Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven
(16 decembrie 1770, Bonn - 26 martie 1827, Viena)

16 decembrie 1770
Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787).
Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.

Familia Beethoven a avut sapte copii, dar doar cei trei baieti au supravietuit copilariei, Ludwig fiind cel mai in varsta.
Familia sa, originară din Belgia, înainte de a se muta la oras se ocupa de cresterea legumelor. Asa se motiveaza si numele compozitorului, care in limba valona inseamna “gradina cu sfecla rosie” . Ludwig s-a nascut in Bonn, unde bunicul acestuia era negustor de dantele si tablouri, la curtea printului. Tatal, tenor la capela, s-a casatorit cu fiica bucatarului curtii, ceea ce inseamna ca parintii muzicianului proveneau dintr-un mediu serios, respectabil, in care preocuparile spirituale aveau un loc important.

Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart.
Mama viitorului compozitor era o femeie blanda si retrasa, cunoscuta pentru bunatatea ei; incerca sa il suporte pe sotul indragostit mai curand de sticla decat de familie. Ludwig Beethoven a iubit-o enorm, chiar si la batranete considerand-o inca cel mai bun prieten pe care il avusese vreodata.


Toata viata, Beethoven a fost marcat de ideea ca nu are o cultura si o scoala suficient de temeinica. Desi nu a facut mai mult de patru clase, el stapaneste bine limbile latina, franceza si italiana. A invatat sa cate la orga si flaut si a deprins regulile compozitiei de la directorul teatrului din Bonn, care i-a inlesnit lui Beethoven cunoasterea operelor italienilor Pergolesi, Picini, Salieri si Cimarosa, dar si a francezilor Grety si Philodor, a germanului Hiller si a cehului Benda. De altfel, teatrul din Bonn sustinea idea teatrului national (subiecte germane in limba germana), lucru care se va materializa si in Fidelio, in singura opera compusa de muzician. Scoala de pian a lui Philip Emanuel Bach, contemporan cu Beethoven, a avut o influenta importanta asupra acestuia, insa Haydn este cel care a conturat linia clasica a tanarului compozitor, un obisnuit al casei Breumingen, unde se intalnea marea intelectualitate a orasului. Ludwig a cunoscut aici si marea literatura, fiind marcat de Odiseea lui Homer si de piesele de teatru ale lui Shakespeare, Goete sau Schiler. Tot aici a asistat la discutii despre pictura si filosofie. La 19 ani s-a inscris la Universitatea din Bonn, unde a facut cursuri de logica, metafizica, si literatura greaca. Se muta la Viena, unde este sustinut si elogiat in casele marilor aristocrati, ca pianist si compozitor. Turneele lui nu sunt prea numeroase, dar Beethoven viziteaza totusi Praga si Berlinul. Pe plan personal insa, muzicianul a avut parte de un destin tragic, necunoscand decat rare momente de stabilitate, tandrete si ocrotire. Surzeste, are o familie care se destrama (tatal alcoolic, fratele si nepotul ingrati), este iubit dar nu se poate hotari sa se casatoreasca, fiind mereu bolnav. In testamentul de la Heiligenstadt (1802), crezand ca moare, face o confesiune teribila, despre care nimeni nu stiuse pana atunci: era surd. Chiar si asa, continua sa compuna pana la finalul vietii sale, datorita auzului sau interior foarte bun, care l-a ghidat perfect in realizarea sonoritatilor potrivite.




26 martie 1778
La varsta de 8 ani, Ludwig a sustinut primul sau concert public, la Cologne. Pentru a profita de mitul Mozart, tatal anuntase publicul ca fiul sau are 6 ani. Acest nevinovat truc publicitar l-a facut pe Beethoven sa creada mereu ca este de fapt mai tanar. Cand, ajuns la anii maturitatii, a primit o copie a certificatului sau de botez, a crezut ca este al fratelui sau, Ludwig Maria, nascut cu doi ani inaintea sa, dar care murise timpuriu.
Dar talentul de profesor si muzician al lui Johann van Beethoven s-a dovedit repede prea limitat pentru micul Ludwig. Acesta avea nevoie de un profesor pe masura, un muzician renumit, primul dintre acestia fiind organistul Christian Gottlob Neefe, sub conducerea caruia micul Ludwig a capatat primele notiuni serioase de compozitie. Neefe a fost incantat de talentul micutului, asa ca s-a ocupat nu doar de educatia muzicala a acestuia, ci i-a tinut si cursuri de filosofie antica si moderna.


1782
La varsta de 12 ani Beethoven a publicat prima sa compozitie : variatiuni pentru pian pe un mars de Ernst Christoph Dressler.

1783
In 1783 Neefe afirma intr-o publicatie muzicala ca elevul sau, continuand in acest ritm, va ajunge cu siguranta noul Mozart.



1784
In luna iunie 1784, beneficiind de recomandarile din partea lui Neefe, Ludwig a fost angajat ca muzician la curtea lui Maximilian Franz, elector, unde canta la orga. Proaspatul membru al curtii avea doar 14 ani. A fost o ocazie care i-a oferit sansa de a frecventa noi cercuri sociale, de a cunoaste alti muzicieni si potentiali protectori. Aici a cunoscut persoane care aveau sa-i ramana prieteni pentru tot restul vietii : familia Ries, familia von Breuning, Karlm Amenda, Franz Gerhard Wegeler.
In paralel cu noua sa slujba Ludwig s-a trezit pus in situatia de a-si indeplini treptat tatal, luand conducerea familiei. In primul rand s-a vazut nevoit sa asigure suportul financiar, deoarece Johann, mai tot timpul beat, incepuse sa-si neglijeze tot mai mult slujba de la curte. Tanarul Beethoven trebuia sa aiba grija de cei doi frati mai mici, o obligatie pe care a acceptat-o bucuros si pe care avea sa o respecte toata viata, chiar daca uneori intr-un mod excesiv.

1787
Printul Maximilian Franz era pe deplin constient de talentul noului muzician, asa că, împreună cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, l-a trimis pe Beethoven la Viena, in 1787. Planul era ca Ludwig sa il intalneasca pe Mozart, alaturi de care ar fi putut invata enorm. Viena era, in definitiv, centrul cultural al intregului imperiu, locul in care se adunau doar cei mai buni. Nu se stie exact cum anume s-a desfasurat intalnirea dintre cei doi, desi unele surse afirma ca Mozart, dupa ce l-a vazut pe Beethoven "la lucru", ar fi declarat "Tineti-i minte numele, o sa tot auziti de el".
Dar Beethoven a trebuit sa se intoarca de urgenta la Bonn, dupa ce a primit o scrisoare: mama sa era pe moarte. Cea care avusese grija de el si ii fusese alaturi, avea sa treaca in nefiinta pe 17 iulie 1787. A fost o grea lovitura pentru Beethoven, care si-a revenit in timp.
La 19 ani s-a inscris la Universitatea din Bonn, unde a facut cursuri de logica, metafizica, si literatura greaca.

1787 -1791
Lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.


1792
Beethoven s-a intors la Viena, cu o noua bursa pentru doi ani, oferita de Printul Elector. Nu avea sa se mai intoarca vreodata in orasul sau natal.
La Viena, tanarul muzician a luat lectii de la Joseph Haydn, apoi de la Albrechtsberger si Antonio Salieri. I-a impresionat pe toti prin virtuozitate si capacitatea de a improviza.
În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart.


1794
In 1794 a compus opus 1, trei lucrari pentru pian.

1795
Are primul sau concert public din Viena pentru pian şi orchestră, in cadrul unui recital la care fiecare muzician isi prezenta compozitiile proprii. A plecat apoi in turneu : Praga, Dresda, Leipzig si Berlin, la final Budapesta. Beethoven isi facuse numeroase cunostiinte, toate personalitatile lumii muzicale si aristocratice admirandu-l pe tanarul compozitor. Dar mai ales iubitorii muzicii il sustineau cu entuziasm si chiar cu o anumita doza de fanatism pe tanarul compozitor. Relatia dintre compozitor si admiratori nu a decurs fara incidente, Beethoven avand adesea mici incidente din cauza temperamentului. Dar nu uita niciodata sa isi ceara scuze, foarte sincer, dar si foarte protocolar. Talentul sau ii permitea insa sa fie mai impulsiv, oricine acceptandu-i micile iesiri ca un compromis necesar pentru a fi prieten cu Beethoven.



1798
După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 "Patetica" - Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major. În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate.



1800
In 1800, Beethoven a organizat un nou concert la Viena, in care a prezentat si prima sa simfonie. Chiar daca astazi aceasta compozitie apare ca puternic influentata de Mozart si Haydn, in epoca melomanii au gasit simfonia stranie, prea extravaganta si chiar excentrica. Beethoven, desi un compozitor nou, aflat la inceput de drum, deja incepuse sa depaseasca limitele timpului sau. Pe fondul acestui succes au venit si primele semne de neliniste.


1801
Din 1801 Beethoven le-a marturisit colegilor ca auzul incepe sa-i slabeasca tot mai mult. Era o ironie amara, demna de teatrul absurd, ca un mare compozitor sa-si piarda auzul.



1801 - 1802
În celebrul "Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată.
Beethoven afirma revoltat ca decat sa devina un muzician surd prefera sa nu mai traiasca.
Prima referire la surzenia lui apare într-o scrisoare datata 29 iunie 1801, pe cînd compozitorul avea 31 de ani: "De 2 ani evit orice ocazie mondena, deoarece nu le pot spune oamenilor: ŤSînt surdť". El înca mai auzea putin, deoarece marturisea: "La teatru trebuie sa stau cît mai aproape de orchestra pentru a putea urmari actorii". El scrisese deja simfonia nr. 1 în Do major si lucra la Sonata în Do diez minor (ce va fi numita Sonata Lunii). Pentru unul dintre personajele cele mai proeminente ale muzicii occidentale, spectrul tacerii totale era alarmant. "În cazul unei alte vocatii, o astfel de boala ar putea fi posibila", scria el unui prieten, "însa, în cazul celei pe care o am eu, creeaza o situatie groaznica".

Din perspectiva unora, acest handicap parea sa-i fi modificat personalitatea: "Se spune ca sînt rauvoitor, încapatînat sau mizantrop. Cît de gresit sînt judecat... caci vreme de 6 ani am fost într-o situatie disperata, agravata de doctorii ignoranti". Totusi, surzenia acaparatoare nu era singura problema medicala a lui Beethoven. Figura sa puternic ciupita de varsat si constitutia sa slabita cronic au fost considerate rezultatul îmbolnavirii de variola în copilarie; în prezent, aceste simptome sînt atribuite unei boli sistemice autoimune, lupus eritematos, în care leucocitele ataca din greseala celulele sanatoase ale propriului organism. În plus, el suferea de astm si se temea de aceasta afectiune la fel de mult ca de depresia sa periodica, pe care o numea "un rau la fel de mare", ca hipoacuzia sa progresiva. Doctorii au devenit persoanele cele mai antipatizate de Beethoven, cu toate astea el avea nevoie de ei. În timp ce scria o muzica sublima, el suferea o gama larga de simptome. Dar pasiunea pentru muzica l-a facut sa continue. In definitiv, cat timp acest handicap mai putea fi tinut sub control, mai era timp pentru creatie.

Dar cum nici un fiu al lui Dumnezeu nu este uitat, el primi ajutor spiritual, prin intermediul unei fetite oarbe care traia in aceeasi pensiune modesta in care se mutase si Beethoven, si care ii spuse aproape tipand: “Eu as da orice pentru a putea vedea o noapte cu luna!” Cand a auzit-o, Beethoven s-a emotionat pana la lacrimi. In fond si la urma urmei, el putea sa vada! El putea sa-si exprime arta prin compozitiile sale…
Pofta de viata i-a revenit si atunci compuse una din piesele cele mai frumoase ale umanitatii: “Sonata Lunii” In tema ei, melodia imita pasii lenti ai unor persoane, probabil ai lui sau ai altora, care duceau sicriul printului, protectorul lui… Privind cerul argintat de luna si aducandu-si aminte de fetita oarba, ca si cand s-ar intreba de ce a trebuit sa moara un om atat de iubit, el se adanceste intr-un moment de profunda meditatie transcendentala…
Anumite studii muzicale spun ca cele trei note muzicale care se repeta cu insistenta in tema principala a Sonatei, sunt cele trei silabe ale cuvintelor “de ce”?, sau ale altui cuvant sinonim din limba germana…
Multi ani dupa ce si-a infrant suferinta, a aparut incomparabila Oda a Bucuriei, a noua simfonie care incununeaza munca acestui compozitor, deja complet surd. Oda Bucuriei exprima recunostinta sa fata de viata si fata de Dumnezeu pentru ca nu s-a sinucis… Si toate acestea multumita acelei fetite oarbe care i-a insuflat dorinta de a exprima, prin note muzicale, o noapte cu luna.
Folosindu-si sensibilitatea, Beethoven a redat, prin intermediul melodiei, frumusetea unei nopti scaldate de lumina lunii, pentru acei care nu o pot vedea cu ochii lor.



