Fraţii Grimm - Flacăra albastră

FLACARA ALBASTRA
de Fratii Grimm


A FOST ODATA, a fost odata ca niciodata un om, si omul asta s-a bagat cu simbrie in oastea imparatului si—l-a slujit pe stapinu-sau cu vrednicie si credinta amar de ani. Dar cum se subrezise si nu mai putea sa poarte sabia din pricina numeroaselor rani pe care le capatase in decursul bataliilor, si cum tocmai se gatase una din acele batalii, imparatul gasi cu cale sa-l slobo-zeasca din armata si, chemindu-l la sine, ii zise:
— Acu te poti intoarce acasa, ca nu mai am nevoie de tine! Da de dat, nu-ti pot da nici macar o para, ca simbrie e drept sa capete de la mine numai acela care ma slujpst^!
La auzul acestor cuvinte, bietul ostean ramase im¬pietrit si se tot batea cu ghidul ce-o sa se faca el de-aci incolo si-n ce chip o sa-si poata cistiga piinea. Si cu inima plina de amaraciune, o porni la drum. Cum n-avea nici o tinta, rataci toata ziua la intimplare, si catre seara ajunse intr-o padure. cand intunericul cobori de-a binelea si noaptea cea neagra se instapini in codru, numai ce zari in departari mijind o lumina. Se lua dupa ea si intr-un tirziu ajunse in pragul unei colibe unde locuia o vrajitoare.
— Fii buna, maicuta, si ma adaposteste peste noapte, Sc ruga el, si de ai cumva de-ale gurii, indura-te de-mi da si ceva de mancat si de baut, ca altminteri simt ca ma prapadesc!
— Ian auzi-l! raspunse baba. Da cine s-ar milostivi sa-i dea macar o imbucatura unui pribeag ca tine!... Vezi insa ca eu m-oi indura si te-oi gazdui, de-mi vei face si tu ce-o sa-ti cer.
— Si ce-mi ceri? intreba osteanul.
— Mai nimica: sa-mi sapi gradina, incepind de miine. Omul primi cu draga inima si a doua zi se puse pe
munca. Sapa el din rasputeri, fara sa se crute, dar nu-i fu cu putinta sa sfirseasca lucrul pana seara. Vazindu-l ca degeaba ii tot da zor si se chinuieste, vrajitoarea ii spuse:
— Bag de seama ca mai ai mult de lucru si ca n-o sa poti razbi in seara asta... Uite ce e: te-oi gazdui la mine inca o noapte, da numai de te-nvoiesti ca miine sa-mi aduci din padure un car cu lemne!
Osteanul primi, ca n-avea incotro, si desi trudise ca vai de el toata ziulica, nu-i fu chip sa aduca lemnele in batatura babei mai devreme de a se lasa amurgul. Si intimpinindu-l din prag, vrajitoarea ii spuse din nou ca-i va mai ingadui sa miie la ea inca o noapte.
— Da pentru asta, ii zise ea, tare usor lucru iti cer sa-mi faci miine... In spatele casei e un put vechi si secat, si nu stiu cum am facut de-am scapat un opait in el. Si toata treaba ar fi sa-mi scoti de acolo opaitul acela, care arde cu o lumina albastra, ce nu se stinge niciodata.
A doua zi, baba se grabi sa-l duca la put si-l ajuta sa coboare inauntru intr-o cosarca. Osteanul cauta ce cauta, si gasind opaitul, ii facu semn babei sa-l traga afara. Babusca se opinti din toate puterile si, cand fu sa ajunga cosarca aproape de ghizduri, se repezi si intinse mina sa-i smulga osteanului opaitul. Dar acesta ii dibacise din vreme gindul cel rau si striga la ea:
— N-o sa-l las din mina, n-avea grija, pana ce n-o sa ma simt ca stau iar cu amindoua picioarele pe pamint!
Auzindu-l cum o infrunta, vrajitoarea se minie cum¬plit si, dind drumul la funie, isi vazu de-ale sale. Sarma¬nul ostean se duse de-a berbeleaca pana-n fundul fintinii si se trezi pe pamintul jilav si rece, fara sa fi patit ceva. Si, catind in jur, baga de seama ca opaitul con¬tinua sa-si zbata flacara albastra. Dar la ce avea sa-i mai foloseasca acum lumina, cand ajunsese la incredin¬tarea ca nu-l mai astepta scapare de nicaieri? Ca doar zile multe nu-i mai era dat sa traiasca! Ramase citeva clipe pe ginduri, cu inima intristata, si, fara sa vrea, viri mina in buzunar si dadu peste luleaua umpluta pe juma¬tate cu mahorca. „Asta-mi va fi mingiierea cea din urma!" isi zise el abatut. Si scotind luleaua din buzunar, o aprinse la flacara albastra si incepu sa pufaie. In clipa cand fumul incepu sa se urce pe girliciul putului, numai ce aparu inainte-i un omulet negricios, care-l intreba smerit:

