
- Atunci, voi sa va faceti moarte-n popusoi, sa nu spuneti nici laie, nici balaie. Oiu vorbi eu si cu dansii, si las' daca va fi ceva!...
Se induplecara si cele doua, intrara cu toatele in casa, luara pe baba de par s-o izbira cu capul de pareti pana i-l dogira. Apoi cea mai tanara, fiind mai sugubata decat cele doua, tranteste baba in mijlocul casai s-o framanta cu picioarele, s-o ghigoseste ca pe dansa; apoi ii scoate limba afara, i-o strapunge cu acul si i-o presura cu sare si cu piperi, asa ca limba indata se umfla, si biata soacra nu mai putu zice nici carc! si, slaba si stalcita cum era, cazu la pat bolnava de moarte. Apoi nurorile, dupa sfatuirea celei cu pricina, asezara baba intr-un asternut curat, ca sa-si mai aduca aminte de cand era mireasa; si dupa aceasta incepura a scoate din lada babei valuri de panza, a-si da ghiont una alteia si a vorbi despre starlici, toiag, nasalie, poduri, paraua din mana mortului, despre gainele ori oaia de dat peste groapa, despre strigoi si cate alte nazdravanii infioratoare, incat numai aceste erau de ajuns, ba si de intrecut, s-o vare in groapa pe biata baba.
Iaca fericerea visata de mai inainte cum s-a implinit!
Pe cand se petreceau aceste, iaca s-aud scartiind niste care: barbatii veneau. Nevestele lor le ies intru intampinare si, dupa sfatuirea celei mai tinere, de la poarta s-arunca in gatul barbatilor si incep a-i lua cu vorba si a-i dezmerda care de care mai magulitor.
- Da' ce face mamuca? intrebara cu totii deodata cand dejugau boii.
- Mamuca, le lua cea mai tanara vorba din gura, mamuca nu face bine ce face; are de gand sa ne lese sanatete, sarmana.
- Cum? zisera barbatii inspaimantati, scapand resteile din mana.
- Cum? Ia, sunt vreo cinci-sese zile de cand a fost sa duca viteii la suhat, si un vant rau pesemne a dat peste dansa, sarmana!... ielele i-au luat gura si picioarele.
Fiii se raped atunci cu totii in casa la patul mane-sa; dar biata baba era umflata cat o bute si nici putea blesti macar din gura; simtirea insa nu si-o perduse de tot. Si, vazandu-i, isi misca putin mana si arata la nora cea mare si la paretele despre rasarit; apoi arata pe cea mijlocie si paretele despre apus; pe urma pe cea mai tanara si jos in mijlocul casei; dupa aceea de-abie putut aduce putin mana spre gura si indata cazu intr-un lesin grozav.
Toti plangeau si nu se puteau dumiri despre semnele ce face mama lor. Atunci nora cea tanara zise, prefacandu-se ca plange si ea:
- Da' nu intelegeti ce vrea mamuca?
- Nu, zisera ei.
- Biata mamuca lasa cu limba de moarte: ca fratele cel mare sa ieie locul si casa cea despre rasarit; cel mijlociu cea despre apus; iara noi, ca mezini ce suntem, sa ramanem aici, in casa batraneasca.
- Ca bine mai zici tu, nevasta, raspunse barbatu-sau. Atunci ceilalti nemaiavand incotro sovai, diata ramase buna facuta.
Baba muri chiar in acea zi, si nurorile, despletite, o boceau de vuia satul. Apoi, peste doua zile, o ingropara cu cinste mare, si toate femeile din sat si de prin meleagurile vecine vorbeau despre soacra cu trei nurori si ziceau: "Ferice de dansa c-a murit, ca stiu ca are cine-o boci!"

Ion Creangă - Punguţa cu doi bani

Punguţa cu doi bani
de Ion Creanga

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:

— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.

Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:

— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.

Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:

— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.

Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:

— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.

Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:

— Mă! da' al dracului cucoş i-aista! Ei, las' că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!

Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.

Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş.
Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.

— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.

Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:

— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!

Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!"
Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:

— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.

Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l.
Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.

— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
— Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină... şi iaca ce mi-a adus!

Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!

Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.

Poveste publicată prima oară în Convorbiri literare, nr. 10, 1 ian. 1876. Textul de faţă a fost reprodus după volumul Ion Creangă, Poveşti şi povestiri, Editura "Minerva", Bucureşti, 1987.

Ion Creangă - Povestea porcului

Povestea Porcului
de Ion Creanga

Cica era odata o baba si un mosneag: mosneagul de-o suta de ani, si baba de nouazeci; si amundoi batrînii acestia erau albi ca iarna si posomorîti ca vremea cea rea din pricina ca nu aveau copii. Si, Doamne! tare mai erau doriti sa aiba macar unul, caci, cît era ziulica si noaptea de mare, sedeau singurei ca cucul si le tiuia urechile, de urît ce le era. Si apoi, pe lînga toate aceste, nici vreo scofala mare nu era de dînsii: un bordeiu ca vai de el, niste toale rupte, asternute, pe laiti, si atîta era tot. Ba, de la o vreme încoace, urîtul îi mînca si mai tare, caci tipenie de om nu li deschidea usa; parca erau bolnavi de ciuma, sarmanii!

În una din zile, baba ofta din greu si zise mosneagului:

- Doamne, mosnege, Doamne! De cînd sîntem noi, înca nu ne-a zis nime tata si mama! Oare nu-i pacat de Dumnezeu ca mai traim noi pe lumea asta? Caci la casa fara de copii nu cred ca mai este vrun Doamne-ajuta!

- Apoi, da, mai baba, ce putem noi face înaintea lui Dumnezeu?

- Asa este, mosnege, vad bine; dar, pana la una, la alta, stii ce-am gîndit eu asta-noapte?

- Stiu, mai baba, daca mi-i spune.

- Ia mîne dimineata, cum s-a amiji de ziua, sa te scoli si sa apuci încotro-i vedc cu ochii; si ce ti-a iesi înainte întai si-ntai, dar a fi om, da’ serpe, da’, în sfîrsit, orice alta jivina a fi, pune-o în traista si o ada acasa; vom creste-o si noi cum vom putc, si acela sa fie copilul nostru.

Mosneagul, satul si el de-atîta singuratate si dorit sa aiba copii, se scoala a doua zi des-dimineata, îsi ic transta în bat si face cum i-a zis baba… Porneste el si se duce tot înainte pe niste ponoare, pana ce da peste un bulhac. Si numai iaca ca vede în bulhac o scroafa cu doisprezece purcei, care sedeau tologiti în glod si se paleau la soare. Scroafa, cum vede pe mosneag ca vine asupra ei, îndata începe a grohai, o rupe la fuga, si purceii dupa dînsa. Numai unul, care era mai ogîrjit, mai rapanos si mai rapciugos, neputînd iesi din glod, ramase pe loc.

Mosneagul degraba îl prinde, îl baga în traista, asa plin de glod si de alte podoabe cum era, si porneste cu dînsul spre casa.

- Slava tie, Doamne! zise mosneagul, ca pot sa duc si babei mele o mîngîiere! Mai stiu eu? Poate ori Dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd ieri noapte de una ca asta.

Si cum ajunge-acasa, zice:

- Iaca, mai, babusca, ce odor ti-am adus eu! Numai sa-ti traiasca! Un baiet ochios, sprincenat si frumusel de nu se mai poate. Îti samana tie, rupta bucatica!… Acum pune de lautoare si grijeste-l cum stii tu ca se grijesc baietii; ca, dupa cum vezi, îi cam colbait, mititelul!

- Mosnege, mosnege! zise baba, nu rîde, ca si acesta-i faptura lui Dumnezeu, ca si noi… Ba poate… si mai nevinovat, sarmanul!

Apoi, sprintena ca o copila, face degraba lesie, pregateste de scaldatoare si, fiindca stia bine treaba mositului, la purcelul, îl scalda, îl trage frumusel cu untura din opait pe la toate încheieturile, îl strînge de nas si-l sumuta, ca sa nu se dioache odorul. Apoi îl peaptana si-l grijeste asa de bine, ca peste cîteva zile îl scoate din boala; si cu tarîte, cu cojite, purcelul începe a se înfiripa si a creste vazînd cu ochii, de-ti era mai mare dragul sa te uiti la el. Iara baba nu stia ce sa mai faca de bucurie ca are un baiet asa de chipes, de hazliu, de gras si învalit ca un pepene. Sa-i fi zis toata lumea ca-i urît si obraznic, ea tinea una si buna, ca baiet ca baietul ei, nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignita: ca nu putea sa le zica tata si mama.

Într-una din zile, mosneagul voieste a merge la tîrg sa mai cumpere cîte ceva.

- Mosnege, zise baba, nu uita sa aduci si niste roscove pentru ist baiet, ca tare-a fi dorit, mititelul!

- Bine, mai baba. Dar în gîndul sau: “Da’ mînca-l-ar brînca sa-l manînce, surla, ca mult ma mai înadusi cu dînsul. De-am avc pîne si sare pentru noi, da’ nu sa-l mai îndop si pe dînsul cu bunatati… Cînd m-as potrivi eu babei la toate cele, apoi as lua cîmpii!”

În sfîrsit, mosneagul se duce la tîrg, tîrguieste el ce are de tîrguit, si, cînd vine acasa, baba îl întreaba, ca totdeauna:

- Ei, mosnege, ce mai stii de pe la tîrg?

- Ce sa stiu, mai baba? Ia, nu prea bune vesti: împaratul vrea sa-si marite fata.

- Si asta-i veste rea, mosnege?

- D-apoi îngaduieste putin, mai baba, ca nu-i numa atîta ca, de ce-am auzit eu, mi s-a suit parul în vîrful capului. Si cînd ti-oiu spune pana la sfîrsit, cred ca ti s-a încrîncena si tie carnea pe tine.

- Da’ de ce, mosnege? Vai de mine!

- D-apoi, iaca de ce, mai baba, asculta: Împaratul a dat de stire, prin crainicii sai, în toata lumea ca oricine s-a afla sa-i faca, de la casa aceluia si pana la curtile împaratesti, un pod de aur pardosit cu petre scumpe si fel de fel de copaci, pe de-o parte si pe de alta, si în copaci sa cînte tot felul de paseri, care nu semai afla pe lumea asta, aceluia îi da fata; ba cica-i mai da si jumatate din împaratia lui. Iara cine s-a bizui sa vie ca s-o ceara de nevasta si n-a izbuti sa faca podul, asa cum ti-am spus, aceluia pe loc îi taie capul. Si cica pana acum o multime de feciori de crai si de împarati, cine mai stie de pe unde, au venit, si nici unul din ei n-a facut vreo isprava; si împaratul, dupa cum s-a hotarît, pe toti i-a taiat, fara crutare, de li plînge lumea de mila. Apoi, mai baba, ce zici? bune vesti sunt aceste? Ba si împaratul cica s-a bolnavit de suparare!