Beethoven nu s-a sinucis si nu a renuntat la muzica, dar a incercat sa foloseasca la maxim timpul pe care il mai avea - o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, ca cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a "Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 "Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a "Destinului") şi a VI-a ("Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul "instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral
A compus cu repeziciunea celui care nu mai are mult de trait, incercand sa foloseasca fiecare moment liber, neglijand somnul, mancarea, prietenii. Si intr-un fel, chiar asa se intampla, surzenia aducand pentru multi sfarsitul lui Beethoven. Sau cel putin asa isi doreau adversarii, iar cei care il iubeau se temeau.
Povestea care a stat in spatele celei de a treia simfonii, "Eroica", i-a pasionat pe admiratori, caci Beethoven o compusese in onoarea lui Bonaparte, pe care il vedea ca pe un eliberator. Dar, foarte repede, Beethoven a ajuns sa-l deteste pe Imparat si i-a eliminat numele din partitura.


1801 – 1814
Între anii 1801 si 1814, perioada în care a compus o cantitate prodigioasa de lucrari - Sonata Appassionata, Concertele nr. 4 si nr. 5 pentru pian, Simfoniile, de la a 2-a la a 8-a, si singura sa opera, Fidelio, a fost chinuit de migrene si de "o slabiciune intestinala îndelungata", ce includea colici, diaree cronica si perioade lungi de apatie. Însusi Beethoven avea o teorie: el îsi punea surzenia progresiva din aceasta perioada pe seama tuturor celorlalte afectiuni de care suferea.
Lucrarile lui Beethoven din cursul anilor 1803-1805 s-au ridicat intocmai unui lant grandios de munti deasupra a tuturor compozitiilor create in perioada precedenta. Culmile acestui lant le constituie Sonata Kreutzer (1803) pentru pian si vioara, Simfonia Eroica (1804), sonatele pentru pian Aurora si Appassionata (1804) si opera Fidelio (1805), care isi pastreaza pana in zilele noastre intreaga lor semnificatie. Cu ele se deschid perspectiva plina de maretie a artei muzicale din secolul XIX.
Cucerirea acestor inaltimi n-a fost usoara pentru Beethoven. Primii zece ani petrecuti la Viena i-a inchinat pregatirii marilor sale creatii reformatoare.
In afara de Simfonia Eroica, in cursul anului 1804, Bethoven a mai creat si sonata in fa minor op.57, care a devenit celebra sub denumirea de Appassionata si se numara printre cele mai insemnate lucrari beethoveniene pentru pian.
Sonata Appassionata a fost asternuta pe hartie abia in anul 1806, dar compusa in anul 1804. In aceasta opera, si chiar de la inceputul allego-ului vigoarea, precizia hotarata a temelor semnalizeaza ca suntem in prezenta unei inventii formidabile, unde virtuozitatea nu va mai avea un rol precumpanitor. O furtuna sau o batalie de epopee. Finalul a fost creat de Beethoven in timpul unei lungi plimbari facuta impreuna cu Ries prin imprejurimile Dobling-ului. Amandoi se ratacira, inapoindu-se acasa abia seara. Pe drum, Beethoven a fredonat o melodie agitata. Ajuns acasa, incepu indata sa improvizeze finalul Appassionatei si intr-atat uitase de sine incat n-a mai observat prezenta lui Ries. Denumirea de "Appassionata" nu apartine autorului, ci a fost nascocita de cineva atat de potrivit, incat a ramas pana astazi.
Lucrarea a fost dedicata unuia dintre oamenii apropiati in acea perioada de Beethoven, anume lui Franz Brunswick, ceea ce se explica poate si prin faptul ca a fost scrisa in vara anului 1806 la domeniul familiei Brunswick. Posibil de asemenea sa fie o dedicatie mascata pentru Tereza Brunswick - sora lui Franz.
Plina de spiritul luptei incordate si neprecupetite, de un inalt avant emotional, "Appassionata" este una din lucrarile muzicii clasice cele mai apropiate noua. Vladimir Ilici Lenin a denumit muzica acestui genial compozitor "uimitoare", "supraomeneasca".
Si integritatea sonatei este uimitoare. Poate ca nici una din sonatele lui Beethoven nu are o asemenea unitate organica a partilor componente, ceea ce permite auditorului sa inteleaga ideea fundamentala a lucrarii. Beethoven lega continutul "Appassionatei" de "Furtuna" lui Shakespire. In "Appassionata", ca si in piesa Shakespire-iana, este redata grandoarea fortelor naturii si puterea fara margini a omului, care imblanzeste si supune stihia. Dar continutul ei nu se limiteaza la aceasta. Si aici constiinta revolutionara a compozitorului se ridica impotriva tuturor fortelor asupririi. Poate in nici o lucrare muzicala tragismul luptei nu si-a gasit o expresie atat de zguduietoare ca in Appassionata.
Partea intai, dominata de sentimente de zazvratire, parea contemporanilor lui Beethoven ceva semanand a salbaticie. Intr-adevar , ea este plina de glasuri amenintatoare. Conflictul este pus la temelia constructiei primei teme. Fanfara eroica răsuna ascunsa si prevazatoare, dupa care se precipita intonatiile de o neliniste trepidanta. Fortele sumbre sunt intruchipate in motivul scurt, repetat cu indarjire, insistent, implacabil. In jurul acestui motiv se desfasoara o lupta necrutatoare. Constiinta umana ba se lasa cuprinsa de freamatul groazei, ba infrunta neinfricata amenintitarea apasatoare a inceputului. Dar rasuna tema a doua nobila , limpede, calma, in opozitie cu cea dintai. In coada partii intai tema capata amploarea unei pasiuni neobisnuite. Vointa omului a iesit biruitoare, dar vistoria a fost repurtata cu pretul sangelui. Tema amenintatoare se mai aude, insa dispare in departare.




1805
Pe cand lucra la Simfonia "Eroica" (a carei premiera a avut loc in 7 aprilie1805), Beethoven se afla pe culmea depresiunii psihice, aceasta reprezentand un punct de cotitura in istoria muzicii. Dupa "Eroica", muzica nu a mai fost niciodata aceeasi.
In paralel, Beethoven a terminat prima si singura sa opera, Leonore, pentru care a scris nu mai putin de patru uverturi diferite. La premiera din 20 noiembrie 1805 numele a fost insa schimbat in Fidelio, cu toata opozitia autorului. Publicul a fost restrans si neobisnuit : un grup de ofiteri francezi, pentru ca


1805 - 1809
In urmatorii sapte sau opt ani a dat o succesiune intreaga de capodopere: prima versiune a lui "Fidelio", in 1805, (n-a avut succes decat dupa ce a fost revizuita, in 1814), cele trei cvartete "Razumovsky", Concertul pentru vioara, Concertele pentru pian nr.4 in sol si 5 in mi bemol, simfoniile nr. 4-8 , cateva dintre cele mai vestite sonate pentru pian (inclusiv "Waldstein" si "Appassionata", Pastorala, Uvertura Coriolan, Fur Elise. Dupa o perioada de liniste, Beethoven revine cu "Missa solemnis", ultimele cvartete pentru coarde si sonatele pentru pian - creatii gigantice, misterioase, mistice. Autodidact, nu era ceea ce s-ar fi putut numi un intelectual, dar chiar si in afara muzicii, judecatile sale de valoare s-au dovedit remarcabile. Considerat adesea o punte intre perioada clasica si cea romantica, Beethoven reprezinta muzica pura.
Avea numerosi elevi, alegandu-i in functie de talent si preferandu-i pe tinerii promitatori. Si mai ales pe tinerele eleve, pasionate de muzica, de care avea sa se indragosteasca nu doar o data. Unul dintre elevii sai celebri a fost Arhiepiscopul Rudolph, fratele imparatului, care avea sa-i devina mai tarziu prieten si protector.

1809
In 1809, Beethoven a vrut sa paraseasca Viena dupa ce primise o invitatie din partea lui Jerome Bonaparte. Vechea sa prietena, contesa Anna Marie Erdody, a reusit sa-l convinga sa ramana, cu ajutorul bogatilor sai admiratori : Arhiepiscopul Rudolph, prinul Lobkowitz si printul Kinsky. Acestia i-au oferit compozitorului o subventie anuala generoasa, de 4000 de florini, care i-a dat acestuia sansa de a trai fara griji financiare. Singura conditie era ca Beethoven sa nu paraseasca Viena, asa ca Beethoven a acceptat entuziasmat. Prin aceasta subventie a devenit primul compozitor independent.
Pana la el compozitori mai mult sau mai putini importanti, dar si nume ca Bach, Mozart sau Haydn erau angajati cu contract, fiind practic un fel de slujitori ai caselor artistocratice. Nu aveau mai multe drepturi decat ceilalti angajati, slujba lor fiind sa compuna si sa dea concerte. Asa ca Beethoven devenea compozitorul cu un statut privilegiat : putea sa compuna ce dorea, cand dorea, sa accepte sau sa respinga comenzile.


1812
La sfarsitul lunii iulie 1812, Beethoven l-a intalnit pentru prima data pe Goethe. Cei doi erau legati de o admiratie reciproca, desi nu se puteau intelege. Compozitorul il gasea pe scriitor prea servil, in timp ce acesta il considera pe Beethoven un "salbatic". Neintelegerile dintre cei doi nu au afectat relatia profesionala, Beethoven folosind numeroase poeme ale lui Goethe ca texte pentru compozitiile sale.
Dar perioada de liniste a luat sfarsit dintr-o data, cand unul dintre sponsori, printul Lobkowitz, a inceput sa aiba dificultati financiare, iar mostenitorii printului Kinski - care murise intr-un accident de calarie - au taiat partea lor din subventie. Beethoven s-a trezit deodata fara importantul sprijn financiar. A inceput din nou sa caute surse de venit, compunand si asteptand un suport, care parea sa nu mai vina.
Intre timp se lupta si cu surzenia tot mai pronuntata. Un sprijin real a fost inventatorul ceh Johann Nepomuk Maelzel, considerat de unii un adevarat geniu, de altii un farsor. Maelzel l-a contactat pe Beethoven, caruia ii oferise si in trecut mai multe dintre inventiile sale - cornete acustice, sisteme de amplificare a sunetului - pentru a-l ajuta sa depaseasca surzenia.


1813
In 1813 Beethoven a compus "Victoria lui Wellington", o lucrare scrisa pentru un instrument mecanic realizat de Maelzel, numit "panharmonicon". Dar cea mai de folos inventie a fost metronomul, care a ajutat la evolutia muzicii si in special pe Beethoven, care l-a folosit cu entuziasm.

1814
In 1814 a prezentat noile sale compozitii, intre care Simfonia a saptea si a opta, dar si o versiune noua a operei Fidelio, care de aceasta data s-a bucurat de un real succes. Apoi a urmat reunirea Congresului de la Viena, unde se decidea viitorul Europei dupa epoca lui Napoleon. A fost unul dintre momentele de glorie ale lui Beethoven, care, invitat sa dea mai multe concerte, s-a bucurat de recunoasterea si admiratia pe care le merita.


1815
Pe 15 noiembrie 1815 viata personala a lui Beethoven a trecut printr-o noua criza, odata cu moartea fratelui sau, Kaspar Karl, care lasa in urma o sotie si un fiu, in varsta de noua ani. Potrivit testamentului, Kaspar ii cerea lui Ludwig sa aiba grija de familia sa. Beethoven si-a luat rolul foarte in serios, cu o devotiune care parea amuzanta la un celibatar de 45 de ani, surd si preocupat mai curand de muzica pe care nu o mai putea auzi decat in amintire. Dar ii era foarte greu sa inteleaga si sa accepte purtarea unui copil, ceea ce a dus in final la certuri, un proces intentat mamei copilului, un conflict perpetuu si numeroase probleme.

1816
In 1816, Carl Czerny, viitorul profesor al lui Franz Liszt si candva elevul lui Beethoven, a devenit profesorul de muzica al micului Karl. Dar acesta nu a avut talentul pe care il spera Beethoven.
Compozitorul s-a refugiat din nou in creatie, cum avea sa faca mereu, si a lucrat cu o adevarata furie, de atunci datand prima varianta a ceea ce avea sa devina Simfonia a IX-a.


1818
Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau "caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică.