— Ce-mi poruncesti, stapine?
— Ce-as putea sa-ti poruncesc eu tie? intreba la rin-du-i osteanul, cuprins de uimire.
— Am datoria sa ma supun la toate poruncile pe care mi le dai si sa le aduc la indeplinire intocmai, rosti iarasi omuletul.
— Asa? Atunci ajuta-ma sa scap de-aici, zise ostea¬nul.
Omuletul cel negricios il lua de mina si-l duse pe niste cai subpamintene si nu uita sa ia cu sine si flacara albas¬tra.
Cit mersera pe drumul de sub pamint, omuletul ii arata toate comorile pe care le strinsese acolo vrajitoarea, si osteanul lua cu sine atita banet si odoare pretioase, cit putu sa duca cu el. cand ajunsera la lumina zilei, osteanul ii porunci omuletului:
— Acu du-te de-o leaga fedeles pe hoasca aia de vra¬jitoare si du-o degraba la judecata.
Nu trecu mult si osteanul o si zari pe babusca trecind ca fulgerul, calare pe-un cotoi salbatic, si tipind cit o tinea gura, ca te apuca groaza.
Apoi se trezi iarasi cu omuletul langa el.
— Stapine, zise farima de om, ti-am implinit in totul porunca. Cotoroanta si-a capatat pedeapsa si zace inchisa sub lacat, in fundul unei hrube. Acu ce-mi mai poruncesti ?
— Nu-ti mai poruncesc nimic deocamdata, raspunse osteanul. Te poti intoarce acasa. Dar nu uita sa mi te infatisezi de-ndata ce-oi avea nevoie de tine si te-oi chema!
— Vezi, uitasem sa-ti arat ca, de vrei sa ma chemi, n-ai decat sa aprinzi luleaua la flacara albastra si pe loc ma infatisez in fata domniei tale...
Acestea zicand, omuletul pieri, in timp ce osteanul se indrepta spre orasul de unde plecase nu de voia lui. Isi cumpara straiele cele mai de pret pe care le gasi, trase la cel mai bun han si-i ceru hangiului sa-i prega¬teasca odaia cea mai aratoasa pe care o avea.
Dupa ce fura toate rinduite cum se cuvine, il chema pe omulet si-i zise:
— L-am slujit pe imparat cu credinta, dar, in loc sa ma rasplateasca, el m-a alungat fara mila si m-a lasat muritor de foame. Asa ca ard sa ma razbun.
— Si ce-mi poruncesti sa fac? intreba omuletul.
— La miezul noptii, cand fata imparatului va fi cufundata-n somn, sa mi-o aduci aici, adormita, ca vreau sa-mi fie sluga!
— Pentru mine asta-i treaba usoara, il asigura omu¬letul, dar ma tem pentru tine, stapine, ca-ti bagi viata-n primejdie, si de-o fi sa se afle, o platesti cu capul!
De indata ce batu miezul noptii, usa se si deschise... Pasamite, era omuletul, care pasi in odaie, aducind cu sine pe fiica imparatului.
— Aha, iata-te!... o intimpina osteanul. Ei acu pune-te degraba pe lucru! Du-te de ia matura si curata odaia, sa mi-o faci luna!
Iar cand fata sfirsi de maturat, o chema sa vina mai aproape de el si, intinzindu-si picioarele, ii porunci:
— Scoate-mi cizmele!
Si domnita trebui sa-i traga cizmele din picioare si sa le dea lustru, pana i se oglindi chipul in ele de atita frecat. Si indeplinea toate poruncile osteanului fara sa rosteasca un singur cuvint de impotrivire, ca si cum i-ar fi fost gura ferecata c-un lacat, si ochii si-i tinea pe ju¬matate inchisi, de parca era vrajita.
La cel dintii cintat al cocosilor, omuletul o duse ina¬poi la palatul domnesc si-o culca in patul ei.
Dimineata, cand se trezi din somn, domnita se infa¬tisa inaintea imparatului si-i povesti ca a avut un vis tare ciudat:
— Se facea ca o stirpitura de om m-a luat din odaia mea si m-a purtat pe ulite, cu iuteala fulgerului, apoi se facea c-am intrat intr-o odaie unde locuia un ostean, si acesta mi-a poruncit sa-i fiu slujnica. M-a pus la muncile cele mai pline de umilinta, de-a trebuit sa-i matur odaia si sa-i lustruiesc cizmele. Totul nu s-a petre¬cut decat in vis, dar ma simt atit de trudita, de parca s-ar fi intimplat lucrurile aievea.
— Ei, draga tatii, visul asta s-ar putea sa nu fi fost numai un vis, ci lucru de-adevarat, raspunse imparatul, raminind pe ginduri. Uite, tu sa-mi urmezi povata asta, ca ti-o prinde bine: umple-ti buzunarul cu mazare si fa o gaurica in el, pe unde sa se scurga boabele. Daca ara¬tarea o mai veni si la noapte sa te smulga din asternut, mazarea o sa curga afara din buzunar si o sa lase urme pe tot drumul care-o sa-l faceti.
Dar omuletul, care avea puterea sa se faca nevazut, se afla in clipa aceea drept in fata imparatului, si-i fu dat sa auda totul.