- Of! mosnege, of! boala împaratilor e ca sanatatea noastra! Numai despre fetii de împarat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, ca mare jale si alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînsii! Mai bine ca al nostru nu poate vorbi si nu-l duce capul, ca pe altii… la atîtea iznoave.

- Bune-s si acestea, mai baba; da’ buna ar fi si aceea cînd ar avc cineva un fecior care sa faca podul si sa ieie pe fata împaratului, ca stiu c-ar încaleca pe nevoie si, Doamne! mare slava ar mai dobîndi în lume!

Cînd vorbeau batrînii, purcelul sedea în culcus, într-un cotlon sub vatra, cu rîtul în sus, si uitîndu-se tinta în ochii lor, asculta ce spun ei si numai pufnea din cînd în cînd. Si cum se sfatuiau batrînii, ei înde ei, despre aceastea, numai iaca se aude sub vatra: "Tata si mama! eu îl fac." Baba atunci a ametit de bucurie, mosneagul însa, gîndind ca-i Uciga-l crucea, s-a spariet si, uimit, se uita prin bordeiu în toate partile, sa vada de unde a iesit acel glas; dar, nevazînd pe nime, si-a mai venit în sine. Însa godacul iar a strigat:

- Tata, nu te înfricosa, ca eu sunt! Ci trezeste pe mama si du-te la împaratul de-i spune ca eu îi fac podul.

Mosneagul atunci zice îngaimat:

- D-apoi ai sa-l poti face, dragul tatei?

- Despre asta n-aibi grija, tata, ca esti cu mine. Numai du-te si vesteste împaratul ce-am spus eu!

Baba, atunci, venindu-si în sine, saruta baietul si-i zise:

- Dragul mamei, drag! Nu-ti pune viata în primejdie, si pe noi sa ne lasi, tocmai acum, straini, cu inima arsa si fara nici un sprijin!

- Nu te îngriji, mamuca, de feliu; ca traind si nemurind ai sa vezi cine sunt eu.

Atunci mosneagul, nemaiavînd ce zice, îsi peaptana barba frumos, ic toiagul batrînetelor în mîna, apoi iese din casa si porneste spre împaratie, si cum ajunge în tîrg, se duce cu peptul deschis drept la palatul împaratului. Un strajer, cum vede pe mosneag ca sta pe-acolo, îl întreaba:

- Da' ce vrei, mosule?

- Ia, am treaba cu împaratul; feciorul meu se prinde ca i-a face podul.

Strajerul, stiind porunca, nu mai lungeste vorba, ci ic mosneagul si-l duce înaintea împaratului. Împaratul, vazînd pe mosneag, îl întreaba:

- Ce voiesti de la mine, mosule?

- Sa traiti multi ani cu bine, luminate si preaputernice împarate! Fecioru-meu, auzind ca aveti fata de maritat, m-a trimis, din partea lui, ca sa aduc la cunostinta mariei-voastre ca el, cica, poate sa va faca podul.

- Daca poate sa-l faca, faca-l, mosnege; si atunci fata si jumatate din împaratia mea ale lui sa fie. Iara de nu, atunci… poate-i fi auzit ce-au patit altii, mai de vita decît dînsul !? Daca te prinzi asa, apoi mergi de-ti ada feciorul încoace. Iara de nu, cauta-ti de drum si nu umbla cu gargaunii în cap.

Mosneagul, auzind aceste chiar din gura împaratului, se pleaca pana la pamînt; apoi iese si porneste spre casa, ca sa-si aduca feciorul. Si, cum ajunge acasa, spune fecioru-sau ce a zis împaratul. Purcelul atunci, plin de bucurie, începe a zburda prin bordeiu, da un ropot pe sub laiti, mai rastoarna cîteva oale cu rîtul si zice:

- Haidem, tatuca, sa ma vada împaratul!

Baba, atunci, începe a boci si a zice:

- Sa vede ca eu nu mai am parte în lumea asta de nimica! Pana acum m-am chinuit de l-am crescut si l-am scos din toata nevoia, si acum… parca vad c-am sa ramân fara de dînsul! Si, tot bocind ea, o apuca lesin de suparare.

Iar mosneagul, de cuvînt; pune cusma pe cap, o îndeasa pe urechi, îsi ic toiagul în mîna, iese din casa si zice:

- Hai cu tata, baiete, s-aducem nora mîne-ta.

Purcelul, atunci, de bucurie, mai da un ropot pe sub laiti, apoi se ic dupa mosneag si, cît colc, mergea în urma lui, grohaind si musluind pe jos, cum e treaba porcului. Abic ajung ei la portile palatului împaratesc, si strajerii, cum îl vad, încep a se uita unul la altul si a bufni de rîs.

- Da' ce-i acesta, mosule? zise unul din ei.

- D-apoi acesta mi-e feciorul, care se prinde c-a face podul împaratului.

- Doamne, mosule, Doamne! multa minte îti mai trebuie! zise un strajer batrîn; se vede ca ti-ai urît zilele!

- Apoi da, ce-i scris omului în frunte-i pus, si tot de-o moarte are sa moara cineva.

- D-ta, mosule, cum vedem noi, cauti pricina ziua-miaza-mare, cu lumînare, zisera strajerii.

- D-apoi asta nu va priveste de d-voastra; ia, mai bine paziti-va gura si dati de stire împaratului c-am venit noi, raspunse mosneagul.

Strajerii, atunci, se uita lung unul la altul si strîng si ei din umere, apoi unul din ei vesteste împaratului despre venirea noilor petitori, mosneagul cu purcelul sau! Atunci împaratul îi chema înaintea sa. Mosneagul, cum intra, se pleaca pana la pamînt si sta la usa, smerit. Iara purcelul calca înainte pe covoare, grohaind, si începe a muslui prin casa.

Atunci împaratul, vazînd asa mare obraznicie, pe de-o parte i-a venit a rîde, iara pe de alta se tulbura grozav si zise:

- Da' bine, mosule, cînd ai venit în cela rînd, parca erai în toata mintea; dar acum unde te visezi, de umbli cu porci dupa tine? Si cine te-a pus la cale sa ma iei tocmai pe mine în bataie de joc?

- Fereasca Dumnezeu! înaltate împarate, sa cuget eu, om batrîn, la una ca asta! D-apoi, sa avem iertare luminarea-voastra, ca acesta mi-i flacaul, despre care v-am spus mai daunazi ca m-a tramis la maria-voastra, daca va mai aduceti aminte.

- Si el are sa-mi faca podul?

- D-apoi asa nadajduim în Dumnezeu, ca chiar el, maria-ta!

- Hai! ie-ti porcul de-aici si iesi afara! Si daca pana mîne dimineata n-a fi podul gata, mosnege, are sa-ti steie capul unde-ti stau talpele. Întelesu-m-ai?

- Milostiv este Cel-de-sus, maria-voastra! Iara daca s-a întâmpla, - sa nu banuiti, puternice împarate! - dupa dorinta luminarii-voastre, apoi atunci sa ne trimiteti copila acasa.

Si zicînd aceste, se pleaca dupa obiceiu, îsi ic purcelul, iese si porneste spre casa, urmat de cîtiva ostasi, în paza carora l-a dat împaratul pana a doua zi, ca sa vada ce poate fi una ca asta. Caci multa vorba, mult rîs si mare nedumerire se mai facuse la palat si în toate partile despre o astfel de batjocura nemaipomenita.

Si, catra sara, ajungînd mosneagul si cu purcelul acasa, pe baba o si apuca un tremur, de spaima, si începe a se vaicara si a zice:

- Vai de mine, mosnege! da' ce foc mi-ai adus la casa? Mie ostasi îmi trebuiesc?

- Înca mai ai gura sa întrebi?! acestea-s faptele tale; m-am luat dupa capul tau cel sec si m-am dus pe coclauri sa-ti aduc copii de suflet. Si acum, iaca în ce chichion am întrat! Ca n-am adus eu ostasii, ci ei m-au adus pe mine. Si capului meu se vede ca pana mîne dimineata i-a fost scris sa mai steie unde sta!

Purcelul însa umbla musluind prin casa dupa mîncare si nici grija n-avea despre încurcala ce facuse. Mosnegii s-au ciondanit cît s-au mai ciondanit si, cît erau ei de îngrijiti, despre ziua au adormit. Iara purcelul atunci s-a suit binisor pe laita, a spart o fereastra de bardahan si, suflînd o data din nari, s-au facut ca doua suluri de foc, de la bordeiul mosneagului, care acum nu mai era bordeiu, si pana la palatul împaratului. Si podul, cu toate cel poruncite, era acum gata. Iara bordeiul mosneagului se prefacuse într-un palat mult mai stralucitor decît al împaratului! Si, deodata, baba si mosneagul se trezesc îmbracati în porfira împarateasca, si toate bunatatile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iara purcelul zburda si se tologea numai pe covoare, în toate partile.

Tot în acea vreme, si la împaratie strasnica zvoana s-a facut, si însusi împaratul cu sfetnicii sai, vazînd aceasta mare minune, grozav s-au spariet, si temîndu-se împaratul sa nu i se întîmple ceva de rau, a facut sfat si a gasit cu cale sa deie fata dupa feciorul mosneagului si de îndata a si trimis-o. Caci si împaratul, cît era de împarat, le daduse acum toate pe una, si nici macar aceea nu era buna: frica!

Nunta n-a mai facut, caci cu cine era s-o faca? Fata împaratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au placut palaturile si socrii. Iar cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urma, strîngînd ea din umere, a zis în inima sa:

"Daca asa au vrut cu mine parintii si Dumnezeu, apoi asa sa ramîie”. Si s-a apucat de gospodarie.

Purcelul toata ziua musluia prin casa, dupa obiceiul sau, iar noaptea, la culcare, lepada pelea cea de porc si ramînea un fecior de împarat foarte frumos! Si n-a trecut mult, si nevasta lui s-a deprins cu dînsul, de nu-i mai era acum asa de urît ca dintai.

La vro saptamîna, doua, tînara împarateasa, cuprinsa de dor, s-a dus sa-si mai vada parintii; iara pe barbat l-a lasat acasa, caci nu-i da mîna sa iasa cu dînsul. Parintii cum au vazut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, si, întrebînd-o despre gospodarie si barbat, ea a spus tot ce stia. Atunci împaratul a început s-o sfatuiasca, zicînd:

- Draga tatei! Sa nu cumva sa te împinga pacatul sa-i faci vrun neajuns, ca sa nu patesti cumva vreo nenorocire! Caci, dupa cum vad eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Si trebuie sa fie ceva neînteles de mintea noastra, de vreme ce au facut lucruri peste puterea omeneasca!