1819
În 1819 compune "Variaţiile-Diabelli" pentru pian.
În jurul anului 1819, pe cînd Bethoven avea 49 de ani, surzenia lui a devenit practic totala, ceea ce l-a facut sa se gîndeasca la sinucidere: "Numai arta m-a oprit; caci, ah, mi se parea de neconceput sa parasesc lumea definitiv înainte sa fi produs tot ceea ce simteam ca trebuie sa produc". El avea mereu asupra sa "caiete de conversatie", în care prietenii îi scriau întrebari, carora el le raspundea verbal. Desi continua sa compuna genial, a renuntat sa mai cînte la pian, deoarece calitatea interpretarii degenerase, de-a lungul anilor, o data cu auzul sau. "La fel cum frunzele toamnei se usuca si cad, viata mea a devenit stearpa". El îsi facea ocazional aparitia în public, însa energia sa era canalizata aproape în exclusivitate spre compozitie.


1820
În 1820 se execută prima versiune a "Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a.

1821 – 1826
În vara anului 1821, pe cînd avea 51 de ani, s-a îmbolnavit de icter. Acest moment a marcat preludiul bolii hepatice fatale care l-a lovit în 1826, pe cînd lucra la mai multe cvartete de coarde si la Simfonia a IX-a. În acel an, starile de voma si de diaree erau atît de frecvente si de grave, încît acestea amenintau sa-l ucida prin ele însele. "Pîna si acel curaj ce ma inspira în zilele frumoase de vara a disparut acum". Starea sa de sanatate a primit o noua lovitura spre mijlocul iernii anului 1826.


1822
In 1822, cu ocazia triumfului vienez al lui Gioachino Rossini; acesta a avut sansa atunci de a-l intalni pe Beethoven din nou. Chiar daca nu vorbeau aceeasi limba, iar surzenia lui Beethoven ii impiedica sa comunice altfel decat in propozitii sau doar cuvinte foarte scurte, cei doi au petrecut un scurt timp discutand despre muzica. La final, Beethoven nu isi schimbase parerea despre opera italiana : o tolera, dar o considera superficiala si neserioasa.



1823
Simfonia a 9- a fost terminata in 1823, in acelasi an cu Missa Solemnis. Liszt, care atunci avea doar 11 ani, l-a intalnit pentru prima oara pe Beethoven pe 13 aprilie, cand marele compozitor a venit la concertul talentatului copil. Beethoven nu a ezitat sa-l felicite pe Liszt, care in semn de pretuire avea, peste multi ani, sa transcrie pentru pian toate simfoniile lui Beethoven.



1824
În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful. Din pacate succesul nu s-a materializat si sub forma unor incasari pe masura, dificultatile financiare fiind deja o constanta in viata compozitorului. Acesta se obisnuise de ani buni sa stranga o buna parte din castigurile sale pentru nepotul sau, Karl.


1824 - 1826
In ultima perioada a vietii sale Beethoven a compus mai multe quartete, care si astazi sunt dificil de interpretat din cauza complexitatii si a inceput sa lucreze la cea de a 10-a simfonie.



1826
În ciuda afectiunii pe care Beethoven i-a oferit-o nepotului său Karl, cei doi se certau cu înversunare. Certurile lor au atins o culme în 1826, cînd, înainte de a da examenul de admitere la universitate, Karl a avut o tentativa de sinucidere.
Beethoven l-a dus în graba pe tînar acasa la cel de-al doilea frate al sau, Nikolaus Johann, ce locuia la periferia Vienei. El a facut drumul de întoarcere pe viscol, într-o trasura deschisa, îmbracat subtire, si s-a îmbolnavit cu putin înainte de Craciun.






26 martie 1827
În primele doua luni ale anului nou, 1827, ultimul sau an de viata, abdomenul lui Beethoven s-a umflat în mod dureros cu lichid, el trebuind sa fie drenat de 4 ori. Compozitorul a ramas imobilizat la pat. Pneumonia si ciroza hepatica se luptau care dintre ele sa-l ucida. Pe data de 24 martie, el a primit ultima împartasanie, iar doua zile mai tîrziu, în timp ce Viena era lovita de o furtuna cumplita, ce cutremura ferestrele, Beethoven a cerut un pahar de vin, ce i-a fost adus cu greutate. "Pacat, pacat... prea tîrziu!", a spus el, alunecînd într-o stare de inconstienta. Legenda spune ca Beethoven, inconstient si aproape complet surd, s-a trezit o data, la producerea unui tunet puternic. Deschizîndu-si larg ochii, si-a ridicat pumnul drept înclestat, l-a îndreptat catre cer, apoi s-a prabusit mort. Probabil ca ficatul a luat-o înaintea plamînilor în cursa uciderii compozitorului.
Cauza mortii: Ciroza hepatica, asociata unei pancreatite cronice si unui sindrom de iritare intestinala

Autopsia a aratat ca acest organ se atrofiase la jumatate din dimensiunea normala, prezentînd o ciroza avansata. Tatal lui Beethoven fusese alcoolic, iar compozitorul, desi nu era un bautor învederat, se îmbata ocazional. Tot atrofiati erau si nervii sai auditivi. În prezent, diagnosticul pentru surzenia sa ar fi otoscleroza, formarea progresiva de tesut dur si spongios în jurul scaritei, micul os din urechea mediana, împiedicînd miscarea membranei timpanului.


Înmormîntarea lui Beethoven la Wahring, pe data de 29 martie, a subliniat statutul de care se bucurase acesta chiar în timpul vietii. Slujba si cortegiul au fost urmarite de 20.000 de oameni, printre purtatorii de steaguri si de faclii numarîndu-se celebrul pianist maghiar Johann Nepomuk Hummel si compozitorul austriac Franz Schubert, discursul funerar fiind scris de cel mai mare dramaturg austriac al vremii, Franz Grillparzer. Însa trei decenii mai tîrziu, mormîntul, cîndva impresionant, cazuse în paragina, fiind acoperit de buruieni. Cadavrul compozitorului a fost exhumat pentru a i se studia oasele urechii medii, apoi, reînhumat - însa doar pentru scurt timp, deoarece, în luna iunie a anului 1888, osemintele lui Beethoven au fost mutate, împreuna cu cele ale contemporanului sau, Schubert, în Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena si înhumate alaturat, asa cum se afla si în prezent. Într-o epoca ce a fost martora declinului patronatului curtii regale si al Bisericii, Beethoven nu doar ca a reusit sa se întretina din vînzarile si publicarea muzicii sale, dar s-a bucurat de luxul de a scrie orice dorea, melodii care, sustinea el, îi veneau în minte cel mai des în plimbarile lungi la tara. "Daca as scapa de aceasta suferinta", scria el odata, "as îmbratisa întreaga lume". Prin intermediul muzicii sale, întreaga lume continua sa-l îmbratiseze pe Beethoven






Din ce cauză a murit Ludwig van Beethoven?
La această intrebare se caută un răspuns incă de la decesul marelui compozitor german, survenit la 26 martie 1827, la Viena. Medicul legist austriac Christian Reiter aduce noi lămuriri privind cauza morţii artistului.
Beethoven s-a stins din viaţă la 57 de ani din cauza unei ciroze hepatice cu ascită (acumulare de lichid in abdomen). Ceea ce i-a grăbit insă sfărşitul a fost chiar tratamentul aplicat de medicul său, Andreas Ignaz Wawruch, el insuşi violoncelist şi mare admirator al ilustrului său pacient. In urma numeroaselor puncţii pentru reducerea ascitei, medicul aplica pe locul prin care se preleva lichid pansamente cu săruri de plumb. Aşa se proceda la inceputul secolului al XIX-lea pentru cicatrizarea rănilor. Doctorul Christian Reiter, şeful Clinicii de medicină legală de la Universitatea din Viena, a evidenţiat printr-o analiză minuţioasă nivelul concentraţiei de plumb din firele de păr ale artistului după fiecare puncţie din perioada 5 decembrie 1826 – 27 februarie 1827.
"Dozele de plumb conţinute in pansamentele utilizate in secolul al XIX-lea nu prezentau un pericol de intoxicare in cazul pacienţilor in stare bună de sănătate, insă i-au fost fatale marelui compozitor, al cărui ficat era deja afectat de ciroză", precizează medicul legist in publicaţia Beethoven Journal, citată de revista Science din 28 august 2007.
Ludwig van Beethoven a murit din cauza intoxicarii cu plumb: cercetatorii contemporani au confirmat diagnoza data in secolul al XIX-lea.

Cercetarile au fost efectuate de toxicologi de la Pfeiffer Treatment Center din Warrenville, statul american Illinois, si de Argonne National Laboratory, institut care lucreaza pentru Departamentul american al Energiei, echipa fiind condusa de Ken Kemmer si Bill Walsh.
Ramasitele lui Beethoven au fost puse la dispozitie de Paul Kaufman, un om de afaceri californian; el le-a mostenit de la unchiul sau, medic si anatomist austriac, informeaza Rzeczpospolita.
Mai intai s-a efectuat analiza ADN , care a confirmat ca ramasitele apartin marelui compozitor. Apoi, cu ajutorul unui aparat cu raze X, "s-a radiografiat" un fragment din craniul lui Beethoven. Argonne National Laboratory dispune de un accelerator de particule, care sunt accelerate cu o viteza apropiata de cea a luminii intr-un tunnel lung de 800 de metri. Electronii accelerati in instalatie se lovesc intre ei, emitand raze X, de o suta de ori mai luminoase decat suprafata Soarelui; cercetatorii sunt in stare sa directioneze aceste raze spre un obiect anume, de exemplu spre o mostra de os cranian, de par etc.
Cercetarile au confirmat lucrurile stabilite anterior (pe baza analizei parului), respectiv faptul ca in organismul compozitorului exista o mare concentratie de plumb. Este foarte probabil ca aceasta a fost cauza pentru care compozitorul s-a simtit rau o mare parte din viata sa. Anatomistii care au facut disectia cadavrului au declarat ca moartea a fost cauzata de intoxicatie cu plumb.
Indoielile au fost acum spulberate.
”Prezenta plumbului in fragmentul de os cranian studiat indica faptul ca intoxicarea nu s-a produs imediat, la sfarsitul vietii, ci treptat, in decursul anilor”, subliniaza comunicatul prezentat de cercetatori. Nu exista motive sa presupunem ca marele compozitor a fost otravit. Beethoven a inceput sa simta dureri de burta pe la varsta de 20 de ani; o data cu trecerea timpului s-au accentuat si nu au incetat pana la moarte. Din aceasta cauza, Beethoven a consultat multi medici.
”Avea probleme legate de digestie, suferea de dureri cronice de burta, era adesea iritat, avea depresii”, aminteste Bill Walsh.
Despre aceste afectiuni ale compozitorului stiu foarte putine persoane, in schimb surzenia lui este general cunoscuta. A inceput sa-si piarda auzul inca din tinerete, de la varsta de 26 de ani. In opinia specialistilor americani, acest lucru nu are insa nici o legatura cu continutul crescut de plumb din organismul lui. Ne ramane totusi o enigma - care a fost cauza concentrarii acestui metal?
Beethoven consuma cantitati "respectabile" de vin, pentru care folosea pahare de cositor, un aliaj cu continut de plumb. Vinul - in special fiert - intra in contact cu metalul moale. In plus, medicii la serviciile carora apela atat de des, ii prescriau medicamente cu continut de plumb si mercur.

2008
Un superb diamant de culoare albastra, realizat dintr-o suvita din parul celebrului compozitor Ludwig van Beethoven, a fost scos la licitatie pe site-ul eBay. Suvita maestrului provenea dintr-o colectie care cupriundea mostre din parul mai multor personalitati, colectie aflata in arhiva Universitatii din Connecticut. Expertii au selectat 10 fire de par din care au extras carbon si l-au trasformat intr-un pretios diamant.

Piatra pretioasa a fost vanduta in scop caritbail.
“Este primul diamant creat din carbonul unei celebritati. Speram ca un muzician ca Elton John sau Paul McCartney sa il cumpere”, a declarat un reprezentat al companiei care a creat piatra pretioasa.


Evoluţia stilului muzical
Producţia muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradiţional ca o punte între Clasicism şi Romantism şi se poate împărţi în trei perioade:
Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compoziţiile din tinereţe de la Bonn şi primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn şi Mozart, şi desăvârşesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compoziţiile similare ale lui Mozart.

A doua perioadă (1807-1812), aşa zisul "ciclu eroic", cuprinde compoziţii ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian şi orchestră nr.4 şi 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice şi noutăţile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi.

A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compoziţiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie şi puternică individualitate, eliberate de convenţiile tradiţionale. În muzica instrumentală introduce recitative şi arii, în fugi, variaţiuni şi elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a şi Missa solemnis, se depărtează complet de genul tradiţional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru solişti vocali şi cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.