In noaptea urmatoare, cand o purta iar pe ulite pe fiica imparatului, care dormea dusa, citeva boabe de mazare scapara intr-adevar din buzunarul fetei, dar ele nu fura de nici un folos, caci vicleanul omulet avusese grija sa imprastie mazare, din timp, pe toate ulitele. Domnita fu nevoita sa trudeasca si de asta data ca o sluga netrebnica, pana la cel dintii cintat al cocosilor. A doua zi, imparatul isi trimise slujitorii sa-i gaseasca drumul pe care-l urmase fata sa in timpul noptii, dar pas de-l nimereste, ca pe toate ulitele se gaseau imprastiate numai boabe de mazare... Si copiii sarmani misunau pretutindeni pe ulite, culegind mazarea si strigand veseli:
— Azi-noapte a plouat cu mazare! Azi-noapte a plouat cu mazare!
— Trebuie sa nascocim altceva, grai imparatul catre domnita. Mi-a venit si in gind ce: cand o fi sa te culci, sa nu te descalti, si mai inainte de-a porni stirpitura aia cu tine catre palatul domnesc, cauta de ascunde un condur sub patul acelui ostean. Si-apoi, las pe mine, ca pun eu mina pe el, numai sa-i dibui ascunzatoarea!
Omuletul cel negricios auzi si de data asta tot ce pusese la cale imparatul si seara, cand osteanul ii porunci sa-i aduca din nou pe domnita, el ii dadu sfatul sa se lase pagubas, spunindu-i ca impotriva noii viclenii a imparatului nu-i sta in putinta sa faca nimic si ca va fi vai si amar de dinsul de vor gasi condurul sub patul lui.
— Fa ce-ti poruncesc! ii raspunse osteanul. Si nu-mi duce grija...
Fiica imparatului trebui si-n cea de-a treia noapte sa roboteasca din greu, ca o slujnica. Dar mai inainte de-a pleca, facu ce facu si ascunse un condur tocmai sub pat.
A doua zi in zori, imparatul isi trimise slujitorii sa caute condurul domnitei prin tot orasul. Si luind ei la rind casa cu casa, il gasira in odaia osteanului. Pe ostean nu-l aflara insa acasa, caci isi luase talpasita din oras, in urma staruintelor omuletului. Dar slujitorii il ajunsera din urma si pusera degraba mina pe el. Si, in ocari si batjocuri, il aruncara in temnita. In fuga lui din calea urmaritorilor, bietul om uitase sa ia cu sine comoara vrajitoarei, astfel ca din toata bogatia nu mai avea in buzunar decat un singur ducat de aur.
Intr-o zi, pe cand statea ferecat in lanturi langa feres-truia celulei sale, zari trecind pe ulita pe unul dintre vechii lui tovarasi de oaste. Batu in ferestruie, sa-i atraga atentia, si-i facu semn sa se apropie. Si cand acesta fu aproape ii zise:
— Rogu-te, fii atit de bun si adu-mi de la hanul unde am stat in gazda niste lucruri pe care le-am uitat intr-o legaturica. Si pentru osteneala, te-oi rasplati c-un ducat de aur.
Omul alerga intr-un suflet la han si-i aduse legaturica. De indata ce ramase singur, osteanul isi aprinse luleaua si omuletul se ivi pe data in fata lui.
— N-avea nici o teama! ii zise el osteanului. Du-te unde-or voi ei si nu-ti face griji degeaba, dar nu uita sa iei cu tine opaitul cu flacara albastra. A doua zi, osteanul fu adus in fata judecatorilor si, cu toate ca nu savirsise nici o nelegiuire, il osindira la moarte.
in clipa cand fu scos din sala de judecata, osteanul ii ceru imparatului sa-i implineasca cea din urma dorinta.
— Ce anume vrei? il intreba imparatul.
— Sa-mi fie ingaduit sa mai fumez o lulea.
— Din partea mea poti sa fumezi si trei, raspunse imparatul, dar nu cumva sa-ti treaca prin capatina c-o sa-ti daruiesc si viata!
Osteanul scoase luleaua, o aprinse la flacara albastra si, de cum se inaltara in vazduh citeva rotocoale de fum, se si ivi inaintea-i omuletul cel negricios, inarmat cu o maciuca scurta, dar zdravana.
— Ce poruncesti, stapine? intreba el repede.
— Sa-i culci la pamint pe judecatorii astia nedrepti si pe calai, ca sunt slugi plecate imparatului. Si nici pe netrebnicul asta de imparat sa nu-l cruti, ca nu-i demn de nici o iertare, fata de felul neomenos cum s-a purtat cu mine.
Omuletul se napusti asupra celor ce se aflau in juru-i si, abatind maciuca in dreapta si-n stinga lui, rotind-o ca pe-o morisca, ii ciomagi cumplit; si de cum izbea pe unul, il si culca la pamint, de nu mai cuteza el sa faca nici o miscare.