Dupa aceasta au iesit amundoua împaratesele în gradina ca sa se primble. Si aici, mama sfatui pe fata cu totul de alt fel:

- Draga mamei, ce fel de viata ai sa mai duci tu daca nu poti iesi în lume cu barbatul tau? Eu te sfatuiesc asa: sa potrivesti totdeauna sa fie foc zdravan în soba si cînd a adormi barbatu-tau, sa ieie pelea cea de porc si s-o dai în foc, ca sa arda, si atunci ai sa te mîntui de dînsa!

- Ca bine zici, mama! iaca, mie nu mi-a venit în cap una ca asta.

Si cum s-a întors împarateasa cea tînara sara acasa, a poruncit sa-i faca un foc bun în soba. Si, cînd dormea barbatu-sau mai bine, ea a luat pelea cea de porc, de unde o punea el, si a dat-o pe foc! Atuncii perii de pe dînsa au început a pîrîi si pielea a sfîrîi, prefacîndu-se în cioric ars si apoi în scrum; si s-a facut în casa o duhoare asa de grozava încît barbatul pe loc s-a trezit înspaimîntat, a sarit drept în picioare si s-a uitat cu jale în soba. Si, cînd a vazut aceasta mare nenorocire, a lacrimat, zicînd:

- Alei! femeie nepriceputa! Ce-ai facut? De te-a învatat cineva, rau ti-a priit, iara de-ai facut-o din capul tau, rau cap ai avut!

Atunci ea deodata s-a vazut încinsa peste mijloc cu un cerc zdravan de fer. Iara barbatu-sau i-a zis:

- Cînd voiu pune eu mîna mea cea dreapta pe mijlocul tau, atunci sa plesneasca cercul acesta, si numai atunci sa se nasca pruncul din tine, pentru ca ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit si cazaturile ieste de batrîni, m-ai nenorocit si pe mine si pe tine deodata! Si daca vei avea cîndva nevoie de mine, atunci sa stii ca ma cheama Fat-Frumos si sa ma cauti la Manastirea-de-Tamîie.

Cum a sfîrsit de zis aceste, deodata s-a stîrnit un vînt naprasnic, si venind un vîrtej înfricosat, a ridicat pe ginerele împaratului în sus si s-a facut nevazut. Atunci podul cel minunat îndata s-a stricat si s-a mistuit, de nu se stie ce s-a facut. Iara palatul în care sedeau mosnegii si cu nora, cu toate bogatiile si podoabele din el, s-a schimbat iarasi în saracaciosul bordeiu al mosneagului, de mai nainte. Atunci batrînii, vazînd asta mare nenorocire si pe nora lor în asa hal, au început a o mustra, cu lacrimile în ochi, si a-i zice cu asprime sa se duca unde stie, ca ei n-au cu ce s-o tie.

Ea, vazîndu-se acum asa de nenorocita si horopsita, ce sa faca si încotro s-apuce? Sa se duca la parinti? Se temea de asprimea tata-sau si de sugubata defaimare a oamenilor; sa ramîie pe loc? Nu avea cele trebuitoare si-i era lehamite de mustrarile socrilor. În sfîrsit, s-a hotarît a se duce în toata lumea, sa-si caute barbatul. Si hotarîndu-se astfel, a zis Doamne-ajuta! si a pornit încotro a vazut cu ochii. Si a mers ea, a mers tot înainte, prin pustiuri, un an de zile, pana ce a ajuns într-un loc salbatic si cu totul necunoscut. Si aici, vazînd o casuta tupilata si acoperita cu muschiu, care marturisea despre vechimea ei, a batut la poarta. Atunci se aude dinlauntru un glas de femeie batrîna, zicînd:

- Cine-i acolo?

- Eu sunt, un drumet ratacit.

- De esti om bun, aproape de chilioara mea; iara de esti om rau, departe de pe locurile aceste, ca am o catea cu dinti de otel, si, de i-oiu da drumul, te face mii si farîme!

- Om bun, maicuta!

Atunci i se deschide poarta si drumeata întra înlauntru.

- Da’ ce vînt te-a adus si cum ai putut razbate prin aceste locuri, femeie, hai? Ca pasere maiastra nu vine pe aici, necum om pamîntean.

Atunci drumeata a oftat din greu si a zis:

- Ia, pacatele mele m-au adus, maicuta. Caut Manastirea-de-Tamîie si nu stiu în care parte a lumei se afla!

- Se vede ca tot mai ai oleaca de noroc de ai nimerit tocmai la mine. Eu sînt sfînta Mercuri, de-i fi auzit de numele meu.

- De nume am auzit, maicuta, dar ca te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodata.

- Vezi? Tot de noroc sa se plînga omul!

Apoi sfînta Mercuri a strigat o data cu glas puternic, si pe loc s-au adunat toate jivinile din împaratia ei; si, întrebîndu-le despre Manastirea-de-Tamîie, au raspuns toate deodata ca nici n-au auzit macar pomenindu-se de numele ei. Sfînta Mercuri, auzind aceste, s-a aratat cu mare parere de rau, dar, neavînd nici o putere, a dat drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana la drum; si i-a mai dat înca o furca de aur, care torcea singura, si i-a zis cu binisorul: “Pastreaz-o, ca ti-a prinde bine la nevoie”. Apoi a îndreptat-o la sora-sa cea mai mare, la sfînta Vineri.

Si drumeata, pornind, a mers iar un an de zile prin locuri salbatice si necunoscute, pana ce cu mare greu ajunse la sfînta Vineri. Si aici i s-a întîmplat ca si la sfînta Mercuri; numai ca sfînta Vineri i-a mai dat si ea un corn cu prescura, un paharut de vin si o vîrtelnita de aur care depana singura; si a îndreptat-o si ea cu multa bunatate si blîndeta la sara-sa cea mai mare, la sfînta Duminica. Si de aici drumeata, pornind chiar în acea zi, a mers iarasi un an de zile prin niste pustietati si mai grozave decît cele de pana aici. Si fiind însarcinata pe al treile an, cu mare greutate a putut sa ajunga si pana la sfînta Duminica. Si sfînta Duminica a primit-o cu aceeasi rînduiala si tot asa de bine ca si surorile sale. Si, facîndu-i-se mila de aceasta nenorocita si struncinata fiinta, a strigat si sfînta Duminica o data, cît a putut, si îndata s-au adunat toate vietatile: cele din ape, cele de pe uscat si cele zburatoare. Si atunci ea le-a întrebat cu tot dinadinsul daca stie vreuna din ele în care parte a lumei se afla Manastirea-de-Tamâie. Si toate au raspuns, ca dintr-o singura gura, ca nu li s-au întîmplat sa auda macar vorbindu-se vreodata despre aceasta. Atunci sfînta Duminica a oftat din adîncul inimei, s-a uitat galis la nenorocita drumeata si i-a zis:

- Se vede ca vrun blastam a lui Dumnezeu, sau altaceva, asa trebuie sa fie, de nu ai parte de ceea ce cauti, fiica mea! Ca aici este capatul unei lumi necunoscute înca si de mine, si oricît ai voi tu si oricare altul sa mai mearga înainte de aici, este cu neputinta.

Si atunci, numai iaca un ciocîrlan schiop se vede viind, cît ce putea: si, sovîlc, sovîlc, sovîlc! Se înfatiseaza înaintea sfintei Duminici. Atunci ea îl întreaba si pe acesta:

- Tu, ciocîrlane, nu cumva stii unde se afla Manastirea-de-Tamîie?

- Da’ cum sa nu stiu, stapîna? Ca doar pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frînt piciorul.

- Daca-i asa, apoi acum îndata ic pe aceasta femeie, du-o numaidecît acolo, cum îi sti tu, si povatuieste-o cum a fi mai bine.

Atunci ciocîrlanul, oftînd, a raspuns cu smerenie:

- Ma supun cu toata inima la slujba mariei-voastre, stapîna, desi este foarte cu anevoie de mers pana acolo.

Apoi sfînta Duminica a dat si ea drumetei un corn de prescura si un paharut de vin, ca sa-i fie pentru hrana pana la Manastirea-de-Tamîie; si i-a mai dat o tipsie mare de aur si o closca tot de aur, batuta cu petre scumpe, si cu puii tot de aur, ca sa-i prinda bine la nevoie; si apoi a dat-o pe sama ciocîrlanului, care îndata a si pornit sovîlcaind. Si cînd ciocîrlanul pe jos, cînd drumeata pe sus, cînd ea pe jos, cînd el pe sus. Si cînd biata drumeata nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, atunci îndata ciocîrlanul o pua pe aripioarele sale si o ducea. Si tot asa mergînd ei înca un an de zile, cu mare greutate si cu zdruncen, au trecut peste nenumarate tari si mari, si prin codri si pustietati asa de îngrozitoare, în care fojgaiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi farmacatori, vidre cîte cu douazeci si patru de capete si alta multime nenumarata de gînganii si jiganii înspaimîntatoare, care stateau cu gurile cascate, numai si numai sa-i înghita; despre a caror lacomie, viclenie si rautate nu-i cu putinta sa povesteasca limba omeneasca.

Si, în sfîrsit, dupa atîta amar de truda si primejdii, cu mare ce au izbutit sa ajunga la gura unei pesteri. Aici calatoarea s-a suit iarasi pe aripile ciocîrlanului, din care abia mai putea fîlfîi, si el si-a dat drumul cu dînsa pe o alta lume, unde era un raiu, si nu altaceva!

- Iaca Manastirea-de-Tamîie! zise ciocîrlanul. Aici se afla Fat-Frumos, pe care îl cauti tu de-atît amar de vreme. Nu cumva ti-i cunoscut ceva pe aici?

Atunci ea, desi îi fugeau ochii de atîtea straluciri, se uita mai cu bagare de sama si îndata cunoaste podul cel minunat din ceea lume si palatul în care traise ea cu Fat-Frumos asa de putin, si îndata i se umplura ochii de lacrimi de bucurie.

- Mai stai! si nu te bucura asa degraba, ca înca esti nemernica pe aceste locuri si tot n-ai scapat de primejdii, zise ciocîrlanul.

Îi arata apoi o fîntîna, unde trebuia sa se duca trei zile de-a rîndul; îi spune cu cine are sa se întîlneasca si ce sa vorbeasca; o povatuieste ce sa faca, rînd pe rînd, cu furca, cu vîrtelnita, cu tipsia si cu closca cu puii de aur, daruite ei de cele trei surori: sfînta Mercuri, sfînta Vineri si sfînta Duminica.

Apoi, luîndu-si ziua buna de la calatoarea încredintata lui, iute se întoarna înapoi, zburînd neîncetat de frica sa nu-i mai rupa cineva si celalalt picior. Iara nemernica drumeata, lacrimînd, îl petrecea cu ochii în zbor, mergînd spre fîntîna ce-i aratase el.

Si cum ajunge la fîntîna, scoate mai întai furca, de unde o avea strînsa, si apoi se pune jos sa se odihneasca.. Nu trece mult, si, viind o slujnica sa ieie apa, cum vede o femeie necunoscuta si furca cea minunata torcînd singura fire de aur, de mii de ori mai subtiri decît parul din cap, fuga la stapîna-sa si-i da de veste!