Moştenirea artistică
Importanţa lui Beethoven se referă şi la transformarea rolului compozitorului în societate. De la artizanul în serviciul Bisericii sau aristocraţiei, el devine un artist care creează dintr-o necesitate interioară şi nu la comandă. Influenţa lui asupra compozitorilor ce l-au urmat a fost enormă. Admirat de Franz Schubert, Felix Mendelsohn-Bartoldy, Robert Schumann, Johannes Brahms, până la Richard Wagner şi Arnold Schönberg ca întemeietor al unei ere noi în muzică, este considerat până astăzi ca figură cardinală în evoluţia muzicii tuturor timpurilor, recunoscut şi în limbajul şi tehnica muzicii contemporane.El a format era unei noi generatii de muzică.





Creaţia
Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii.

1. Opere simfonice
SIMFONII (9)
SIMFONII - I. in do major, op.21 (1799 – 1800)
SIMFONII - II. in re major, op.36 (1802)
SIMFONII - III. (Eroica)-in mi bemol major, op.55 (1804)
SIMFONII - IV. in si bemol major, op.60 (1806)
SIMFONII - V. (a Destinului) in do minor, op.67 (1807)
SIMFONII - VI. (Pastorala)-in fa major, op.68 (1808)
SIMFONII - VII. in la major, op.92 (1812)
SIMFONII - VIII. in fa major, op.93 (1812)
SIMFONII - IX. (Corala)-in re minor, op.125 (1817 – 1825) - cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene

Uverturi (11)
1. UVERTURI - Premetru, din op.43
2. UVERTURI - Coriolan, op.62
3. UVERTURI - Leonora 1, op.138
4. UVERTURI - Leonora 2, op.72a
5. UVERTURI - Leonora 3, op.72a
6. UVERTURI - Fidelio (Leonora 4), op.72b
7. UVERTURI - Egmont, din op.84
8. UVERTURI - Ruinile Atenei, din op.113
9. UVERTURI - Regele Stefan, din op.117
10. UVERTURI - Onomastica, op.115
11. UVERTURI - Inaugurarea casei, op.124

Muzica pentru scena (6)
1. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Baletul cavalerilor
2. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Fapturile lui Prometeu - BALET, op.43 - neterminat
3. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Egmont-muzica la drama lui Goethe, op.84
4. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Ruinile Atenei-muzica la piesa de Kotzebue, op.113
5. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Regele Stefan-muzica la puesa de Kotzebue, op.117
6. MUZICĂ PENTRU SCENĂ - Mars triumfal la drama de Kuffner Tarpeya

Dansuri pentru orchestra
Dansuri pentru orchestra - 12 menuete
Dansuri pentru orchestra - 12 dansuri germane
Dansuri pentru orchestra - 12 cadriluri
Dansuri pentru orchestra - Menuet de felicitare



II. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA (6)

1. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Mars-in re major
2. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Mars-in fa major
3. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Mars-in do major
4. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - 2 marsuri pentru calusei
5. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Poloneza
6. MUZICA PENTRU ORCHESTRA MILITARA - Ecossaise


III. LUCRARI PENTRU SOLIST SI ORCHESTRA

Concerte pentru pian
Concerte pentru pian - In mi bemol major (din tinerete)
Concerte pentru pian - In re major (o parte)
Concerte pentru pian - Nr.1 - in do major, op.15
Concerte pentru pian - Nr.2 - in si bemol-major, op.19
Concerte pentru pian - Nr.3 - in do minor, op.37
Concerte pentru pian - Nr.4 - in sol major, op.58
Concerte pentru pian - Nr.5 - in mi bamol major, op.73
Concerte pentru pian - Fantezie pentru pian, cor si orchestra-in do minor, op.80

Alte concerte si piese
Alte concerte si piese - Concerte pentru vioara-in do major (neterminat)
Alte concerte si piese - Concerte pentru vioara-in re major, op.61(exista si o transcriptie facuta de Beethoven pentru pian si orchestra)
Alte concerte si piese - 2 romante pentru vioara si orchestra: in sol major, op.40 si in fa major, op.50
Alte concerte si piese - Concerte triple pentru pian, vioara si violoncel cu orchestra-in do major, op.56
Alte concerte si piese - Rondo-in si bemol major pentru pian si orchestra



IV. ANSAMBLURI DE MUZICA SI CAMERA

SONATE PENTRU VIOARA SI PIAN (10)
1-3. SONATE PENTRU VIOARA SI PIAN - 3 sonate, op.12 (nr. 1-in re major, nr.2-in la major, nr.3-in mi bemol major)
4. SONATE PENTRU VIOARA SI PIAN - Sonata nr.4-in la minor, op.23
5. SONATE PENTRU VIOARA SI PIAN - Sonata nr.5-in fa major, op.24
6-8. 3 sonate, op.30 (nr.6-in la major, nr.7-in do minor, nr.8-in sol major)
9. Nr.9 (Kreutzer)-in la major, op.47
10. Nr.10-in sol major, op.96


PENTRU VIOLONCEL SI PIAN
PENTRU VIOLONCEL SI PIAN - 2 sonate, op.5 (nr.1-in fa major, nr.2-in sol minor)
PENTRU VIOLONCEL SI PIAN - Nr.3-in la major, op.69
PENTRU VIOLONCEL SI PIAN - 2 sonate, op.102 (nr.4-in do major, nr.5-in re major)


PENTRU CORN SI PIAN
PENTRU CORN SI PIAN - Sonata-in fa major, op.17


CVARTETE DE COARDE (17)
1-6. 6 CVARTETE DE COARDE, op.18 (nr.1-in fa major, nr.2-in sol major, nr.3-in re major, nr.4-in do minor, nr.5-in la major, nr.6-in si bemol major)
7-9. 3 CVARTETE DE COARDE ale lui Razumovski, op.59 (nr.7-in fa major, nr.8-in mi minor, nr.9-in do major)
10. CVARTETE DE COARDE - Nr.10(Al harpelor) in mi bemol major, op.74
11. CVARTETE DE COARDE - Nr.11(Serioso)-in fa minor, op.95
12. CVARTETE DE COARDE - Nr.12-in mi bemol major, op.127
13. CVARTETE DE COARDE - Nr.13-in si bemol major, op.130
14. CVARTETE DE COARDE - Nr.14-in do diez minor, op.131
15. CVARTETE DE COARDE - Nr.15-in la minor, op.132
16. CVARTETE DE COARDE - Nr.16-in fa major, op.135
17. CVARTETE DE COARDE - Marea Fuga-in si bemol major, op.133


TRIO DE COARDE, MIXTE SI PENTRU SUFLATORI PENTRU VIOARA, VIOLA SI VIOLONCEL
TRIO DE COARDE, MIXTE SI PENTRU SUFLATORI PENTRU VIOARA, VIOLA SI VIOLONCEL - Trio-in mi bemol major, op.3
TRIO DE COARDE, MIXTE SI PENTRU SUFLATORI PENTRU VIOARA, VIOLA SI VIOLONCEL - 2 triouri, op.9 (in sol major, re major si do minor)
TRIO DE COARDE, MIXTE SI PENTRU SUFLATORI PENTRU VIOARA, VIOLA SI VIOLONCEL - Serenada-in re major, op.8



PENTRU FLAUT, VIOARA SI VIOLA
PENTRU FLAUT, VIOARA SI VIOLA - Serenada-in re major, op.25


PENTRU DOUA OBOAIE SI CORN ENGLEZ
PENTRU DOUA OBOAIE SI CORN ENGLEZ - Trio-in do major, op.87


TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel)
TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel) - 3 triuri, op.1 (in mi bemol, sol major, do minor)
TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel) - 2 triuri, op.70 (in re major, mi bemol major)
TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel) - Trio-in si bemol major, op.97
TRIO DE PIAN (pian, vioara, violoncel) - Trio pentru pian, clarinete si violoncel-in si bemol major, op.11


CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel)
CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel) - Cvartet-in mi bemol major, op.4
CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel) - Cvartet-in do major, op.29
CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel) - Cvartet-in do minor, op.104
CVARTETE DE COARDE(doua viori, doua viole, un violoncel) - Fuga-in re major, op.137


ALTE ANSAMBLURI
ALTE ANSAMBLURI - Sextet pentru doua clarinete, doi corni, doi fagoti-in mi bemol major, op.71
ALTE ANSAMBLURI - Mars pentru aceeasi formatie
ALTE ANSAMBLURI - Septet pentru vioara, viola, violoncel, contrabas, clarinet, corn si fagot-in mi bemol major, op.20
ALTE ANSAMBLURI - Sextet pentru doua viori, viola, violoncel si doi corni-in mi bemol major, op.81b
ALTE ANSAMBLURI - Octet pentru doua oboaie, doua clarinete, doi corni si doua fagoturi-in mi bemol major, op.103
ALTE ANSAMBLURI - Rondino pentru aceeasi formatie-in me bemol major, 3 duete pentru clarinet si fagot
ALTE ANSAMBLURI - 3 aequale pentru patru tromboane
ALTE ANSAMBLURI - 6 dansuri satesti (Landler-uri) pentru doua viori si contrabas
ALTE ANSAMBLURI - 3 cvartete pentru pian, vioara, viola si violoncel(in mi bemol major, in re major si do major)
ALTE ANSAMBLURI - Cvintet pentru pian, oboi, clarinet, corn si fagot-in mi bemol major, op.16
ALTE ANSAMBLURI - O serie de variatiuni si alte piese pentru diferite formatii.

V. LUCRARI PENTRU PIAN


SONATE
1-6. SONATE - 6 sonate din tinerete (In mi bemol major, in fa minor, in re major, in do major, doua sonate -in sol major si fa major)

SONATE VIENEZE
1-3. SONATE VIENEZE - 3 sonate, op.2 (nr.1-in fa minor, nr.2-in la major, nr.3-in do major)
4. SONATE VIENEZE - Nr.4-in mi bemol major, op.7
5-7. SONATE VIENEZE - 3 sonate, op.10 (nr.9-in do minor, nr.6-in la major, nr.7-in re major)
8. SONATE VIENEZE - Nr.8 (Patetica) - in do minor, op.13
9-10. SONATE VIENEZE - 2 sonate, op.14(nr.9-in mi major, nr.10-in sol major)
11. SONATE VIENEZE - Nr.11-in si bemol major, op.22
12. SONATE VIENEZE - Nr.12 (cu mars funebru) - in la bemol major, op.26
13-14. SONATE VIENEZE - 2 sonate-fantezii, op.27 (nr.13-in mi bemol major, nr.14 a Lunii-in di diez minor)
15. SONATE VIENEZE - Nr.15(Pastorala) - in re major, op.28
16-18. SONATE VIENEZE - 3 sonate, op.31 (nr.16-in sol major, nr.17 cu recitativ in re minor, nr.18-in mi bemol major)
19-20. SONATE VIENEZE - 2 sonate, op.49 (nr.19-in sol minor, nr.20-in sol major)
21. SONATE VIENEZE - Nr.21(Aurora-Waldstein)-in do major, op.53
22. SONATE VIENEZE - Nr.22-in fa major, op.54
23. SONATE VIENEZE - Nr.23(Appassionata) - in fa minor, op.57
24. SONATE VIENEZE - Nr.24-in fa diez-major, op.78
25. SONATE VIENEZE - Nr.25-in sol major, op.79
26. SONATE VIENEZE - Nr.26(Desteptarea, Absenta, Intoarcerea)-in mi bemol major, op.81a
27. SONATE VIENEZE - Nr.27-in mi minor, op.90
28. SONATE VIENEZE - Nr.28-in la major, op.101
29. SONATE VIENEZE - Nr.29-(Hammerklavier)-in si bemol major, op.106
30. SONATE VIENEZE - Nr.30-in mi major, op.109
31. SONATE VIENEZE - Nr.31-in la bemol major, op.110
32. SONATE VIENEZE - Nr.32-in do minor, op.111



PENTRU PIAN LA PATRU MAINI
PENTRU PIAN LA PATRU MAINI - Sonata-in re major, op.6

VARIATIUNI
9 variatiuni dupa un mars de Dreslles-in do minor
6 variatiuni pe tema proprie-in fa major, op.34
15 variatiuni cu o fuga-in mi bemol major, op.35
6 variatiuni pe tema proprie-in re major, op.76
33 variatiuni pe un vals de Diabelli-in do major, op.120
24 variatiuni pe tema Vienni amore-in re major
13 variatiuni pe tema Es war einmal-in la major
9 variatiuni pe tema Quante"e piu bello-in la major
6 variatiuni pe tema Nel cor piu-in sol
12 variatiuni-in do major
12 variatiuni-in la major
6 variatiuni pe o melodie elvetiana-in fa major(la fel pentru o harpa)
8 variatiuni pe tema Une fievre brulante-in do major
10 variatiuni pe tema La stessa-in si bemol major
7 variatiuni pe tema Kind, willst du-in fa major
8 variatiuni pe tema Tandeln und Scherzen-in fa major
6 variatiuni pe tema proprie-in sol major
7 variatiuni pe tema imnului englez-in do major
5 variatiuni pe tema Rule Britania-in re major
32 variatiuni pe tema proprie-in do minor
8 variatiuni pe tema Ich hab ein kleines Huttchen-in si bemol major
LA PATRU MAINI
variatiuni pe o tema de Waldstein-in do major
variatiuni pe tema Ich denke Dein-in re major