Cuprins de spaima, imparatul incepu sa cerseasca indurare si, ca sa-si scape viata cea pacatoasa, se grabi sa-i dea osteanului toata imparatia si, pe deasupra, i-o mai dadu si pe fiica-sa de nevasta.

Fraţii Grimm - Fata moşului cea cuminte şi harnică şi fata babei cea haină şi urâtă

FATA MOSULUI CEA CUMINTE Sl HARNICA SI FATA BABEI CEA HAINA SI URATA
de Fratii Grimm



A FOST ODATA UN MOS, si mosului astuia ii mu¬rise nevasta, si-a mai fost si o femeie batrina, si femeii asteia ii murise barbatul. Si mosneagul avea o fata si babuta avea si ea o fata. Fetele se cunosteau de cand erau micsoare si totdeauna le vedeai preumblindu-se impreuna. Si dupa fiece preumblare veneau de brat la casa vaduvei. Si iata ca, intr-o zi, baba ii spuse fetei mosneagului:
— Fata hai, ia asculta aici: spune-i lui tata-tau sa ma ia de nevasta, si de s-o invoi, o sa te tin ca-n puf si-o sa-ti dau in fiecare dimineata numai lapte, ca sa-ti speli feti¬soara, iar de baut, numai vin de-l bun, iar fetei mele o sa-i dau apa de spalat si apa de baut.
Fata se duse acasa si-i spuse lui taica-sau vorbele fe¬meii. Omul ramase pe ginduri si tot chibzuia:
— Oare ce sa fac? Ca insuratoarea e si desfatare, dar si chin!
Si pentru ca nu se putea hotari nici intr-un fel, nici intr-altul, isi scoase in cele din urma cizma din picior si-i spuse fetei:
— Uite, cizma asta are o gaura in talpa. Du-te cu ea in pod si atirn-o de cuiul cel mare din grinda si vezi de toarna apa in carimb. Daca apa nu s-o scurge din cizma, sa stii ca ma-nsor, iar de n-o tine apa, nu ma mai insor, asta-i hotarit!
Fata facu asa cum ii poruncise taica-sau, dar gaura din talpa se strinse de apa si cizma ramase plina pana-n mar¬ginea carimbului. Dupa ce vazu cum sta treaba, fata se duse degraba la taica-sau, de-i spuse ce s-a intimplat cu apa din cizma. Se mira el de cele ce-i spusese fata si, pana la urma, se urca in pod sa se incredinteze cu ochii lui de-i adevarat ori ba.