Stapîna acestei slujnice era viespea care înalbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Fat-Frumos, o vrajitoare strasnica, care închega apa si care stia toate dracariile de pe lume. Dar numai un lucru nu stia hîrca: gîndul omului. Talpa-iadului, cum aude despre aceasta minunatie, trimite slujnica degraba, sa-i cheme femeia cea straina la palat, si, cum vine, o întreaba:

- Am auzit ca ai o furca de aur care toarce singura. Nu ti-e de vînzare, si cît mi-i cere pe dînsa, femeie, hai?

- Ia, sa ma lasi sa stau într-o noapte în odaia unde doarme împaratul.

- De ce nu? Da furca încoace si ramîi aici pana la noapte, cînd s-a înturna împaratul de la vînatoare.

Atunci drumeata da furca si ramîne. Stirba-baba-cloanta, stiind ca împaratul are obiceiu a bea în toata sara o cupa de lapte dulce, i-a pregatit acum una ca sa doarma dus pana a doua zi dimineata. Si cum a venit împaratul de la vînatoare si s-a pus în asternut, hîrca i-a si trimis laptele; si cum l-a baut împaratul, pe loc a adormit ca mort. Atunci Talpa-iadului a chemat pe necunoscuta drumeata în odaia împaratului, dupa cum avusese tocmala, si a lasat-o acolo, zicîndu-i încetisor:

- Sezi aici pana despre ziua, ca am sa vin atunci tot eu sa te iau.

Hîrca, nu doar ca soptea si umbla catinel ca sa n-o auda împaratul, ci avea grija sa n-o auda, din odaia de alaturea, un credincios al împaratului, care în toate zilele umbla cu dînsul la vînat.

Si cum s-a departat baboiul de acolo, nenorocita drumeata a îngenuncheat lînga patul sotului ei si a început a plînge cu amar si a zice:

- Fat-Frumos! Fat-Frumos! Întinde mîna ta cea dreapta peste mijlocul meu, ca sa plesneasca cercul ist afurisit si sa se nasca pruncul tau!

Si, sarmana, s-a chinuit asa pana despre ziua, dar în zadar, caci împaratul parca era dus pe ceea lume! Despre ziua, Talpoiul a venit posomorîta, a scos pe necunoscuta de acolo si i-a zis cu ciuda sa iasa din ograda si sa mearga unde stie. Si nenorocita, iesind cu nepus în masa si necajita ca vai de ea, s-a dus iarasi la fîntîna si a scos acum vîrtelnita. Si viind iarasi slujnica la apa si vazînd si aceasta mare minune, fuga la stapîna-sa si-i spune ca femeia ceea de ieri are acum o vîrtelnita de aur, care deapana singura si care-i mult mai minunata decît furca ce i-a dat. Atunci pohoata de baba o cheama iarasi la dînsa prin slujnica, pune mîna si pe vîrtelnita, tot cu acelasi viclesug, si a doua zi des-dimineata o scoate iarasi din odaia împaratului si din ograda.

Însa în aceasta noapte, credinciosul împaratului, simtind ce s-a petrecut si facîndu-i-se mila de nenorocita straina, s-a pus în gînd sa descopere viclesugul babei. Si cum s-a sculat împaratul si s-a pornit la vînatoare, credinciosul i-a spus cu de-amanuntul ce se petrecuse în odaia lui în cele doua nopti din urma. Si împaratul, cum a auzit aceste, pe loc a tresarit, de parca i-a dat inima dintr-însul. Apoi a plecat ochii în jos si a început a lacrima. Si pe cînd din ochii lui Fat-Frumos se scurgeau siroaie de lacrimi, la fîntîna stiuta, urgisita si zbuciumata lui sotie scosese acum pe tipsie si closca cu puii de aur, cea mai de pe urma a ei nadejde! Si cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica stiuta iarasi o aduce Dumnezeu la fîntîna, si cînd mai vede si aceasta mare minunatie, nici mai asteapta sa ieie apa, ci fuga la stapîna-sa si-i spune:

- Doamne, stapîna, Doamne! Ce-am vazut eu! Femeia ceea are acum o tipsie de aur si o closca de aur, cu puii tot de aur, asa de frumosi, de-ti fug ochii pe dînsii!

Babornita, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicînd în gîndul sau:

“Dupa ce umbla ea nu se manînca”.

Si cum vine straina, hoanghina pune mîna si pe tablaua cea de aur si pe closca de aur cu puii de aur, tot cu acelasi viclesug.

Dar împaratul, cînd a venit în asta-sara de la vînat si cînd i s-a adus laptele, a zis în gîndul sau:

“Acest lapte nu se mai bc, si cum a zis, l-a si aruncat pe furis, undeva, si pe loc s-a facut ca doarme dus.

Dupa ce hîrca s-a încredintat ca împaratul doarme, bizuindu-se ea si acum în puterea bauturei sale, a adus iarasi pe straîna în odaia lui, tot cu aceeasi rînduiala ca si în noptile trecute; si, lasînd-o acolo, s-a departat! Atunci zbuciumata drumeata, cazînd iarasi în genunchi lînga patul sotului ei, se îneca în lacrimi, spuind iarasi cuvintele aceste:

- Fat-Frumos! Fat-Frumos! Fie-ti mila de doua suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani cu osînda cea mai cumplita! Si întinde mîna ta cea dreapta peste mijlocul meu, sa plesneasca cercul si sa se nasca pruncul tau, ca nu mai pot duce aceasta nesuferita sarcina!

Si cînd a sfîrsit de zis aceste, Fat-Frumos a întins mîna, ca prin somn, si, cînd s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, si ea îndata a nascut pruncul, fara a simti cîtus de putin durerile facerii. Dupa aceasta împarateasa povesteste sotului sau cîte a patimit ea de cînd s-a facut el nevazut.

Atunci, împaratul chiar în puterea noptii, se scoala, ridica toata curtea în picioare si, porunceste sa-i aduca pe hîrca de baba înaintea sa, dimpreuna cu toate odoarele luate cu viclesug de la împarateasa lui. Apoi mai porunceste sa-i aduca o iapa sireapa si un sac plin cu nuci, si sa lege si sacul cu nucele si pe hîrca de coada iepei, si sa-i deie drumul. Si asa s-a facut. Si cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica si din Talpa-iadului bucatica, si cînd a picat sacul, i-a picat si hîrcei capul.

Hîrca aceasta de baba era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus ca daduse mosneagul, crescatorul lui Fat-Frumos. Ea, prin dracariile ei, prefacuse atunci pe stapînu-sau, Fat-Frumos, în purcelul ogîrjit, rapciugos si rapanos, cu chip sa-l poata face mai pe urma ca sa ieie vreo fata de-a ei, din cele unsprezece ce avea si care fugisera dupa dînsa din bulhac. Iarca dar pentru ce Fat-Frumos a pedepsit-o asa de grozav. Iara pe credincios cu mari daruri l-au daruit împaratul si împarateasa, si pe lînga dînsii l-au tinut pana la sfîrsitul vietei lui.

Acum aduceti-va aminte, oameni buni, ca Fat-Frumos nu facuse nunta cînd s-a însurat. Dar acum a facut si nunta si cumatria totodata, cum nu s-a mai pomenit si nici nu cred ca s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Si numai cît a gîndit Fat-Frumos, si îndata au si fost de fata parintii împaratesei lui si crescatorii sai, baba si mosneagul, îmbracati iarasi în porfira împarateasca, pe care i-au pus în capul mesei. Si s-a adunat lumea de pe lume la aceasta mare si bogata nunta, si a tinut veselia trei zile si trei nopti, si mai tine si astazi daca nu cumva s-a sfîrsit.