ALTE LUCRARI
ALTE LUCRARI - 7 bagatele, op.33
ALTE LUCRARI - 9 bagatele, op.119
ALTE LUCRARI - 6 bagatele, op.126
ALTE LUCRARI - 2 randouri, op.51(in do major si in re major)
ALTE LUCRARI - Rondo Creitarul pierdut-in sol major, op.129
ALTE LUCRARI - Rondo-in la major
ALTE LUCRARI - 2 valsuri(in mi bemol major si in sol major)
ALTE LUCRARI - 2 ecossaise(in mi bemol major si in sol major)
ALTE LUCRARI - 6 ecossaise
ALTE LUCRARI - 6 menuete
ALTE LUCRARI - Menuet-in mi bemol major
ALTE LUCRARI - 6 Landlet
ALTE LUCRARI - 7 Landlet
ALTE LUCRARI - Rolonaise-in do major
ALTE LUCRARI - Fantezie-in sol minor, op.77
ALTE LUCRARI - Preludiu-in fa minor
ALTE LUCRARI - Andante favori-in fa major
ALTE LUCRARI - Fur Elise - in la minor
ALTE LUCRARI - 2 piase Bucurie si tristete
ALTE LUCRARI - Ultimul gand muzical-in si bemol major
ALTE LUCRARI - Allegretto-in do minor
ALTE LUCRARI - Fila din albumul lui Piringer
ALTE LUCRARI - Cadente la concertele pentru pian
LA PATRU MAINI
LA PATRU MAINI - 3 marsuri, op.45(in do major, in mi bemol major si in re major)


VI. LUCRARI PENTRU MANDOLINA (2)
1. LUCRARI PENTRU MANDOLINA - Lonatina
2. LUCRARI PENTRU MANDOLINA - Adagio

VII. MUZICA VOCALA(SI OPERA)

OPERA
OPERA- Fidelio, in doua acte, trei redactii, op.72, op.72a si op.72b


MISSE
MISSE - Nr.1-in do major, op.86
MISSE - Nr.2 (Solemna)-in re major, op.123


ORATORIU
ORATORIU - Hristos pe Muntele Maslinului, op.85


CORURI
CORURI - Linistea marii si calatorie placuta(pe cuvinte de Goethe, op.112)
CORURI - Cor final la Inaugurarea casei-in mi bemol major, op.114
CORURI - Corul Inteleptii Intemeietorii
CORURI - Cantec de prietenie(pe cuvinte de Goethe) op.122
CORURI - Cantata Clipa glorioasa, op.136
CORURI - Corul S-o sfarsit
CORURI - 2 cantate imperiale


PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 25 cantece scotiene, op.108
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 25 cantece irlandeze
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 20 cantece irlandeze
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 12 cantece irlandeze
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 26 cantece irlandeze
PRELUCRAREA DE CANTECE POPULARE - 12 cantece engleze, scotiene, irlandeze si italiene


ARII SI PIESE DE ANSAMBLU
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Scena si aria O, tradatorule, op.65
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Cantec de jertfa pentru soprano, cu cor si orchestra(pe cuvinte de Matisson), op.121b, doua redactii
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - 2 arii pentru Singspielul lui Umlauf Frumoasa armarita
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Aria Prima iubire pentru soprano
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Cantec de adio pentru trei voci barbatesti
ARII SI PIESE DE ANSAMBLU - Cantecul calugarilor(din Wilhtlm Tell de Schiller) pentru trei voci barbatesti


CANOANE (18)
1. CANOANE - In bratele dragostei
2. CANOANE - TA-ta-ta
3. CANOANE - Suferinta e scurta(doua variante)
4. CANOANE - Graiesti, graiesti
5. CANOANE - Invata sa taci
6. CANOANE - An nou fericit
7. CANOANE - Hoffmann
8. CANOANE - O, Tobias
9. CANOANE - Primul dintre toti Tobias-ii
10. CANOANE - Petru a fost o stanca
11. CANOANE - Bernard a fost un sfant
12. CANOANE - Te sarut
13. CANOANE - Omule, fii nobil
14. CANOANE - Prietenie
15. CANOANE - Fii plin de viata
16. CANOANE - Toti gresesc, dar fiecare-n felul sau
17. CANOANE - Asa va fi
18. CANOANE - Doctore, inchide portile, ca sa nu vina moartea.

CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Speranta(Tigde), doua redactii, op.32 si op.94
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Adelaida(Matisson), op.46
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 6 cantece pe cuvinte de Gellert, op.48
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 8 cantece pe cuvinte de diferiti poeti, op.52
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 6 cantece (Goethe, Halm, Reissig), op.75
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 4 ariette italiene si duet (Metastasio), op.82
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 3 cantece de Goethe, op.83
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Fericirea prieteniei, op.88
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - 6 cantece Iubitei indepartate CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - (Jeitteles), op.98
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Om cinstit (Kleinschmidt), op.99
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Merchenstein (Ruprecht), doua redactii, op.100
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Sarutul (Weisse), op.128
CANTEC DE ACOMPANIAMENT DE PIAN - Aproximativ patruzeci de cantece pe cuvinte de diferiti autori fara indicatii de opus.

Printre compozitorii in ale caror opere se pot regasi elemente din ultima simfonie a lui Beethoven se numara si Anton Bruckner, cu simfoniile a VII-a in mi major, a VIII-a in do minor si a IX-a in re minor (aceasta din urma terminindu-se cu miscarea a treia, cea lenta fiind neterminata), Gustav Mahler („Simfonia a II-a“ in do minor, „Simfonia a cincea“ si a VIII-a - „Celor o mie“ - in mi bemol major) sau Dimitri Sostakovici (simfoniile a II-a op. 14, a III-a op. 20, a XIII-a op. 113 si a XIV-a op. 114, „Simfonia a V-a“ op. 74 in re minor). O tema importanta din finalul „Simfoniei I“ in C minor a lui Brahms este adesea comparata cu tema din „Oda bucuriei“ din ultima parte a „Simfoniei a IX-a“ a lui Beethoven. Cind cineva i-a atras atentia lui Brahms asupra acestei asemanari, o anecdota spune ca acesta a replicat: „Orice prost isi poate da seama de asta“, fapt care sugereaza ca imitatia a fost una intentionata. Si printre romantici, simfonia lui Beethoven a avut o influenta deosebita: Wagner este unul dintre cei mai reprezentativi in acest sens. Mai ales ca acesta recunostea efectul lui Beethoven asupra stilului sau si il justifica prin faptul ca in „Corala“ acestuia poate fi gasit drumul catre „Muzica viitorului“, o drama universala care ar putea uni cuvinte si tonuri. Intr-un eseu celebru, „Cum sa rezisti «Simfoniei a IX-a»“, expertul in istoria muzicii Richard Taruskin a punctat felul in care au incercat diferiti muzicieni sau amatori de muzica sa reziste simfoniei lui Beethoven: evidentiind ceea ce acestia numeau „optimismul naiv al lui Beethoven“. Simfonia aceasta, sustine Taruskin, este, „pour les connaisseurs“, piesa pe care o iubesti ca sa o detesti astazi in aceeasi masura ca in epoca in care a fost scrisa, pentru ca este, „in acelasi timp, incomprehensibila si irezistibila, sofisticata si naiva“






ŞTIAŢI CĂ
Beethoven isi baga capul in apa rece inainte sa compuna.






CITATE BEETHOVEN
1. Muzica este graiul sufletului. ea starneste in noi nu instinctele ci gandurile cele mai profunde.
2. Muzica este mediatorul între viaţa spirituală şi cea trupească.
3. De ce trebuie să te desparţi de cineva pe care îl iubeşti nespus?
4. Muzica trebuie să fie scânteia ce aprinde focul în sufletul omenesc.
5. Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea.
6. Muzica trebuie să aducă foc în inimile bărbaţilor şi lacrimi în ochii doamnelor.
7. Ma simt fericit ori de cate ori reusesc sa ma ridic deasupra unui obstacol.
8. Muzica este o revelatie mai mare decat toata intelepciunea si filozofia. Muzica este solul in care spiritul traieste, gandeste si creaza

Ion Creangă - Povestea unui om leneş

POVESTEA UNUI OM LENEŞ
de Ion Creangă

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Şi satul, văzând că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spânzure, pentru a nu mai da pildă de lenevire şi altora. Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare!
Aşa era pe vremea aceea.
Pe drum se întâlnesc ei cu o trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel cu boi un om care sămăna a fi bolnav, întrebă cu milă pe cei doi ţărani, zicând:
— Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.
— Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstită faţă dumnevoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având păreche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
— Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se; păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fărădelege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi, ia aşa, pentru împrejurări grele, Doamne fereşte! A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a mai perde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne. Dă, suntem datori a ne ajuta unii pe alţii.
— I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana; că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zise unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să te bată, uriciunea oamenilor! Săi degrabă din car şi mulţămeşte cucoanei, că te-a scăpat de la moarte şi-ai dat peste belşug, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm sopon şi frânghie. Iar cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i şi asta. Dar tot de noroc să se plângă cineva... Bine-a mai zis cine-a zis că: "Boii ară şi caii mănâncă". Hai dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
— Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul, cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.
— Ce-a zis? întrebă cucoana pe săteni.
— Ce să zică, milostivă cucoană, răspunde unul. Ia, întreabă, că muieţi-s posmagii?
— Vai de mine şi de mine, zise cucoana cu mirare, încă asta n-am auzit! Da' el nu poate să şi-i moaie?
— Auzi, măi leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
— Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
— Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chitiţi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de la mână ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i împărăteasă mare, ce-ţi baţi capul!
Cucoana atunci, cu toată bunăvoinţa ce ave, se lehămeseşte şi de binefacere şi de tot, zicând:
— Oameni buni, faceţi dar cum vă va lumina Dumnezeu!
Iar sătenii duc pe leneş la locul cuvenit şi-i fac felul.
Şi iaca aşa au scăpat şi leneşul acela de săteni, şi sătenii aceia de dânsul.
Mai poftească de-acum şi alţi leneşi în satul acela, dacă le dă mâna şi-i ţine cureaua.
Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Ion Creangă - Cinci pâni

Cinci pâini

PROBLEMĂ DE LOGICĂ, PERSPICACITATE
de Ion Creangă (1837 – 1889)