Si vazind el ea fata-i spusese numai adevarul, se duse la vaduva si-o lua de nevasta.
Dis-de-dimineata, cand se sculara fetele din asternut, fata unchiasului gasi lapte de spalat si vin de baut, iar fata babei apa de spalat si apa de baut. A doua zi insa, amindoua fetele nu gasira decat apa de spalat si apa de baut. Si asa a ramas sa fie in toate zilele de-aci inainte...
Mastera o dusmanea de moarte pe fata mosului si, pe zi ce trecea, nu stia ce sa mai scorneasca pentru a o obidi si a o face sa se scirbeasca de viata.
Si in acelasi timp o si pizmuia pe fata, fiindca era frumoasa si buna, pe cita vreme a ei era urita si haina la suflet.
Intr-o iarna, pe cand crapau si ouale corbului de ger si zapada se asternuse atit de inaita peste dealuri si vai, ca trebuia sa inoti prin ea, nu alta, baba facu o rochie de hirtie si, chemind-o pe fata unchiasului, ii zise:
— imbraca-te cu rochia asta si du-te chiar acu in padure de-mi culege un cosulet cu fragi, ca mi s-a facut pofta!
— Doamne, Dumnezeule, spuse fata, dar unde s-au. mai pomenit fragi pe timp de iarna? Pamintul e inghetat bocna si-i atita zapada, ca a acoperit totul... Si-apoi, cum o sa umblu numai in rochia asta de hirtie?! Ca afara e un ger de-ti taie suflarea si te-ngheata. Si-o sa. sufle crivatul prin rochie, si mi-or sfisia-o maracinii!
— Cum, indraznesti sa mi te pui impotriva ? se stropsi la ea mastera. Misca-te de aici cit mai iute si nu care cumva sa-mi vii fara fragi! —
Ii dete apoi o farima de piine uscata si-i zise:
— Asta o sa-ti fie de ajuns pentru toata ziua si-nca prea mult! Dar in sinea ei gindi: „Las ca o sa ingheti tu de frig si o sa mori de foame, si n-o sa te mai vad inaintea ochilor!"...
Fata n-avu incotro, imbraca rochia de hirtie, lua cosuletul si porni in padure. Cit cuprindeai cu ochiul, nu se zarea decat zapada si iar zapada, si nici un firicel de iarba nu-si arata pe nicaieri sabiuta-i verde. cand ajunse fata in padure, vazu o casuta, la fereastra careia priveau trei pitici barbosi. Fata le dadu binete si batu cu sfiala in usa. Piticii, care o vazusera inca de pe drum, rostira cu totii-ntr-un glas:
— Intra, fetita, intra!
Fata pasi pragul, se aseza pe lavita de langa vatra, ca sa se incalzeasca, si incepu sa muste din codrul de piine uscata.
— Da-ne si noua o bucatica, o rugara piticii, ca n-am luat nimic in gura pe ziua de azi!
— Cu draga inima! le raspunse fata, rupse in doua bucata de piine si le dadu jumatate.
— Ce cauti in padure pe-o vreme ciinoasa ca asta, copila draga? o intrebara piticii. Si cum se face ca pe un ger ca asta, de crapa pana si pietrele, umbli atit de sub¬tirel imbracata?!
— Ce-s eu de vina, daca rochia asta mi-a dat-o s-o im¬brac mama vitrega!... zise fata, oftind cu obida. Mi-a poruncit sa umplu cu fragi cosuletul de-l vedeti aici si m-a amenintat ca de nu l-oi putea umple, nu mai am ce cauta acasa!
Dupa ce fata isi sfirsi bucatica de piine, piticii ii da¬dura o matura si-i zisera:
— Ia du-te de matura zapada de la usa din dosul casei! Cum iesi fata din odaie, piticii incepura sa se sfatu¬iasca intre ei:
— Ce sa-i darui m noi fetei, pentru ca a fost cuminte si buna si a impartit piinea cu noi?
Primul dintre pitici grai:
— Eu ii menesc ca sa fie din zi in zi mai frumoasa. Al doilea urma:
— Iar eu, ca, de cite ori o deschide gura sa rosteasca o vorba, sa-i cada cite-un galben din gura.
Iar al treilea zise:
— Iar eu, ca sa vina un fecior de imparat si s-o ia de
nevasta.
Fata facu precum ii spusesera piticii. Matura zapada din dosul casutei, si ce credeti ca-i fu dat sa vada? O multime de fragi isi aratau capsoarele deasupra zapezii, toate rosii ca singele, de coapte ce erau! Cu inima plina de bucurie, fata se grabi sa-si umple cosuletul si, dupa ce multumi piticilor si-si lua ramas bun de la fie¬care, porni in fuga spre casa, sa duca fragii.
Cum intra pe usa si dadu buna seara, numai ce se po¬meni ca-i pica un ban de aur din gura. Povesti apoi ce i s-a intimplat in padure, si de cite ori spunea o vorba, ii cadea cite un ban de aur, astfel ca-n scurta vreme se umplu intreaga odaie.
— Ia te uita ce nesocotinta, sa arunci asa cu banii...! facu soru-sa vitrega, si-n sufletul ei era neagra de pizma.
Si pe data se hotari sa plece si ea in padure. Dar mama-sa cauta s-o opreasca zicandu-i:
— Nu te las, fata mamei, ca ma tem sa nu-mi degeri pe drum de frig, ca sufla crivatul cum nu s-a mai pome¬nit.
Dar fata nici nu voi sa auda de asa ceva si starui mortis in hotarirea ei. Daca vazu baba ca nu e chip s-o indu¬plece, ii facu o scurteica buna, captusita cu blana, si-i pregati, sa aiba de drum, piine cu unt si cozonac.
Fata se incotosmana cu blana si-o porni apoi spre padure. Si nu se opri decat cand ajunse in dreptul casutei piticilor. Piticii se aflau tot la geam si priveau afara, dar fata nici nu-i lua in seama si nu le dadu binete. Si intra buzna pe usa, fara s-o pofteasca nimeni. Ajunsa in casa, isi cauta un loc langa vatra si incepu sa infulece cu pofta.
— Da-ne si noua putin, o rugara piticii. Dar fata raspunse cu gura plina:
— DaJ stiti c-aveti haz! Abia de-mi ajunge mie; de unde sa va mai dau si voua?!
Dupa ce sfirsi de mancat, piticii ii zisera:
— Ia matura asta si du-te de matura zapada la usa din dos!
— Cautati-va pe altul sa va mature zapada, ori de nu, maturati singuri, le raspunse fata, minioasa, ca doar n-am slugarit la usa voastra!...
Statu ea o bucata de vreme pe lavita de langa cuptor si, vazind ca piticii n-au de gind sa-i daruiasca nimic, iesi pe usa afara, suparata foc.
Dupa ce-o vazura plecata, piticii incepura sa se sfatu¬iasca intre ei:
— Ce sa-i menim pentru ca-i atit de pizmasa si haina la suflet si nu se indura sa dea nimanui nimic?
Primul pitic grai:
— Eu ii menesc sa fie din zi in zi mai urita! Cel de-al doilea urma:
— Iar eu, ca, de cite ori o rosti o vorba, sa-i sara cite o broasca din gura!
Al treilea se grabi sa-i ureze si el :-
— Iar eu, sa-i cada pe cap atitea nenorociri si sa in¬dure atitea suferinte, cite i se cuvin pentru ciinosenia ei!