Ion Creangă - Povestea lui Stan Păţitul

Povestea lui Stan Păţitul
de Ion Creangă

Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. Şi flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată şi mamă şi fără nici o rudă care să-l ocrotească şi să-l ajute.
Şi, ca băiat străin ce se găsea, nemernicind el de colo până colo pe la uşile oamenilor, de unde până unde s-a oploşit de la o vreme într-un sat mare şi frumos.
Şi aici, slujind cu credinţă ba la unul, ba la altul, până la vârsta de treizeci şi mai bine de ani, şi-a sclipuit puţine parale, câteva oi, un car cu boi şi o văcuşoară cu lapte. Mai pe urmă şi-a înjghebat şi o căsuţă, şi apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna, trăgându-se la casa lui şi muncind ca pentru dânsul. Vorba ceea: "Şi piatra prinde muşchi dacă şede mult într-un loc".
Şi cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre, şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea, şi toate treburile şi le punea la cale singurel. Nu-i vorbă că, de greu, greu îi era; pentru că, în lipsa lui, n-avea cine să-i îngrijească de casă şi de vitişoare cum trebuie. Numai, dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mâinile de vatră; şi câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu ştie. De-aceea alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stânga, că doar-doar a încăleca pe nevoie, ş-apoi atunci, văzând şi făcând.
Toate ca toate, dar urâtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba şi uita de urât. Dar în nopţile cele mari, câ nd era câte o givorniţă cumplită şi se mai întâmpla să fie şi sărbători la mijloc, nu mai ştia ce să facă şi încotro să apuce, vorba cântecului:
De urât mă duc de-acasă,
Şi urâtul nu mă lasă;
De urât să fug în lume,
Urâtul fuge cu mine.
Se vede lucru că aşa e făcut omul, să nu fie singur. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar când îşi aducea aminte uneori de câte i-au spus că au pătimit unii şi alţii de la femeile lor, se lua pe gânduri şi amâna, din zi în zi şi de joi până mai de-apoi, această poznaşă trebuşoară şi gingaşă în multe privinţe, după cum o numea el, gândindu-se mereu la multe de toate... Unii zic aşa, că femeia-i sac fără fund. Ce-a mai fi şi asta? Alţii, că să te ferească Dumnezeu de femeia leneşă, mârşavă şi risipitoare; alţii alte năstruşnicii, încât nu ştii ce să crezi şi ce să nu crezi?
Numai nu-i vorbă că am văzut eu şi destui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi decât cea mai bicisnică femeie. Şi aşa, trezindu-se el în multe rânduri vorbind singur, ca nebunii, sta în cumpene: să se însoare... să nu se însoare?!...
Şi, ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară, ba la vară, ba iar la toamnă, ba vremea trece, flăcăul începe şi el a se trece, mergând tot înainte cu burlăcia, şi însurătoarea rămâne baltă. Şi apoi este o vorbă: că până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alţii; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.
Tocmai aşa s-a întâmplat şi cu flăcăul acesta că, până la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii, nici babele — câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute şi iscoditoare — tot nu l-au putut face să se însoare.
Stan era om tăcut în felul său, dar şi când da câte-o vorbă dintr-însul vorba era vorbă, la locul ei, şi nu-l putea răpune te miri cine.
Mulţi trăgeau nădejdea să-l ia de ginere, dar flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una, cu două. Şi aşa, de la o vreme, şi prietenii şi babele, lehămetindu-se, l-au dat în burduful dracului şi l-au lăsat pe seama lui, să facă de-acum înainte ce-a şti el cu dânsul, că ei şi-au luat toată nădejdea.
Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută şi se duce la pădure, să-şi aducă un car de lemne. Şi ajungând el în pădure pe când se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn şi l-a cetluit bine, şi pân-or mai mânca boii, s-a pus să mănânce şi el ceva. Şi după ce a mâncat cât a trebuit, i-a mai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrânzită şi, făcând-o boţ, a zis: "Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teşitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mânca-o şi ea ş-a zice-o bodaproste". Şi punând mămăliga pe teşitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută şi, pe la prânzişor, porneşte spre casă. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stârnit un vifor cumplit, cu lapoviţă în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoţi câine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la aşa vreme te face să pierzi răbdarea şi, fără să vrei, te vâră în păcat.
În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-şi face mendrele cum ştie el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, şi pretutindene, pe mare şi pe uscat, să vâre vrajbă între oameni şi să le facă pacoste.
Atunci dracii s-au împrăştiat, iute ca fulgerul, în toate părţile. Unul din ei a apucat spre păduri, să vadă de n-a putea trebălui ceva şi pe-acolo; doar a face pe vrun om să bârfească împotriva lui Dumnezeu, pe altul să-şi chinuiască boii, altuia să-i rupă vrun capăt sau altceva de la car, altuia să-i schilodească vrun bou, pe alţii să-i facă să se bată până s-or ucide, şi câte alte bazaconii şi năzbutii de care iscodeşte şi vrăjeşte dracul.
Ce-or fi isprăvit ceilalţi draci nu ştim, dar acestui de la pădure nu i-a mers în acea zi. S-a pus el, nu-i vorbă, luntre şi punte ca să-şi vâre codiţa cea bârligată undeva, dar degeaba i-a fost, că, pe unde se ducea, tot în gol umbla.
Şi tot cercând el ba ici, ba colea, înspre seară numai ce dă de-o pârtie. Atunci se ia tiptil-tiptil pe urma ei şi se duce tocmai la locul de unde încărcase Stan lemnele. Şi, când colo, găseşte numai locul, pentru că flăcăul, după cum am spus, de mult ieşise din pădure şi se dusese în treaba lui.
Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâşcă din măsele şi crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfăţişeze înaintea lui Scaraoschi; ş-apoi, afară de aceasta, era buimac de cap şi hămesit de foame, de atâta umblet.
Şi cum sta el pe gânduri, posomorât şi bezmetic, numai iaca ce vede pe-o teşitură un boţ de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odată-o şi haleşte şi nu zice nimica. Apoi, nemaiavând ce face, îşi ia coada între vine şi se întoarce la stăpânu-său, şi, cum ajunge în iad, Scaraoschi îl întreabă:
— Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Câte suflete mi-ai arvonit? Dă-ţi solia!
— Ia, mai nimica, stăpâne, răspunse dracul, ruşinat şi tremurând ca varga de frică; se vede c-am pornit într-un ceas rău. Vremea a fost prea dimpotrivă, cum ştiţi, şi numai un om a venit azi în pădure, dar şi-acela a scăpat de mine, căci am dat în urma lui târziu, tocmai când se dusese. Noroc numai c-am găsit pe-o teşitură un boţ de mămăligă, de-am mâncat, căci îmi gârâiau maţele de foame. Alta nu mai ştiu nimica, întunecimea-voastră.
— Ei bine, zmârdoare urâcioasă ce eşti, de mâncat ai mâncat boţul cel de mămăligă, dar ce-a zis omul acela când a pus mămăliga acolo, pe teşitură, ai tu la ştiinţă?
— Ba de asta nu ştiu nimica, stăpâne. — Apoi, ce păzeşti tu alta, dacă nu ştii nici macar ceea ce vorbesc muritorii? Să-ţi spun eu dară, deşi n-am fost în pădure, ca tine: a zis că cine-a mânca boţul cel de mămăligă să zică bodaproste. Zis-ai tu ceva când ai mâncat-o?
— Ba n-am zis nimica, stăpâne. — Aşa? În loc să-ţi dai osteneală ca să afli până şi gândul oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? Mai pot eu să am nădejde în voi? Ei, las' că-ţi găsesc eu acuş leacul; te-i învăţa tu minte de altă dată! Hai, porneşte acum degrabă la omul acela, şi să-i slujeşti taman trei ani de zile, cu credinţă, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primeşti de la dânsul, ci să faci tocmală că, după ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; şi aceea are să fie de trebuinţă la talpa iadului, că au început a putrezi căpătâiele... Ia să vedem, ţi-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata eşti? ia-ţi tălpăşiţa!
— Gata, stăpâne, iaca, pornesc! Atunci dracul dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipseşte, şi apoi iese iute ca scânteia şi se tot duce înainte la slujbă, după porunca lui Scaraoschi. Şi când pe aproape de casa lui Stan, dracul s-a prefăcut într-un băiat ca de opt ani, îmbrăcat cu straie nemţeşti, şi umbla zgribulind pe la poartă. Stan era acasă şi chiar atunci luase ceaunul de pe foc, ca să mestece mămăliga; şi numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva, şi când se uită mai bine, ce să vadă? Vede un băiat că se acăţăra pe stâlpul porţii, de teama câinilor. Atunci Stan aleargă la poartă, zicând:
— Ţibă, Hormuz, na, Balan, nea! Zurzan, daţi-vă-n lături, cotarle! Da' de unde eşti tu, măi ţică? şi ce cauţi pe-aici, spaima câinilor?
— De unde să fiu, bădică? Ia, sunt şi eu un băiat sărman, din toată lumea, fără tată şi mamă, şi vreau să intru la stăpân.
— Să intri la stăpân? d-apoi tu nici de păscut gâştele nu eşti bun... Cam de câţi ani îi fi tu?
— Ia, poate să am vro treisprezece ani. — Ce spui tu, măi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis, că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o ştie de când îi... Eu de-abia ţi-aş fi dat şapte, mult opt ani. Dar ce, Doamne iartă-mă! pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit. Am mai văzut deunăzi umblând pe aici prin sat un ciofligar de-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos şi altfel îmbrăcat:
Cu antereu de canavaţă,
Ce se ţinea numa-n aţă,
Şi cu nădragi de anglie,
Petice pe ei o mie.
Şi când mergea pe drum, nădragii mergeau alăturea cu drumul: căci umbla după strâns pielcele, şi cum trecea pe la poarta mea, de-abia l-am scos din gura lui Zurzan; l-a pieptănat de i-au mers peticele. Vorba ceea: "Aş veni desară la voi, dar mi-e ruşine de câini". Şi acum parcă-l văd cât era de ferfeniţos şi cum îşi culegea boarfele de pe jos. Oleacă de n-ai păţit şi tu ca dânsul. Şi cum te cheamă pe tine?
— Tot Chirică mă cheamă. — Măi parpalecule, nu cumva eşti botezat de sfântul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr?