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.
Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.
— Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeţi călătorului străin; căci mila Domnului! unde mănâncă doi mai poate mânca şi al treilea.
Călătorul străin, flămând cum era, nemaiaşteptând multă poftire, se aşază jos lângă cei doi, şi încep a mânca cu toţii pâne goală şi a be apă rece din fântână, căci altă udătură nu aveau. Şi mănâncă ei la un loc tustrei, şi mănâncă, până ce gătesc de mâncat toate cele cinci pâni, de parcă n-au mai fost.
După ce-au mântuit de mâncat, călătorul străin scoate cinci lei din pungă şi-i dă, din întâmplare, celui ce avusese trei pâni, zicând:
— Primiţi, vă rog, oameni buni, această mică mulţămită de la mine, pentru că mi-aţi dat demâncare la nevoie; veţi cinsti mai încolo câte un pahar de vin, sau veţi face cu banii ce veţi pofti. Nu sunt vrednic să vă mulţămesc de binele ce mi-aţi făcut, căci nu vedeam lumea înaintea ochilor de flămând ce eram.
Cei doi nu prea voiau să primească, dar, după multă stăruinţă din partea celui al treilea, au primit. De la o vreme, călătorul străin şi-a luat ziua bună de la cei doi şi apoi şi-a căutat de drum. Ceilalţi mai rămân oleacă sub răchită, la umbră, să odihnească bucatele. Şi, din vorbă în vorbă, cel ce avuse trei pâni dă doi lei celui cu două pâni, zicând:
— Ţine, frate, partea dumitale, şi fă ce vrei cu dânsa. Ai avut două pâni întregi, doi lei ţi se cuvin. Şi mie îmi opresc trei lei, fiindc-am avut trei pâni întregi, şi tot ca ale tale de mari, după cum ştii.
— Cum aşa?! zise celălalt cu dispreţ! pentru ce numai doi lei, şi nu doi şi jumătate, partea dreaptă ce ni se cuvine fiecăruia? Omul putea să nu ne deie nimic, şi atunci cum rămânea?
— Cum să rămâie? zise cel cu trei pâni; atunci aş fi avut eu pomană pentru partea ce mi se cuvine de la trei pâni, iar tu, de la două, şi pace bună. Acum, însă, noi am mâncat degeaba, şi banii pentru pâne îi avem în pungă cu prisos: eu trei lei şi tu doi lei, fiecare după numărul pânilor ce am avut. Mai dreaptă împărţeală decât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul...
— Ba nu, prietene, zice cel cu două pâni. Eu nu mă ţin că mi-ai făcut parte dreaptă. Haide să ne judecăm, şi cum a zice judecata, aşa să rămâie.
— Haide şi la judecată, zise celălalt, dacă nu te mulţămeşti. Cred că şi judecata are să-mi găsească dreptate, deşi nu m-am târât prin judecăţi de când sunt.
Şi aşa, pornesc ei la drum, cu hotărârea să se judece. Şi cum ajung într-un loc unde era judecătorie, se înfăţoşează înaintea judecătorului şi încep a spune împrejurarea din capăt, pe rând fiecare; cum a venit întâmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună, câte pâni a avut fiecare, cum a mâncat drumeţul cel străin la masa lor, deopotrivă cu dânşii, cum le-a dat cinci lei drept mulţămită şi cum cel cu trei pâni a găsit cu cale să-i împartă.
Judecătorul, după ce-i ascultă pe amândoi cu luare aminte, zise celui cu două pâni:
— Şi nu eşti mulţămit cu împărţeala ce s-a făcut, omule?
— Nu, domnule judecător, zise nemulţămitul; noi n-am avut de gând să luăm plată de la drumeţul străin pentru mâncarea ce i-am dat; dar, dac-a venit întâmplarea de-aşa, apoi trebuie să împărţim drept în două ceea ce ne-a dăruit oaspetele nostru. Aşa cred eu că ar fi cu cale, când e vorba de dreptate.
— Dacă e vorba de dreptate, zise judecătorul, apoi fă bine de înapoieşte un leu istuialalt, care spui c-a avut trei pâni.
— De asta chiar mă cuprinde mirare, domnule judecător, zise nemulţămitul cu îndrăzneală. Eu am venit înaintea judecăţei să capăt dreptate, şi văd că dumneata, care ştii legile, mai rău mă acufunzi. De-a fi să fie tot aşa şi judecata dinaintea lui Dumnezeu, apoi vai de lume!
— Aşa ţi se pare dumitale, zise judecătorul liniştit, dar ia să vezi că nu-i aşa. Ai avut dumneata două pâni?
— Da, domnule judecător, două am avut.
— Tovarăşul dumitale, avut-a trei pâni?
— Da, domnule judecător, trei a avut.
— Udătură ceva avut-aţi vreunul?
— Nimic, domnule judecător, numai pâne goală şi apă răce din fântână, fie de sufletul cui a făcut-o acolo, în calea trecătorilor.
— Dinioarea, parcă singur mi-ai spus, zise judecătorul, că aţi mâncat toţi tot ca unul de mult; aşa este?
— Aşa este domnule judecător.
— Acum, ia să statornicim rânduiala următoare, ca să se poată şti hotărât care câtă pâne a mâncat. Să zicem că s-a tăiat fiecare pâne în câte trei bucăţi deopotrivă de mari; câte bucăţi ai fi avut dumneata, care spui că avuşi două pâni?
— Şese bucăţi aş fi avut, domnule judecător.
— Dar tovarăşul dumitale, care spui că avu trei pâni?
— Nouă bucăţi ar fi avut, domnule judecător.
— Acum, câte fac la un loc şese bucăţi şi cu nouă bucăţi?
— Cincisprezece bucăţi, domnule judecător.
— Câţi oameni aţi mâncat aceste cincisprezece bucăţi de pâne?
— Trei oameni, domnule judecător.
— Bun! Câte câte bucăţi vin de fiecare om?
— Câte cinci bucăţi, domnule judecător.
— Acum, ţii minte câte bucăţi ai fi avut dumneta?
— Şese bucăţi, domnule judecător.
— Dar de mâncat, câte ai mâncat dumneta?
— Cinci bucăţi, domnule judecător.
— Şi câte ţi-au mai rămas de întrecut?
— Numai o bucată, domnule judecător.
— Acum să stăm aici, în ceea ce te priveşte pe dumneta, şi să luăm pe istalalt la rând. Ţii minte câte bucăţi de pâne ar fi avut tovarăşul d-tale?
— Nouă bucăţi, domnule judecător.
— Şi câte a mâncat el de toate?
— Cinci bucăţi, ca şi mine, domnule judecător.
— Dar de întrecut, câte i-au mai rămas?
— Patru bucăţi, domnule judecător.
— Bun! Ia, acuş avem să ne înţelegem cât se poate de bine! Vra să zică, dumneta ai avut numai o bucată de întrecut, iar tovarăşul dumitale, patru bucăţi. Acum, o bucată de pâne rămasă de la dumneta şi cu patru bucăţi de la istalalt fac la un loc cinci bucăţi?
— Taman cinci, domnule judecător.
— Este adevărat că aceste bucăţi de pâne le-a mâncat oaspetele dumneavoastră, care spui că v-a dat cinci lei drept mulţămită?
— Adevărat este, domnule judecător.
— Aşadar, dumitale ţi se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pâne ai avut de întrecut, şi aceasta ca şi cum ai fi avut-o de vânzare, deoarece aţi primit bani de la oaspetele dumneavoastră. Iar tovarăşul dumitale i se cuvin patru lei, fiindcă patru bucăţi de pâne a avut de întrecut. Acum, dară, fă bine de înapoieşte un leu tovarăşului dumitale. Şi dacă te crezi nedreptăţit, du-te şi la Dumnezeu, şi las' dacă ţi-a face şi el judecată mai dreaptă decât aceasta!
Cel cu două pâni, văzând că nu mai are încotro şovăi, înapoieşte un leu tovarăşului său, cam cu părere de rău, şi pleacă ruşinat.
Cel cu trei pâni însă, uimit de aşa judecată, mulţămeşte judecătorului şi apoi iese, zicând cu mirare:
— Dac-ar fi pretutindene tot asemenea judecători, ce nu iubesc a li cânta cucul din faţă, cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci şi-n pururea la judecată.
Corciogarii, porecliţi şi apărători, nemaiavând chip de traiu numai din minciuni, sau s-ar apuca de muncă, sau ar trebui, în toată viaţa lor, să tragă pe dracul de coadă...
Iar societatea bună ar rămâne nebântuită.

Anecdotă publicată prima oară în Convorbiri literare, nr. 12, 1 martie 1883

Ion Creangă - Prostia omenească

PROSTIA OMENEASCĂ
de Ion Creanga

A fost odată, când a fost, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fier la un picior şi tot se părea că-i uşor.
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Într-una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmierdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!"
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când şi cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Şi?
— De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
— Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
— Şi, cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn şi cu mâinile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi necăjit ca vai de el.
— Ce este? Ce v-a găsit, nebunelor? Atunci ele, venindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrimile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
— Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă... duc în toată lumea! Şi de-oi găsi mai proşti decât voi, m-oi mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ia ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!
Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi repede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordei; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea... Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
— Bună ziua, om bun!
— Mulţumesc dumitale, prietene!
— Da' ce faci aici?
— Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordei, ca să am lumină, şi nici că-l pot...
— Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndemână?
— Ba am.
— Ia-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui intră în bordei.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
"Încă un tont", zise drumeţul în sine şi plecă. Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile erau mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
— Foarte mulţumesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneata! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului...
De aici drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă? Un om, c-un ţăpoi în mână, voia s-arunce nişte nuci din tindă în pod.
"Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeţul în sine.
— Da' ce te frămânţi aşa, om bun?
— Ia, vreau să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă...
— Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blestemi cât l-îi blestema, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
— Da' cum să n-am?!
— Pune nucile într-însul, ia-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod, ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată. Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunse ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât, şi suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit...
— Măi omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
— Ce să fac, mă-ntrebi? Da' nu vezi?
— Ba văd, numai nu pricep.
— Ia, haramul ista e hămesit de foame şi nu vrea nici în ruptul capului să vină după mine sus, pe astă şură, să mănânce fân...
— Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ia fânul şi-l dă jos la vacă!
— Da' nu s-a irosi?...
— Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină. Atunci omul ascultă, şi vaca scăpă cu viaţă.
— Bine m-ai învăţat, om bun! Pentru-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
Aşa drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: "Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să dea drobul de sare jos din horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!"
Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe care-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa. Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa. Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată. Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!