— Nu-l ştiu pe acela, dar Chirică mă cheamă. — Apoi, despre mine, fie oricine ţi-a fi nănaş, dar ştiu c-a nimerit-o bine, de ţi-a pus numele Chirică: pentru că eşti un fel de vrăbioi închircit.
— Apoi dă, bade, închircit, vrăbioi, cum mă vezi, acesta sunt, am văzut eu şi hoituri mari şi nici de-o lume: la treabă se vede omul ce poate. Las' să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo? Da' pe d-ta cum te cheamă?
— Tot Stan mă cheamă, dar de la o boală ce am avut, când eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate, şi de-atunci am rămas cu două nume.
— D-apoi ai la ştiinţă, bade, că şi d-ta ai cântec:
Ipate, care dă oca pe spate
Şi face cu mâna să-i mai aducă una.
— Dar ştii că m-ai plesnit în pălărie, măi Chirică? Al dracului băiat! Parcă eşti Cel-de-pe-comoară, măi, de ştii toate cele!
De trup eşti mărunţel, nu-i vorbă, dar la fire eşti mare. Ia să te vedem dacă mi-i ghici tu cimilitura aceasta:
Lată peste lată,
peste lată îmbujorată,
peste îmbujorată crăcănată,
peste crăcănată măciulie,
peste măciulie limpezeală,
peste limpezeală gălbeneală
şi peste gălbeneală huduleţ.
Chirică atunci începe a zâmbi şi zice: — De-oi ghici, mi-i da şi mie o hrincă dintr-însa? — D-apoi ştiu eu ce crezi tu că-i aceea? Ghiceşte întâi, să vedem.
— Ce să fie?! zise Chirică. Ia faţa casei, vatra, focul, pirostiile, ceaunul, apa dintr-însul, făina şi culeşerul sau melesteul.
— Bun, măi Chirică, ia acum văd şi eu că nu eşti prost! Hai! cât să-ţi dau pe an ca să te tocmeşti la mine?
— Apoi eu... nu mă tocmesc cu anul. — Dar cum te tocmeşti tu? — Eu mă tocmesc pe trei ani odată: pentru că nu-s deprins a umbla din stăpân în stăpân, şi vreau să cunosc ceva când voi ieşi de la d-ta.
— Despre mine, cu atâta mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i cere tu pentru trei ani?
— Ce să-ţi cer? Ia, să-mi dai de mâncare şi de purtat cât mi-a trebui, iar când mi s-or împlini anii, să am a lua din casa d-tale ce voi vrea eu.
— Ce fel de vorbă-i asta? Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai ştiu eu ce dracul ţi-a veni în cap să ceri!?
— Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă; nu ţi-oi mai cere vrun lucru mare până pe-acolo. Ş-apoi, ce ţi-oi lua eu din casă nu-ţi face trebuinţă d-tale.
— Apoi na! zise Ipate. Măsoară-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit.
— Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mânie: mai bine să te tocmeşti întâi, decât pe urmă.
— Apoi aceasta-ţi spun şi eu, măi, ciotul dracului! dezleagă odată calul de la gard, să ştiu eu atunci — de-oi ajunge cu sănătate — ce-i al tău şi ce-i al meu.
— Ia lasă, bade Ipate, lasă, nu te mai pune şi d-ta atâta pentru te miri ce şi mai nimica, că doar n-are să fie un cap de ţară...
— Măi Chirică, ştii una? rămâi la mine, şi ne-om împăca noi atunci. Te văd că eşti un băiat isteţ şi — mai ştii păcatul? — poate şi harnic; sameni a fi ştiind de unde să iei lucrul şi unde să-l pui.
— Despre aceasta n-aibi grijă, bade, zise Chirică. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu, nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte.
— Mai ştii? Bine-ar fi, măi Chirică, dac-ar fi toate cu lapte câte le spui. Dar tu curat că ai dat peste un stăpân ca pâinea cea bună; numai să avem vorba dinainte, să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoţi din sărite şi să mă faci câteodată să-mi ies din răbuş afară.
— Nici despre asta nu mă tem că-i bănui, bade Ipate. — Vasăzică, ne-am înţeles. De-acum vină de-i mânca şi tu ceva. Iaca nişte bulughine cu mujdei şi cu mămăligă. Hai! dă-i colb ş-apoi te apucă de treabă.
Băiatul se pune ciobăneşte într-un genunchi, îmbucă repede ce îmbucă şi apoi se duce după trebi. Şi aşa era Chirică de liniştit şi de harnic la trebile lui, că parcă era de-acolo de când l-a făcut mă-sa, şi Ipate se îndemna cu dânsul, uitase acum de urât şi huzurea de bine, şi din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gârlă din toate părţile, şi nu mai ştia ce are la casa lui.
Ce garduri streşinite cu spini, de mai nici vântul putea răzbate printre ele! Ce şuri şi ocoale pentru boi şi vaci, perdea pentru oi, poieţi pentru păsări, coteţe pentru porci, sâsâiac pentru păpuşoi, hambare pentru grâu şi câte alte lucruri de gospodărie, făcute de mâna lui Chirică, cât ai bate din palme! Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogăţise însutit şi înmiit de când a venit Chirică în slujbă la dânsul. Acum văzuse el ce poate Chirică, şi-i era drag ca ochii din cap.
Trecură vreo doi ani la mijloc şi în una din zile Chirică zise stăpânului său:
— Stăpâne, să nu bănuieşti, da' am să zic şi eu o vorbă: de ce nu te însori? Că mâine-poimâine te-i trezi că ai îmbătrânit, şi nu-ţi rămâne nici un urmaş. După viaţă este şi moarte. De unde ştii ce se întâmplă, ferească Dumnezeu! şi atunci, cui rămâne atâta avere?
— Ce vorbeşti tu, măi Chirică? Dacă nu m-am însurat eu când am fost de însurat, apoi la vremea asta ţi-ai găsit să mă însor? Pesemne vrei să-şi facă dracul râs de mine... Nu vezi că a trecut soarele de-amiază: sunt mai mult bătrân decât tânăr.
— Da' ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i speria oamenii cu vorbele d-tale! Nu te mai face aşa de bătrân, că doar nu ţi-i vremea trecută. Eu gândesc că tocmai acum eşti bun de însurat; pentru că ai cu ce să ţii nevasta şi copiii. Slavă Domnului! mulţi ar dori să aibă ceea ce ai d-ta.
— Ţi-ai găsit, zise Ipate. Parcă eşti nu ştiu cum, măi Chirică; vorbeşti şi tu, ia aşa, în dodii, câteodată. Am eu semănături? am eu toate cele trebuincioase pentru casă? Tu crezi că numai aşa se ţine femeia... Vorba ceea: "Când se-nsoară, nu-i de moară."
— De asta te plângi, stăpâne?
— D-apoi, de care altă, măi Chirică? Nu ştii tu că gura înainte de toate şi apoi celelalte?
— Stăpâne, dacă-i numai atâta, apoi las' că te fac eu cu grâu, să ai de unde face pâine şi colaci pentru nuntă, ba şi pentru cumătrie dacă vrei.
— De unde, măi Chirică?
— Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grâu care dă în copt?
— Le văd. — Du-te chiar acum la stăpânul moşiei şi-i spune că te prinzi să-i dai în girezi tot grâul cât îl are semănat. Şi dacă te-a întreba cât să-ţi dea pentru această ostenicioasă treabă, spune-i că nu primeşti bani, ci numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât îi putea duce d-ta în spate şi cu un băiat al d-tale.
— Cum asta, măi Chirică? Parcă vorbeşti de pe ceea lume. Crezi tu că vom putea noi singuri secera şi strânge atâta amar de grâu, că doar sute şi mii de braţe trebuiesc acolo, nu şagă! Ş-apoi, numai pentru două sarcini de grâu? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela?
— Stăpâne, ca să cunoşti cine sunt eu şi cât pot, ascultă- mă şi du-te la boier de-i spune cum te-am învăţat.
Ipate, cu un gând să se ducă şi cu zece nu. În sfârşit, îşi ia el inima-n dinţi şi se duce la curte să vadă ce are să fie şi, cum ajunge, se înfăţişază înaintea boierului şi zice:
— Să nu vă supăraţi, cucoane! Nu cumva aveţi trebuinţă de secerători?
— Ba încă mare nevoie am, om bun; parcă Dumnezeu te-a adus. Căci grâul e copt, nu mai poate suferi întârziere.
— Apoi, cucoane, mă prind eu să ţi-l secer. — Cum, singur? — Asta-i treaba mea, cucoane. Eu mă prind să ţi-l dau girezi. Nu-i cuvânt gospodăresc?
— Cum văd, te bizuieşti în braţe multe. — Multe, cucoane, puţine, cucoane, câte-a dat Dumnezeu; numai treaba s-o fac.
— Ş-apoi ce mi-i cere, aşa cu hurta? — Ce să cer, cucoane, ia când ţi-oi da grâul în girezi, să am voie a lua numai atâta grâu, cu paie cu tot, cât oi putea duce în spate eu şi c-un băietan al meu.
— Măi omule, vorbeşti înadins ori vrei să şuguieşti? — Ba ferească Dumnezeu, cucoane, vorbesc înadins. Boierul a crezut că Ipate e nebun şi voia să se mântuie de dânsul, zicând:
— Dacă-i aşa, om bun, du-te mâine dimineaţă şi te apucă de lucru; oi vedea eu ce treabă-i face şi ne-om împăca noi.
— Împăcarea, cum ţi-am spus, cucoane. — Ei, du-te, du-te, şi las'! să vedem! Atunci Ipate se întoarnă acasă, şi Chirică îl întreabă: — Ei, stăpâne, cum a rămas cu boierul? — Cum să rămână, măi Chirică! Ia, m-am prins hăt şi bine să-i dau grâul în girezi, după cum ai zis. Dar m-a luat groaza când am trecut pe lângă lan şi l-am văzut câtu-i de mare. Asta-i o treabă foarte grea şi mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. Ştiu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun, dar nici cu minte nu sunt, după cât văd eu acum. Dracul ştie ce avem să facem!
— N-aibi grijă, stăpâne, că doar eşti cu mine! zise Chirică. — Ia mai bine să luăm cele trebuitoare şi haidem acolo chiar în astă-sară, ca mâine dimineaţă să ni se facă ziuă pe lan.
Şi aşa se iau ei amândoi şi se duc. Şi cum ajung acolo, cam pe înseratelea, Ipate zice:
— Vezi tu, măi Chirică? asta nu-i şagă; mi se pare că noi avem să dăm peste dracul.
— Stăpâne, ştii ce? culcă-te şi te odihneşte, şi mâine dimineaţă vom vorbi amândoi.
Ipate, ca cel cu grija în spate, se frământă el cu mintea cât se mai frământă şi, obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă şi adormi dus. Chirică atunci, el ştie ce face şi cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe câmp. Unii secerau, alţii legau snopi, alţii făceau clăi şi suflau cu nările să se usuce, alţii cărau, alţii durau girezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult?
Când se trezeşte Ipate, în zori de ziuă, se sperie ce vede: totul era mântuit; în locul grâului de pe câmp vede acum o gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului, iară pe Chirică nu-l vede nicăieri. Atunci lui Ipate i s-a suit tot părul în vârful capului de frică şi a început a căuta pe Chirică în toate părţile. Şi când colo, numai ce iată că-l văzu dormind pe vârful unei girezi, şi atunci îşi mai veni puţin în fire. Feciorii boiereşti se sculară cu noaptea-n cap, cum îi treaba lor, şi veniră pe lanuri să vadă ce mai este. Şi când văzură ei una ca aceasta, îi cuprinse spaima, şi fuga la boier, de-i vestiră. Boierul atunci se scoală iute, se azvârle pe un cal şi ţine numai o fugă până la lanuri, şi când colo, vede şi el ce nu se mai văzuse şi nu se mai auzise de când lumea şi pământul.
— Ei, cucoane, am mântuit trebuşoara, zise Ipate. Bine că aţi apucat a veni şi d-voastră, ca să fiţi de faţă când ne-om lua dreptul.