Ion Creangă - Popa Duhu

Popa Duhu
de Ion Creanga

Cine-a întâlnit vrodată în calea sa un popă, îmbrăcat cu straie sărăcuţe, scurt la stat, smolit la faţă, cu capul pleş, mergând cu pas rar, încet şi gânditor, răspunzând îndesat "sluga dumitale" cui nu-l trecea cu vederea, căscând cu zgomot când nu-şi găsea omul cu care să stea la vorbă, făcând lungi popasuri prin aleile ascunse ale grădinilor publice din Iaşi, câte cu o carte în mână, tresărind la cântecul păsărelelor şi oprindu-se cu mirare lângă moşi noaiele de furnici, pe care le numea el "republici înţelepte", dezmierdând iarba şi florile câmpului, icoane ale vieţii omeneşti, pe care le uda câte c-o lacrimă fierbinte din ochii săi şi apoi, cuprins de foame şi obosit de osteneală şi gândire, îşi lua cătinel drumul spre gazdă, unde-l aştepta sărăcia cu masa întinsă.
Acesta ere părintele Isaia Duhu, născut în satul CogeascaVeche din judeţul Iaşi.
Patru pereţi străini, afumaţi şi îmbrăcaţi cu rogojini; teancuri de traftoloage greceşti, latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi româneşti, pline de painjeni şi aruncate în neregulă prin cele unghere, un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăii, apărie pe jos, gunoi şi gândaci fojgăind în toate părţile, o pâine uscată pe masă şi un motan ghemuit după sobă era toată averea sfinţiei-sale.
Mare de inimă, iar la gură şi mai mare, părintele Duhu nu se învrednicise de o viaţă mai bună; dar se vede că nici poftea el una aşa, de vreme ce nu-şi astâmpăra gura către mai-marii săi măcar să-l fi picat cu lumânarea.
De copil, în seminarul Socola, unde-a învăţat carte, mai mult singur decât de la profesori, îşi punea degetele pe o piatră şi le bătea cu alta, de ciudă că nu scriu frumos; se lovea cu pumnul peste cap, când vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva, şi vai de şcolarii care-l sminteau de la învăţătură!
Aşa fiind el, cică unul dintre călugării Socolei a zis că e bun de călugăr, numindu-l "Duh diavolesc", şi de unde până unde l-a şi călugărit, şi Duhu i-a rămas numele. Iară el Isaia Teodorescu se iscălea. Şi din şcolar, profesor a ajuns la Socola; şi duh din duhul său a dat şcolarilor săi o bucată de vreme. Dar purici mulţi nu făcea el într-un loc, Doamne fereşte, căci era duh neastâmpărat şi neîmpăcat chiar cu sine însuşi. Nici lacom de avere, nici de chinuri; mulţumit cu cât avea, cu cât n-avea, când te miri ce nu-i venea la socoteală, ia-ţi, popo, desagii şi toiagul, şi pe ici ţi-e drumul! Vorba ceea: "Geasta cu trepădatele, că nu-s departe satele".
Aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la mănăstirea şi în Târgul Neamţului profesor, de unde cutreiera munţii în sudoarea frunţii, şi mai la tot pasul cânta:
Ruinată cetăţuie, ce acopere-acel munte,
Şi de unde ochiul vede lucruri multe!
Apoi:
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde curge-n vale un râu mititel.
Iar la urma urmelor:
Pasăre galbenă-n cioc,
Rău mi-ai cântat de noroc!...
Şi tot aşa, şi iar aşa, până i se făcea viaţa neagră şi aici; apoi iar se întorcea la Iaşi, îndrăgindu-l pentru o bucată de vreme.
Duh neastâmpărat şi cutezător în predicile sale de pe amvoanele bisericilor, înţepa ca viespea, zicând:
— Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, trimiţându-l să se scalde în râul Iordanului. Iară eu vă trimit la Căcaina, ca să vă curăţiţi de lepra ignoranţei şi a trândăviei!
— Odată era o floare, numită ruşinea fetelor, foarte răspândită în ţară la noi; dar de când au luat "mârşavele de modă" locul gospodinelor românce, această floare a început a dispărea din grădinile şi ţarinile noastre.
— Cine are urechi de auzit să audă! Iar pe cei slugarnici, mândri şi luxoşi, îi arăta cu degetul, zicând:
— Făţarnice, a zis Hristos, curăţă mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată!
Şi câte şi mai câte, publicate prin jurnalul Predicatorul moralului evanghelic, redactat de dânsul, până i-a luat chiriarhia puterea de predicator. Dar părintelui Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă.
Odată, slujind un episcop oarecare de hramul bisericii, la Bunavestire din Iaşi, părintele Duhu intră în biserică, se închină rar pe la icoane, şi cum era lume multă adunată, şi episcopul sta în strana arhierească, îmbrăcat pompos şi cu mitra pe cap, părintele Duhu se opreşte în faţă-i şi zice cu gura mare, clătinând din cap:
— Dragul mamei Cânilic, bine-ţi şede mitropolit! Unde-i neneaca-ta să te vadă? Apoi, oftând adânc, mai adaugă: Când veţi vedea urâciunea pustiirii stând la locul unde nu se cade să stea, să ştiţi că aproape este sfârşitul, a zis Hristos.
După aceea se trage cu dispreţ din faţa episcopului şi, ieşind din biserică, îşi caută de drum.
Iară ceilalţi popi, înlemniţi cu mâinile la piept, cât pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frica şi de ruşinea arhipăstorului.
Nu târziu după aceasta, mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră, adică îi dă voie să poarte straie de mii de lei, fără să aibă cu ce să şi le cumpere.
Şi părintele Isaia, în loc să umble morţiş, ca alţi popi, după cerşitorit, luând şi de pe viu şi de pe mort, să aibă cu ce se împopoţona, el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere, şi anume: "Decât să dai de pomană la calici sâmbăta, mai bine ceva de băut mahmurilor, marţea"...
Odată, chemând epitropul unei biserici mai sărăcuţe pe părintele Duhu să slujească de hram, sfinţia-sa şi-a atârnat la piept o cruce mare, de lemn, legată cu sfoară groasă de cânepă, zicând:
— Iartă-mă, Doamne, că te-am spânzurat cu aţă, neavând lanţ de aur, nici de argint, cu care te spânzură mai marii mei, arhiereii.
La Mănăstirea Neamţului, stând adeseori de vorbă cu stareţul Naftanail, părintele Duhu îi zicea, şfichiuindu-l, că ruşii din această lavră românească s-au puiezit, ca şi holera adusă în Moldova pe cozile cailor ruseşti la 1828. Stareţul, nemaiputându-i sta împotrivă, zicea de la o vreme: "Hai pacam, părinte Isaia", cinstindu-l cu rachiu îndulcit cu miere, pahar după pahar, până ce părintele Duhu spunea:
— Lasă-mă în pace, cuvioase, că se învârteşte lumea cu mine de-atâta aghiazmă rusească; mai bine să ne împăcăm. Şi începea a-i cânta irmosul următor, pe glas al doilea: "Umblat-au Israil prin valul cel învăluit, c-un ulcior legat de gât şi c-un curcan fript, că s-a proslăvit".
Apoi antifoanele beţivilor, pe glas al patrulea: "Din tinereţile mele, multe oale şi ulcele se luptă cu mine; dar mai multe păhărele, câte stele sunt pe cer...
Ploscuţa mea, iubit vas,
Pasare cu dulce glas,
Eu la gură te ridic,
Tu îmi cânţi; coglic! coglic!
Şi nu mă-ndur să te las,
Căci mă plesneşti tot în nas...
Vai, sărace poloboace,
De te-ai face mai încoace;
Să ne strângem vro câţiva,
Noi, spre mântuirea ta.
Ş-om mai veni vro doi-trei
Şi ţi-om pune-un căpătăi,
Ş-om aduce-un popă rus,
Şi te-a da cu fundu-n sus!"
Unui arhimandrit grec ce blagoslovea pe diacon la slujbă: "Să îndrepteze Domnul paşii lui spre tot lucrul bun", părintele Duhu îi zise:
— Ba mai bine să îndrepteze Domnul paşii voştri peste Dunăre, cuvioşilor, că destul ne-aţi pângărit biserica şi neamul cu smeritele voastre blagoslovenii.
Profesorului Columb de la liceu, care zise odată părintelui Isaia "Bună dimineaţa, Duhule", el îi răspunse:
— Mulţumesc, cadavrule! Şi cred că ai la ştiinţă că cuvintele popă şi profesor se încep cu "pocoi", ca şi substantivul porcule.
Popilor de mir, pe care îi numea haldei, le cânta antifoanele următoare:
"Diaconii şi cu pochii, de treji ce sunt, de-abia văd cu ochii. Iar mamelor preotese, beţia din cap nu le mai iese!"
Şi câte ponturi şi ponosuri nu da dintr-însul, de-i era şi lui lehamete câteodată să se mai întâlnească cu cineva şi să-l mai stârnească la vorbă.
Odată, ieşind supărat de la Mitropolie, îl întâlneşte părintele Arbore de la Bărnovschi şi-l întreabă:
— De unde vii, părinte Isaie?
— Nu ştiu!
— Încotro ai luat-o, părinte Isaie?
— Nu ştiu!
— Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci?!
— Iaca cum, răspunse părintele Duhu: când eram băiat, stupeam în palma stângă, apoi trânteam cu muchea palmei celeilalte în stupit şi, în care parte sărea el, într-acolo apucam şi eu.
— Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore.
— Tot, batăr să crape dracul!
— Dar dacă, din întâmplare, ar sări stupitul înspre Golia, cum ţi s-ar părea?
— Dar ştii că m-ai ars, haldeule?! zise părintele Duhu, luându-şi tălpăşiţa, Dunăre de mânios.
La cea din urmă, strângând părintele Duhu para către para, şi-a comisionat cărţi spiritiste şi, citindu-le, cică a zis către oarecine:
— Aceste cărţi, încăpând în mâna unor şarlatani ignoranţi, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni, ca sfinţii.
Şi sfânt să fie rostul părintelul Duhu, căci tocmai aşa s-a întâmplat.
Într-una din zile, neavând el cu ce să-şi cumpere pâine, le-a luat cu vravul şi le-a vândut directoraşului unei şcoli primare cu te miri ce. Şi de-atunci începutul spiritiştilor în Iaşi. De-atunci Grigore Nazianzul, Efrem Sirul, Solomon înţeleptul şi alţi răposaţi de veacuri nu se mai pot linişti în morminte; întrebare peste întrebare li se face. Ş-apoi, ia să nu răspundă, că dracu-i al lor pe şapte ani!
Auzind părintele Duhu că s-a făcut zvon prin Iaşi despre nişte năzdrăvănii ca aceste, cică s-a luat sfinţia-sa pe gânduri, zicând:
— Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala!
Şi poate că din această pricină, bolnăvindu-se greu, şi-a dat duhul, tocmai când ajunsese îngrijitor la biserica Nicoriţa din Tataraşi; de unde aproape fiindu-i ţintirimul Eternitatea, şi-a luat acolo casă de veci, fie-i ţărna uşoară! Şi de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţele Iaşilor.

Ion Creangă - Fata babei şi fata moşneagului

FATA BABEI ŞI FATA MOŞNEAGULUI
de Ion Creangă

Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.
Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei - busuioc de pus la icoane.
Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-1 ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău... că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.
Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-1 fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.
Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise:
- Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc!... dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!
Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:
- Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:
- Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice:
- Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:
- Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-1 griji, de-ţi era mai mare dragul să-1 priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum.
Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:
- Da' ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?
- Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.
- Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea.
- Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac.
- Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat.
Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:
- Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, sfânta Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.
Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite... Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.
Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.
Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:
- Las', mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.
Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc:
- Da' cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a ămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură... şi când a venit sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinilen cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ia lada.
Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat!... Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci... scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.
Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-1 netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul


(“Convorbiri Literare”, Iaşi, XI, 1877, nr. 6, 1 decembrie)

Iubeşte-mi mâinile - poezie de Elena Farago

IUBEŞTE-MI MÂINILE …
de Elena Farago (1878-1957)

Iubeste-mi mainile si ochii
Si iarta-le dac-au fost clipe
In care n-au shtiut sa-ti spuna
In care n-au putut sa-ti dea
Atat cat ar fi vrut,
Atata cat poate doru-ti le cerea,
In dragostea,
In indoiala,
In deznadejdea unei clipe...


Iubeste-mi mainile si ochii
Si iarta-le nevruta vina
Ca prea tarziu venira-n cale-tzi
Si prea curand se duc de tot...


Dezleaga-mi sufletul de viba
Ca in curand n-am sa-ti mai pot
Aduce-n ochi si maini
Durutul,
tarziul zambet de lumina...

Din volumul "Şoaptele amurgului", 1920

Şi iar mi-i sufletul la tine... - poezie de Elena Farago

Şi iar mi-i sufletul la tine...
de Elena Farago (1878-1957)

...Şi iar mi-i sufletul la tine
Atât de-ntreg,
Atât de tot,
Că-mi sorb o lacrimă şi-mi pare
Că cere,
Mângâie,
Şi doare,
De parcă tu ai plâns-o-n mine,
De parcă ţi-am venit de tot...

Aşa!... dă-mi mâinile-amândouă,
Şi ochii amândoi mi-i dă,
Deschişi adânc
Şi mult
Şi-aproape
Pân-vom închide-o sub pleoape
Aceeaşi stea topită-n două
De mult ce ia
De mult ce dă...

Şi calea gândului se-nchide
Doar lacrimile vad îşi cer...
Şi nu mai am nici ochi,
Nici gură...
Pe valul mării ce mă fură
Privirile nu-şi pot deschide
Decât fereastra dinspre cer...

Din volumul "Şoaptele amurgului", 1920

Din scrisoarea unei bătrâne - poezie de Elena Farago

Din scrisoarea unei bătrâne
de Elena Farago (1878-1957)

O, lasă-ţi obiceiul de-a răscoli în scrum
Prilejuri de durere în biata cale-a vieţii, -
Ci scaldă-ţi ochii limpezi în roua dimineţii,
Şi nu-ntreba ţărâna de urmele din drum...

E vitregă ţărâna şi sfatul ei avan, -
La ce s-o-ntrebi de ochii ce vor fi plâns pe cale?
Ni-s scrise-n cartea vieţii, la toţi, şi dor şi jale
Şi drumul fiecărui e răbojit pe-un plan,

În care-s însemnate, cu ape şi poteci,
Şi dragostea şi ura şi mila şi păcatul,
Pân-vine de le-ncheie pe toate-ntunecatul
Şi mutul semn al crucii din liniştea de veci...

O, sunt, de bună seamă, şi lacrimi în noroi,
Căci lacrima ni-i birul cel mai de seamă-al vieţii, -
Şi jalea şi amarul vor fi de veci drumeţii
Cei nelipsiţi, din calea oricărui dintre noi...

De-aceea vezi tu uită cât poţi cu ochi senini, -
Că-i mare mângâierea în biata cale-a vieţii
Să poţi vedea şi-n pâcla şi-n roua dimineţii,
Un rost, în faţa cărui nu poţi să nu te-nchini.

Din volumul "Din taina vechilor răspântii", 1913

Dacă-mi aplec smerit genunchii ... - poezie de Elena Farago

Dacă-mi aplec smerit genunchii ...
de Elena Farago (1878-1957)

Dacă-mi aplec smerit genunchii,
Şi mâinile mi le-mpreun
Nu mă gândesc să fie, Doamne,
Nici cel mai drept, nici cel mai bun...

Şi nu te rog să-i dai nici haruri,
Nici minte cine ştie cât...
Mi-ar fi destul să-l văd că-mi creşte
Nici prea frumos, nici prea urât;

Şi nu l-aş vrea nici prea cuminte,
Şi nici din cale-afar-nebun;
Nici prea de tot supus s-asculte,
Dar nici să râdă de ce-i spun.

Şi mai ales, aş vrea să simtă
În orice păs din trai, mereu,
Că cel mai credincios prieten
I-oi fi de-a pururi numai eu...

Din volumul "Din taina vechilor răspântii", 1913

Un gând - poezie de Elena Farago

UN GÂND
de Elena Farago (1878-1957)

Mii şi mii de valuri vin din larg mereu
Pân-ajunge marea de adapă malul; -

Nu-ntreba nisipul cine poartă valul
Că ar fi în stare să-ţi răspundă: - Eu!

Din volumul "Şoapte din umbră", 1908

Scrisoare - poezie de Elena Farago

SCRISOARE
de Elena Farago (1878-1957)

...Şi tot aşa pe înserate cum e acum – ţi-aduci aminte?
Stam amândoi, acum e anul... noi amândoi! ce dulce-mi sună
În gând când le aud... ce dragă îmbrăţişare de cuvinte!
E-atâta cântec într-o vorbă când ştie gândul să şi-o spună...

Noi amândoi... închide ochii când vei ajunge-aici şi-ascultă
Noi amândoi – acum e anul. – Ce dulce lacrimă şi multă
Închide gândului cărarea când vreau anume să-mi socot
Ce-s eu în aste două vorbe în care singur tu eşti tot...

Din volumul "Versuri", 1906

Rândunea uşoară-n zbor - poezie de Elena Farago

RÂNDUNEA UŞOARĂ-N ZBOR...
de Elena Farago (1878-1957)

Rândunea uşoară-n zbor,
Crainic primăverilor,
Săgetând văzduhul treci –
Unde-ai fost şi unde pleci?

De n-ai cuib şi-ţi cauţi loc,
Purtătoareo de noroc,
Ia-ţi tovarăş la zburat
Gândul meu înlăcrimat,

Şi te du cu el mereu
Până-ţi da de satul meu,
Până-ţi da de cel bordei
Unde plâng părinţii mei.

Colo-n coperişul lor
Să-ţi faci leagăn puilor, -
Şi să spui bătrânilor
Că pustiul meu de trai
E ca mugurul ce-l tai
De pe creangă, ne-nfrunzit –
Fără timp m-am veştejit...

Din volumul "Versuri", 1906

Trecea un om pe drum - poezie de Elena Farago

TRECEA UN OM PE DRUM ...
de Elena Farago (1878 - 1954)

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, – ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum - ?

Trecea, şi eu eram la poartă
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, - şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

Din volumul "Versuri", 1906

Şireata - poezie de Elena Farago

ŞIREATA
de Elena Farago

Viorica, fata mamei
Cea cuminte şi curată
Şi-a făcut, mâncând cireşe,
Pe furiş, pe şorţ, o pată.

Şi-acum stă-ntr-un colţ şi plânge:
"Doctorul e vinovat
Şi c-o să mă certe mama
Şi că şorţul l-am pătat".

Mama intră-ncet pe uşă.
Ea tresare şi-ntinzând
Mâinile deasupra petei,
Plânge întruna suspinând.

- De ce plângi, fetiţa mamei?
- Plâng, că doctorul ţi-a spus
Să nu-mi dai deloc cireşe
Şi tu în dulap le-ai pus.

- Şi tu plângi din lăcomie ? Ce ruşine …
- Să mă ierţi!
- Bine, dar să fii cuminte …
- Nici de şorţ nu mă mai cerţi ?
- Care şorţ ? întreabă mama …
- Uite, ăsta: l-am pătat.
Lăcomie, pentru care
Chiar acuma m-ai iertat!

Nani - poezie de Elena Farago

Nani
de Elena Farago



Hai nani, nani
Hai nani, nani,
Lumina mamii...

Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...
Dar uite-ncep un cantec si altu-mi vine-n minte, -
Si-acela, dragul mamii, e fără de cuvinte
Si plange-asa cum plange cumplitul ast de vant...

Hai nani, nani...

Să-ti cânt, lumina mamii, si iar incep si iar
Cuvintele-si pierd sirul, - ca vezi, în asta seara
I-atat de-amarnic cantul ce-l spune vantu-afara,
De parca-ar plange-ntregul saracilor amar...

Dar tu astepti un cantec - ca tu ce stii de vant!
Si ce să stii ce spune-n amarnica-i poveste?...
O, tu nu poti pricepe nimic din toate-aceste...
...Să-ti cânt si-n seara asta, lumina mea, să-ti cânt...

Hai nani, nani,
Lumina mamii...

...Si iar raman de parca nu mai gasesc cuvant
Din tot ce-ti spun alt-data în cantecele mele,
Si feti-frumosi, si zane, si cer, si flori, si stele
Si-au amutit povestea de parca nu mai sunt...

Hai nani, nani...
Adormi în caldu-ti leagan, lumina mea, si taci -
Nu pot canta si inca nu esti destul de mare,
Ca să-ti pot spune basmul cel nesfarsit, în care
Se sting de frig si foame copiii cei saraci...

Micul vânător - poezie de Elena Farago

Micul vânător
de Elena Farago

Spunea Mihnea catre câine:
- "Tare sint voios, mai Pik!
Uite-ti dau un os si piine,
C-am să merg cu tata miine
Si cu tine merg, mai Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pusca-adevarata,
Am si sac de vinator,
De s-ar face "miini" odata
Să-mi vad pusca incarcata
Si să vad si eu cum mor
Pasarelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pusca? - Dar
Am să stau să vad cum moare?...
Ca eu plâng, mai Pik, si-mi pare
C-am să plâng si-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovata
Ca tot spune ca-i pacat,
Ce, nu stii? a plâns odata
Pentru-o pasare-mpuscata
Si pe tata l-a certat
Ca spunea ca nu-i pacat...
Daca spune tata, poate
Ca-i asa cum spune, dar
Bine-ar fi, mai Pik, de toate
Pasarelele-mpuscate
Ar putea să-nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloante si alici si pusti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci - ? atuncea, spune,
Pentru ce să mai impusti?

Si cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpusti nimic,
Si ce sac mai am eu, frate,
Si ce haine incheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Ca-s de corn de cerb, mai Pik.

Ai să vezi tu mini ce bine
Imi sta mie vinator,
Merg cu tata si cu tine
Si-au să spuie toti de mine:
- "Ce mai pui de vinator!"...

Pui de vinator, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Tine
Pusca drept, si trage bine!"
Ce mă fac, mai Pik, ce fac
Când va face pusca PAC,

Si-oi vedea eu pasarele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zau, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-as spune tatei oare
Ca pin'mă deprind, as vrea
Să merg doar la vinatoare
Si să-mi fac o tinta mare
Colo-n cimp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Si să-l rog să-mi dea si mie
Să aduc ceva vinat?...
Uite-asa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să stie
Ca nu eu l-am impuscat?

Dar de cineva mă-ntreaba
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treaba
De-oi minti spunind în graba
Ca aduc vinatul meu?

Nu, mai Pik, intotdeauna
Le-am spus toate drept si-acum
Să trintesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu raspund vorba curata
Cum e drept, si alt nimic; -
Ca pe cei ce mint o data
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Si ramin pe viata toata
Niste oameni de nimic".

Gândăcelul - poezie de Elena Farago

Gândăcelul
de Elena Farago

- De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi aşa de rău?

Copil ca tine sunt şi eu,
Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,

Şi-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!...

Aşa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţărnă frânt
Şi-nţepenit pentru vecie!...

Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.

Şi zi-le că de-acum ai vrea
Să ocroteşti cu bunătate,
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Şi-oricât de mică ar fi ea!

Doi fraţi cuminţi - poezie de Elena Farago

DOI FRAŢI CUMINŢI
de Elena Farago

Noi suntem doi fraţi în casă
Şi nu ne certăm deloc
Şi suntem tăcuţi la masă
Şi cuminţi în orice loc.

Avem hamuri, cerc şi minge
Când pe-afară ne jucăm
Dar când plouă ori când ninge
Liniştiţi în casă stăm.

Şi cu jucării frumoase
Ne jucăm tot amândoi
Pe când mama noastră coase
Ori citeşte lângă noi.

Mama noastră ne vorbeşte
Şi ne mângâie duios
Iară seara ne citeşte
Ori ne spune-un basm frumos.

Cloşca - poezie de Elena Farago

CLOŞCA - după Jean Aicard
de Elena Farago


Cot-cot-cot,
Cot-cot-cot,
Fac si eu ce pot, ce pot
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Puii să-mi impac...

Ciugulesc,
Mă zbârlesc,
Si mi-i chem, mi-i chem mereu,
Ca nu-i las,
Nici un pas,
Far'de mine, eu.

Si le-adun
Ce-i mai bun --
Si seara, cu drag, le spun
Cot-co-dac,
Cot-co-dac,
Basme să-i impac.

Clonc-clonc-clonc,
Clonc-clonc-clonc,
Si-i adorm apoi asa,
Incalziti
Si paziti
Sub aripa mea.

Căţeluşul şchiop - poezie de Elena Farago

CĂŢELUŞUL ŞCHIOP
de Elena Farago


Cătelusul schiop
Eu am numai trei picioare,
Si de-abia mă misc: top, top,
Râd când mă-ntalnesc copiii,
Si mă cheama "cuciu schiop".

Fratii mei ceilalti se joaca
Cu copiii toti, dar eu
Nu pot alerga ca dansii,
Ca sunt schiop si cad mereu!

Si stau singur toata ziua
Si plâng mult când mă gandesc
Ca tot schiop voi fi de-acuma
Si tot trist am să traiesc.

Si când mă gandesc ce bine
M-as juca si eu acum,
Si-as latra si eu din poarta
La copiii de pe drum!...

Cat sunt de frumosi copiii
Cei cuminti, si cat de mult
Mi-ar placea să stau cu dansii,
Să mă joc si să-i ascult!

Dar copiii rai la suflet
Sunt urâti, precum e-acel
Care m-a schiopat pe mine,
Si nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din rautate
Cu o piatra în picior,
Si-am zacut, si-am plans atata,
De credeam ca am să mor...

Acum vine si-mi da zahar
Si ar vrea să-mi fie bun,
Si-as putea să-l musc odata
De picior, să mă razbun,

Dar il las asa, să vada
Raul, că un biet catel
Are inima mai buna
Decât a avut-o el.

Bondarul leneş - poezie de Elena Farago

BONDARUL LENES
de Elena Farago

O furnica mititica
Cat un grauncior de mei
Duce-n spate o greutate
De trei ori cat bobul ei
Pe carare-n jale mare.

Plange un bondar ceapcân:
- Mor de foame
Si n-am poame
Si-as munci
Dar n-am stapan!…
- Hai si-mi cara din povara
Si sunt gata sa-ti platesc
- Cum n-as merge! Dar pe lege
- Jur ca nu pot sa muncesc!

- Vai de mine! Ce rusine
Lenesule cersetor,
Nici de mila, nici de sila
Nu ti-as da un ajutor!

Reminescenţă - de Elena Farago

Reminiscenţă
de Elena Farago

În serile de toamnă,
Când îngerii întind
Pe-nchişii ochi ai zilei bolnave
Vălul serii,
Ne pomenim adesea
Gândind,
Plângând,
Iubind,
C-o dragoste smerită
Şi-adâncă
Şi târzie,
Pe bunii duşi
Pe duşii ce n-au să mai revie
Şi i-am lăsat să plece,
De tot,
Fără să ştie
De-a fost cândva o clipă
În care le-am pătruns
În tainiţa comorii
Ce ne-o jertfea pe-ascuns
Iubirea lor adâncă
Şi tristă
Şi sfioasă...
...........................

...În serile de toamnă,
Când liniştea din casă
I-atât de priitoare neliniştei din gând,
Ne pomenim adesea
Că-ngenuchem, - plângând
Cu-o remuşcare-adâncă
Şi tristă
Şi târzie
Pe bunii duşi,
Pe duşii ce n-au să mai revie
Şi i-am lăsat să plece
De tot,
Fără să ştie,
Măcar că-n taina unei
Târzii
Şi vane seri
Îşi vor afla răsplata
Durutelor tăceri...
Că va veni-ntr-o toamnă
O vară tristă-n care
Pioasa şi târzia
Şi vana remuşcare
Îi vom iubi şi-om plânge
În prada unui dor
Mai trist,
Şi mai zadarnic
Decât a fost al lor...

Din volumul "Şoaptele amurgului", 1920

Ion Creangă - Păcală

Păcală
de Ion Creanga

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se apropie de dânsul şi-l întrebă:
- De unde eşti, măi creştine?
- Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
- Din care sat de la voi?
- Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
- Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
- Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
- Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
- Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la Bucureşti? Iar satu-l botează
popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi. Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.
- Dar cum te cheamă pe tine?
- Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:
- Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
- Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.
Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
- Dar ce bucate se fac acolo la voi?
- Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
- Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
- D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
- Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
- Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
- Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce feliu este la voi grăuntele orzului.
- Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o coajă cam gălbie şi c-o ţapă în
vârf.
- Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
- De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni, napoleoni ori altăceva.
- Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
- Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine faci.
- Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
- Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
- Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
- Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
- Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
- U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran, Coman şi alţii.
- Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
- Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-ajungi cu mâna la umărul său.
- Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
- Dar cum? zise Pâcală.
- Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
- I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă cu ochii şi urechile ţintă la el.
- Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
- Ei, cum?
- Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
- Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
- Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-noapte sau cu Spaima-pădurei?
- Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
- Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi butnari sau dogari în sat la voi?
- Avem.
- Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în şcoale, ba nici în
spitale.