Atunci Chirică, nici una, nici două, scoate o funie cu care era încins, leagă bine gireada cea mare, cum ştie el, o ia în spate şi pe ici ţi-i drumul. Iară boierul, mai văzând şi aceasta, a încremenit cu mâinile subsuori, uitându-se la dânsul cum se ducea. Şi crezând că de-acum şi Ipate are să ia cele două girezi mici şi-l caliceşte de tot, crăpa de necaz, dar n-avea încotro. Şi neştiind ce să facă, zise lui Ipate cu binişorul:
— Om bun, na-ţi bani în locul grâului ce mai ai a lua, şi lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu dracul.
— Ferească Dumnezeu, cucoane, cruce de aur cu noi în casă! Departe de pe locurile aceste! Ba, zău, am muncit de-a dat inima din noi.
— Ia lasă-mă încolo, măi omule; pesemne tu ai să mă înveţi pe mine ce-i plugăria!? Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători!... Şi chiar de nu-i fi tu Ucigă-l-crucea, tot n-aţi umblat cu lucru curat; însă ce-am eu cu sufletul vostru? voi aveţi a da seamă. Primeşte banii, cum ţi-am spus, şi mai duceţi-vă şi la altă casă, că eu, unul, ştiu c-am păţit-o bună.
Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii cu cât se învoieşte şi se duce el după Chirică. Şi când ajunge acasă, Chirică treierase, vânturase, măcinase; în sfârşit, pusese toate trebile la cale. Şi Ipate, când a mai văzut şi asta, nu mai ştia ce să zică; mai că-i venea a crede că şi el are a face cu dracul.
— Măi Chirică, d-apoi ştii că şi boierul, câtu-i de boier, a pus-o de mămăligă. Iaca, mi-a dat şi bani de am adus acasă.
— Şi aceştia-s buni, stăpâne; pune-i la chimir şi taci molcum. Am ştiut eu dinainte că are să ne iasă şi de cheltuială.
A doua zi după asta, Chirică zise lui Ipate:
— Ei, stăpâne, de-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mâinepoimâine mi se împlinesc anii, şi rămâi făr' de mine. Mai nainte, calea-valea; erai deprins a trăi singur, dar acum are să-ţi cadă greu; mai ales că ţi s-a îngreuiat şi gospodăria. Hai, ce zici, te însori ori ba?
— Apoi dă, măi Chirică, ştiu eu ce să fac? Parcă tot m-aş însura; când aş da peste-o parte bună, aş face poate şi eu pasul acesta. Dar tare mă tem nu cumva să-mi iau pe dracul după cap, să-l aduc cu lăutari în casă şi pe urmă să nu-l pot scoate nici cu o mie de popi; c-apoi atunci, lehamete şi de însurat, şi de avere, şi de tot!
— De asta ţi-i acum în grijă, stăpâne? dac-a rămas treaba până la atâta, apoi las' pe mine, că te-oi face eu să iei un drăguţ de femeie care nu se mai află! Căci eu şed călare în inima lor şi, nu că mă laud, dar ştiu toate măruntaiele dintr-însele. Despre asta nu mi-e ruşine; pot să-ţi aleg una şi noaptea p-întuneric. Pentru altul n-aş face-o, să ştiu că mi-ar da lumea de pe lume, dar pe d-ta vreau numaidecât să te văd om ca toţi oamenii, în rând cu lumea. Nu vezi că cei mai mulţi de teapa d-tale se ţin cu nasul pe sus numai din pricina asta? Ca şi cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ţii o femeie!
— Măi Chirică, tare mai eşti şi tu nu ştiu cum! scoţi omul din minţi cu vorbele tale. Bun staroste mi-am găsit! Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun. Ş-apoi, mult stau eu câteodată şi mă gândesc în mintea mea, de unde ai tu atâta putere? Mai că-mi vine să zic şi eu, ca boierul cela. Nu ştiu, nălucă să fii, om să fii, dracul să fii, dar nici lucru curat nu eşti. Numai fii ce-i fi, asta nu mă priveşte; mie unuia ştiu că mi-ai priit bine, n-am ce zice! Ei, ia spune, cum zici tu că mi-i alege femeie?
— Ia, în duminica viitoare, stăpâne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte, cu băieţii, iar d-ta să te prinzi în joc lâng-o fată care ţi-a plăcea. Eu atunci mi-oi târâi piciorul pe lângă d-ta, oi ochi-o bine şi apoi ţi-oi spune eu ce zace într-însa.
— Da' ştii c-ai chitit-o bine, măi Chirică?! Tot cu draci eşti tu, bine zic eu.
— Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu-i fi şi cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinţii şi iar nu-i bine.
În sfârşit, ce spun ei, ce nu mai spun, cum vine duminica, Ipate şi cu Chirică se iau şi se duc la horă în sat. Chirică, cum îi treaba băieţilor, se acăţăra pe cele garduri şi se hlizea cu ceilalţi băieţi. Iar Ipate, de cuvânt; se prinde în joc lângă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus până jos şi de jos până sus şi, cum se învârtea hora, ba o strângea pe fată de mână, ba o călca pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. Şi tropai, tropai, ropai, ropai! i se aprind lui Ipate al nostru călcăiele. Chirică era şi el pe-acolo, şi, cum se lasă Ipate din joc, spiriduşul dracului îi zice:
— Ei, stăpâne, parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum; ce zici, aşa-i că-ţi vine la socoteală?
— Apoi dă, nu ştiu cum să mai zic şi eu; pesemne păcatele mele mi te-au scos înainte, măi Chirică. Eu gândesc s-o pornesc pe treabă, fata-i hazulie şi m-a fermecat de-acum.
— Ba nu, stăpâne; dacă-i vrea să mă asculţi, eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta. Şi focu-i hazuliu, dar tare rău te pârjoleşte câteodată. Fetişoara asta, o vezi d-ta cât e de scumpă la râs? Parcă ţi-ar veni a crede că-i de cele cu crucea-n sân, dar, ia, una de aceste a înălbit odată, numai într-o singură noapte, pe moşu-meu în fântână.
— Cum asta, mă Chirică? — Da', ia nu mai şti şi d-ta cum, stăpâne! — Ian auzi-l, mai degrabă i-ai putea strâmba fălcile decât vorba! Măi Chirică, eu gândesc că s-a da după mine şi s-a face şi ea mai bună.
— Î... hî! da, cum nu? Eu însă îţi spun prieteneşte că fetişoara asta are trei coaste de drac într-însa; şi chiar şi cea mai bună dintre femei încă tot mai are una. Să te mai laşi, stăpâne, pân-om da măcar peste una de acelea, ş-apoi ţi-oi mai spune eu ce mai este de făcut.
— Apoi dă, măi Chirică, tu m-ai tot cihăit de cap până acum, să mă însor, să mă însor, de mi-ai aprins pofta de însurat, şi apoi, acum, tot tu o şurubuieşti şi-o întorci, cum îţi vine ţie la socoteală.
— Stăpâne, ştii că eu nu-ţi voiesc răul; ascultă-mă, că n-ai să greşeşti.
Ipate, auzind aşa, se dă după Chirică şi se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Însă cum ajunge acasă, parcă nu era acela; muncea el, nu muncea, dar ştiu că se frământa cu gândurile şi de-abia aştepta să vină duminica viitoare.
Duminica vine, şi ei iară se duc la horă, în alt sat. Chirică, după obiceiul său, se ia cu băieţii, iară Ipate se prinde în joc lângă o fată, care o chiteşte el; joacă cât joacă şi lângă aceea, şi, intrând în vorbă cu dânsa, fata, bună mehenghe, îi întoarce capul şi Ipate vede că nu-i de lepădat. Dar Chirică era şi el pe-acolo şi, cum se lasă Ipate de joc, îi zice:
— Ei, stăpâne, cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături; aşa-i că ţi-a căzut tronc la inimă?
— Mai aşa, măi Chirică!
— Apoi îţi spun eu, stăpâne, că nici asta nu-i de noi. O vezi cât e de pâşină, dar şi asta are două coaste de drac într-însa. Să te mai laşi, stăpâne, cum ţi-am spus eu.
— Apoi dă, măi Chirică; în ziua de azi nu ştiu, zău, care-a mai fi cu crucea-n sân, cum cauţi tu... Eu gândesc că tot om alege, om alege, pân-om culege.
— Ba nu, stăpâne; lasă pe mine, că ştiu eu ce fac.
— Ipate iar se lasă după cum zice Chirică, şi se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. Dar Ipate, acum, nici de treabă nu-şi mai căuta, nici mâncarea nu se prindea de dânsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău; toată ziua prindea buburuzi şi, punându-i pe dosul mâinii, zicea:
Buburuz, buburuz,
Încotro vei zbura
Într-acolo m-oi însura.
Dă, ce să-i zici? dăduse şi el în pârpăra însuratului. Ş-apoi ştiţi că este-o vorbă: când îi omul în doi peri, să te fereşti de dânsul, c-atunci e cum îi mai rău. Vorba ceea: "Arde focu-n paie ude". Aşa şi Ipate, tot sughiţa, tot ofta din greu şi de-abia aştepta să vină duminica.
Duminica iar vine, şi ei acum se iau şi se duc la joc în alt sat. Şi cum ajung acolo, Ipate se şi prinde în joc lângă un puişor de fată căreia îi jucau ochii în cap ca la o şerpoaică. Se învăţase şi el, şiretul, a le alege aşa de pe deasupra, dar numai Chirică băiatul ştia ce zace în inima lor şi cât le poate calul; că ce-i mai greu de ales decât omul? Dar Chirică era şi el pe-acolo. Şi ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei şi lui Ipate au început a le sfârâi inima unul după altul. Boldul Satanei se vede că-i înghimpase. Şi cum se lasă Ipate din joc, Chirică îl trage deoparte şi-l întreabă:
— Ei, stăpâne, cum ţi se pare?
— Cum să mi se pară, măi Chirică? Ia, parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a mai fi nici asta, apoi nu mă mai însor niciodată, că destul mi-ai tulburat minţile pân-acum.
— Asta-i bună, stăpâne! zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are şi ea o coastă de drac; dar, trăind şi nemurind, i-om scoate-o noi şi pe-aceea.
Atunci, bucuria lui Ipate! Începe a se ţine de fată ca scaiul de oaie. Şi unde nu ţi-o înşfacă pe sus, şi se iau ei ba din tâlcuri, ba din cimilituri, ba din pâcâlit, ba din una, ba din alta şi, de colè până colea, şi-au plăcut unul altuia. Şi Ipate, nemaiavând răbdare, se şi duce la tată-său şi la mă-sa, de-o cere. Vorba ceea:
Vin' la mama de mă cere:
De m-a da, de nu m-a da,
Peste noapte mi-i fura.
Părinţii fetei, când aud asta, au de bucurie că le-a picat un om aşa de bun şi o dau cu mâneci largi. Peste câteva zile nunta se face, şi Ipate îşi ia femeia, cu zestre cu tot, o duce acasă la dânsul, şi pace bună! Şi aşa trăiau ei de bine şi se iubeau unul pe altul, ca nişte hulubaşi. Şi Ipate, fiind foarte mulţumit de asta, zise într-o zi:
— Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am! Bine mi-am ales-o!
— Bună, stăpâne, nu-i cuvânt, dar ştii că este-o vorbă: "Când nici nu gândeşti, atunci te trânteşte!"; las' să vedem. Ia adu-ţi aminte ce ţi-am spus odată, că şi asta, cât îi de bună şi blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidec ât, dacă ţi-i voia să ai femeie cum trebuie şi s-o duci cu dânsa până la adânci bătrâneţe.
— Apoi dă, nu ştiu cine ţi-a mai putea intra şi ţie în voie, măi Chirică. Câte ştii tu, numai dracul cred că poate să-ţi dea de fund.
Dar nu se împlineşte bine anul, şi femeia lui Ipate face un băiat. La vro două-trei luni după asta, Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. Chirică, simţind toate, cum îi dracul, trage pe stăpânu-său la o parte şi zice:
— Stăpâne, lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul, iar d-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte. Şi după asta, ţi-oi mai spune eu ce-i de făcut.
Ipate, deprins a asculta pe Chirică, zice socrului său:
— Tată, eu n-oi putea merge, că, după cum vezi, am tare multe trebi pe capul meu şi numai cu un argăţel ce-l am de-abia le pot dovedi. Nevasta mea, însă, poate să meargă, şi, de m-a ierta vremea să pot veni şi eu mai pe urmă, binede -bine, iară de nu, te rog să mă ierţi.
Socru-său atunci, nemaiavând ce zice, ia pe nevasta lui Ipate cu copil cu tot şi se ca' mai duce.
În ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate:
— Stăpâne, ia, acum a venit vremea ca să scoatem coasta cea de drac din femeia d-tale. Hai, încalecă iute pe cal şi te du la nuntă. Dar să ştii de la mine ce ai să faci când vei ajunge acolo. Alăture cu casa socru-tău este o căsuţă tupilată, în care şede un tălpoi de babă, meşteşugoasă la trebile sale, cum îi sfredelul dracului. Du-te de trage în gazdă la dânsa şi te fă că eşti un drumeţ străin. Pune-te apoi pe lângă ea luntre şi punte şi juruieşte-i cerul şi pământul, ca să-ţi smomească pe nevasta d-tale şi să ţi-o aducă acolo. Şi atunci să vezi ce pot babele şi cât îi de credincioasă femeia!
— Să...ra! măi Chirică, ce spui tu? Parcă despre asta mi-aş pune capul la mijloc.
— Ba nu fi aşa de darnic, stăpâne. Mai bine cruţă-ţi capul, că poate ţi-a mai trebui.
— Dar oare nu m-or cunoaşte, măi Chirică? — N-aibi grijă, stăpâne, poţi să te duci şi pe la nuntă, că am făcut ce ştiu eu, şi nime n-are să te cunoască.
Ipate, voind să se încredinţeze şi despre asta, ascultă pe Chirică şi se duce. Şi cum ajunge în sat, trage la gazdă la babă, o ia cam pe departe şi-i spune ca să-i aducă deseară pe nevasta lui Stan din satul cutare la dânsul.
Baba, când aude asta, pune mâna la gură, clatină din cap şi zice:
— Doamne, om bun, cum crezi d-ta că aş face eu una ca asta, mai ales că femeia are bărbat bun, frumos şi bogat şi nu-i de-acele de care gândeşti d-ta?
Atunci Ipate scoate plosca de la oblânc, dă babei vreo câteva gâturi de rachiu şi apoi îi mai întinde o pungă ţoşcă de bani, zicând:
— Mătuşă, de mi-i face acest bine, atunci să ştii că ai să ai mai multe de la mine. Fii bine încredinţată că n-are să ne ştie nici pământul.
Baba, deodată, stă pe gânduri; parcă n-ar fi prea voit nici treaba s-o facă, dar nici punga s-o lase. În sfârşit, mai şede ea pe gânduri cât şede, apoi ia punga şi zice:
— Om bun, mânca-te-ar puricii să te mănânce!... Eu ştiu ce va să zică durerea la inimă, bat-o pârdalnica s-o bată!... Nu ştiu, zău, cum a sta şi asta! îmi plesneşte obrazul de ruşine când gândesc cum am să mă înfăţişez înaintea femeii celea cu vorbe de-acestea... Mă duc şi eu într-un noroc, să vedem, şi de-oi putea face ceva, bine-de-bine, iară de nu, mi-i crede şi d-ta, că ştiu cum se fac de greu trebile acestea, şi rar le scoatem la capăt.
— Crede şi d-ta, mătuşă, că de-i face pe treabă, n-are să-ţi fie degeaba.
Atunci baba zice: — Să vedem; întrebarea n-are greş. Mai ştii de unde sare iepurele? Mai ales că bărbatu-său nu este aici.
Apoi, cam înspre seară, lasă pe drumeţ singur în casă şi se duce alăturea la nuntă şi, cum ajunge, trage pe nevasta lui Ipate deoparte, îi spune codoşca câte şi mai multe ş-o face pe femeie să se alunece cu mintea.
— Mătuşă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine?
— Acesta nu-i vrun lucru pân' pe-acolo, copilă, hăi, zise baba. Ia, du-te în casă, trezeşte-ţi copilul din somn, şi el atunci are să înceapă a plânge; pe urmă pişcă-l tot câte-oleacă, şi el are să înceapă a ţipa. Şi atunci tatu-tău, cum îi el supărăcios, are să zică de la o vreme să iei băiatul şi să-l dai, ia, încolo, la baba cea de-alăturea. Tu, cum îi auzi asta, să iei băiatul cu albie cu tot şi să vii cu dânsul la mine. Ş-apoi atunci...
Femeia lui Ipate ascultă de babă, face cum i-a zis ea şi, pe înserate, vine la dânsa cu copilul în braţe; şi cum intră în casă, începe a se chicoti şi a spune de la nuntă multe şi mărunte, fără să cunoască pe bărbatu-său.
Atunci Ipate le dă de băut până le ameţeşte pe amândouă, apoi îşi fură copilul din covăţică, după cum îl învăţase Chirică, şi fuge cu dânsul acasă. Chirică, cum îl vede venind, îi iese înainte de pe la poartă şi zice:
— Ei, stăpâne, minciuni ţi-am spus eu, ori ba?
— Ba nu, măi Chirică; acum văd eu ce poate femeia. De-acum nu mai trăiesc nici un ceas cu dânsa; am s-o dau dracului de pomană, soi rău ce este ea!
— Ba nu, stăpâne, să nu faci una ca asta, că femeia d-tale e una dintre cele mai bune femei. Da' ştiu eu cine-i de vină aici. Las-o întâi să vină acasă, să-i scoatem costiţa ceea care ţi-am spus eu, şi atunci îi vedea d-ta ce lucru de femeie are să iasă dintr-însa.
Acum, să ne întoarcem iar din urmă. Femeia lui Ipate şi cu baba, cănd se trezesc din ameţeală, nici tu drumeţ, nici tu copil, nici tu nimica! Atunci odată încep ele a se boci înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap, însă fără nici un folos! Mai iscodeşe ea pe ici, pe colea, să vadă, n-a putea afla ceva despre copil, dar copilul parcă intrase în pământ.
— Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă, hăi! zise baba; ce păcat mi-am găsit cu tine! Dracul ştie ce să fac!
Şi cum sta baba împietrită, dracul îi şi dă în gând una: — Nevastă, hăi! alta nu-i de făcut decât să înşomoltăcim motanul ista al meu cu nişte petice, să-l punem în albiuţă şi apoi să dăm foc casei pe dinlăuntru, iară noi să ieşim afară. Şi când s-a aprinde mai tare, noi să începem a ne boci în gura mare şi a striga: foc! foc! şi, pân-or sări oamenii de la nuntă, până nu ştiu ce, casa are să se topească. Şi când or găsi motanul scrum, au să creadă că a ars copilul, şi poate s-o tămăduim.
— Că bine zici d-ta, mătuşă, asta s-o facem! — S-o facem, s-o facem! Dar eu ce fac tocmai acum, la bătrâneţe, fără leac de adăpost?
— Nu te îngriji de asta, mătuşă dragă, că am să te iau cu mine şi-i trăi pe lângă noi ca banul cel bun. Bărbatu-meu e cum îi pâinea cea bună, şi te-om avea curat ca pe-o mamă.
Atunci baba se înduplecă, căci n-are încotro, dau ele foc casei, şi până când sar oamenii, până nu ştiu ce, şi casă, şi motan, şi tot se făcuse scrum. Iară ele plângeau de udau pământul, zicând:
— Vai de noi şi de noi, copilaşul nostru, cum au ars! Oamenii, văzându-le zbuciumându-se aşa, au început care dincotro să le mângâie. Şi a doua zi, tatăl femeii lui Ipate trimite pe un argat al său cu carul cu boi să ducă şi pe babă şi pe fiică-sa la bărbatu-său acasă, arătându-se cu mare părere de rău pentru astă cumplită nenorocire. Pe drum, femeia lui Ipate zice babei:
— Mătuşică, vâră-te ici în sacul acesta, şi când vom ajunge acasă, întâi am să spun bărbatu-meu că aici sunt nişte buci de la mămuca, pentru făcut saci. Şi aceasta numai până s-a duce de la noi un ticălos de argat care-l avem, că chiar azi i se împlineşte.
Baba ascultă şi se vâră în sac. Şi cum ajung acasă şi trag carul în ogradă, nevasta lui Ipate lasă toate cele în car şi se duce de-a dreptul în casă, plângând, să găsească pe bărbatus ău şi să-i spună cele întâmplate. Însă, când colo, nici Ipate, nici Chirică nu erau acasă. Atunci femeia lui Ipate şi cu argatul tătâne-său tăbârcesc sacul cum pot, îl pun într- o căsoaie, pe cuptor, după horn, şi apoi ea dă drumul argatului să se ducă înapoi. Şi cum porneşte acesta, Ipate şi pică în loc. Femeia lui, cum îl vede, începe a boci şi a zice:
— Vai de mine şi de mine, bărbate, ce-am păţit!... Copilaşul nostru nu mai este!
Şi îi spune toată întâmplarea, după cum se înţelesese cu baba. Ipate atunci îi zice:
— Lasă, măi femeie, că, de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. Dă, cu cine să te sfădeşti? pesemne aşa a fost să fie de la Dumnezeu!
Şi cum vorbeau ei, numai iaca intră şi Chirică pe uşă, cu un ciocan, c-o daltă şi c-o pereche de cleşti în mână. Femeia lui Ipate, cum îl vede, începe a i se tângui şi lui. Dar Chirică, după ce-o ascultă, zice:
— O crezi, stăpâne, ce spune? Nu te mai uita în gura ei! Ia mai bine s-o cinătuim. Pune-o jos să-i scoatem costiţa ceea.
Atunci Ipate odată mi ţi-o şi înşfacă de cozi, o trânteşte la pământ ş-o ţine bine. Iară Chirică începe a-i număra coastele din stânga, zicând: una, două, trei şi, când la a patra, pune dalta, trânteşte cu ciocanul, o apucă cu cleştele ş-o dă afară. Apoi aşază pielea la loc, pune el ce pune la rană, şi pe loc se tămăduieşte. După aceasta zice:
— Stăpâne, ia de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ţii din frâu şi să-i retezi unghiile din când în când, ca nu cumva să-ţi pună coarne.
Şi odată se duce Chirică la casa de alăturea şi aduce copilul. Femeia lui Ipate, când a mai văzut şi asta, numai i s-a încleştat gura şi a îngheţat de frică.
Atunci Chirică sărută mâna lui Ipate şi zice: — Ei, stăpâne, iaca, chiar azi mi s-au împlinit anii de slujbă. Rămâi de-acum sănătos, că eu mă duc de unde am venit. Dar să ştii de la mine, şi să spui şi altora, că te-a slujit un drac trei ani de zile, numai pentru un boţ de mămăligă de pe teşitura din pădure şi pentru un putregai de căpătâi ce-mi trebuieşte sub talpa-iadului.
Şi atunci, odată şi înşfacă Chirică sacul cel de după horn cu babă cu tot şi se face nevăzut. Femeia lui Ipate începe atunci a ţipa grozav şi a zice:
— Aleargă după dânsul, bărbate, şi nu-l lăsa! Câlţii de la mămuca mi i-a luat!... din ce mai facem noi saci?
Ipate însă nu avea acum grijile aceste; el era mâhnit pentru pierderea lui Chirică, care era bunătate de băiat, şi nu ştia unde l-ar găsi, ca să-i mulţumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul.
Dar Chirică era acum tocmai în iad şi se desfăta la sânul lui Scaraoschi, iar codoşca de babă gemea sub talpa-iadului şi numai motanul ei cel din ceea lume îi plângea de milă, pentru că l-a cocolit aşa de bine.
Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de babă, trăind în pace cu nevasta şi copiii săi. Şi după aceea, când îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap şi zicea:
— Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, că eu sunt Stan Păţitul!