Fata cauta ce cauta prin padure si, negasind fragi, porni minioasa spre casa. Si de cum pasi pragul, vru sa-i povesteasca maica-si ce-a vazut in padure, dar n-apuca sa rosteasca o vorba, ca-i si sari din gura o broasca. Si tot asa, de cite ori da sa spuna ceva, lepada cite o broasca, incit toata lumea se ferea din calea ei, cuprinsa de scirba.
Cind vazu ce pacoste a dat pe capul fiica-si, baba se invenina de necaz si nu stiu ce blestematii sa mai scor¬neasca pentru a o pierde pe fata unchiasului, care din zi zi in zi se facea tot mai frumoasa. In cele din urma lua o caldare si o puse pe foc, iar cand apa incepu sa dea in clocot, arunca inauntru mai multe caiere de in, pe care le lasa sa fiarba bine. cand socoti c-au fiert de ajuns, i le puse fetei pe umeri si, dindu-i un topor, o trimise la girla sa faca o copca in gheata si sa inalbeasca tortul. Fata se supuse, ca n-avea incotro, si ducindu-se la girla, incepu sa sparga gheata cu toporul. Si cum spargea ea asa, numai ce vede venind o caleasca trasa de patru cai albi, in care se afla imparatul. Caleasca opri drept in fata ei si imparatul, scotindu-si capul pe fereastra, o intreba cu blindete: — Fata mea, cine esti si ce faci aici?
— sunt o fata sarmana si inalbesc tortul, raspunse ea. Imparatului i se facu mila de dinsa si, cand o vazu cit
e de frumoasa, o intreba din nou:
— N-ai vrea sa vii cu mine?
— Ba as vrea cu draga inima! grai fata, care nu mai putea de bucurie ca-n sfirsit avea sa scape de baba si de sora ei vitrega.
Fata se urca apoi in caleasca si porni la drum in tova¬rasia imparatului. Si de-ndata ce sosira la palat, facura nunta mare, dupa cum ursisera piticii din padure.
Dupa un an, imparateasa nascu un fecior. cand auzi mastera de norocul care daduse peste fata, veni impre¬una cu fiica-sa la palatul imparatesc, chipurile, s-o vada, ca li-era dor... Dar planul lor era ticluit mai dinainte, si cand imparatul iesi din iatac pentru citava vreme, zgripturoaica o si apuca pe imparateasa de cap, iar fiica-sa de picioare si, ridicind-o din pat, o zvirlira pe fereastra in riul care curgea pe langa zidurile palatului. Fata cea urita se grabi sa se culce in locul imparatesei si baba ii trase asternutul pana peste cap, ca sa nu fie cumva recunoscuta. cand se intoarse imparatul si vru sa stea de vorba cu imparateasa, baba il opri, zicandu-i: — Da-i pace, maria-ta, ca acum naduseste si nu i-e gindul sa stea la taclale!
Imparatul nu banui nimic rau si veni a doua zi. Dar de cum intra in vorba cu nevasta-sa, baga de seama ca la fiecare vorba de-a ei ii sare cite o broasca din gura, pe cita vreme, inainte, ii sareau numai bani de aur.
Se minuna el de schimbarea asta si-o intreba pe baba daca nu stie care-i pricina, dar ea il linisti spunindu-i ca asa se intimpla citeodata lauzelor; ca totul se trage din pricina fierbintelii de ieri si ca-n scurta vreme avea sa-i treaca...
Dar peste noapte, ajutorul de bucatar isi arunca privirea pe fereastra si vazu cum venea pe girla o rata, inotand de zor si intrebind cu grai omenesc:

— Ce faci, imparate luminate?
Dormi, ori veghezi pe innoptate?

Vazind ca cel intrebat nu-i raspunde, rata mai zise:

— Dar oaspetii mei s-au culcat?

Si atunci ajutorul de bucatar ii raspunse:

— Dorm de mult, de cand s-a inserat!

Rata intreba apoi:

— Da copilasul meu ce mai face?

Si ajutorul de bucatar raspunse:

— In leagan de matase doarme-n pace!

De cum auzi vorbele astea, rata isi recapata infatisarea imparatesei, intra in palat, ii dadu copilului sa suga, ii potrivi astcrnuturile si-l acoperi, si apoi, prefacindu-se iar in rata, o porni inot in susul girlei.
Veni asa doua nopti de-a rindul, iar in cea de-a treia noapte, ii spuse ajutorului de bucatar:
— Du-te si-i da de veste imparatului sa ia palosul si sa-l invirteasca pe prag, de trei ori, deasupra capului
meu!
Ajutorul de bucatar alerga si-i spuse imparatului tot ce vazuse si auzise. Imparatul scoase palosul din teaca si, oprindu-se in prag, il invirti de trei ori pe deasupra capului ratei. Si la a treia invirtitura, numai ce vazu
ca se preface rata iarasi in imparateasa; si era voinica, sanatoasa si plina de voiosie, ca atunci cand o vazuse ultima data.
Cind auzi haina de mastera ca s-au schimbat lucrurile si ca imparateasa cea adevarata e din nou la palat, se grabi sa-i spuna fiica-si:
— Hai s-o stergem de-aici cit mai e timp, pana ce nu pune imparatul slujitorii sa ne prinda si sa ne pedepseasca!
Si chiar in noaptea aceea reusira sa se strecoare din palat si, mergand tot pe drumuri laturalnice, iesira din oras si trecura de hotarele imparatiei. Dar pe oriunde treceau ori cautau sa faca popas, oamenii ie intorceau cu scirba spatele, si nu e de mirare: ca de cum dadea fata cea urita sa spuna o vorba, ii si sarea cite o broasca din gura... Si asa se facu ca nimeni nu se mai indura de ele sa le ajute in vreun fel. Si pe drept cuvint gindeau oamenii in sinea lor: „Numai peste un om rau la suflet si ciinos din cale-afara poate sa cada asa pacoste!"
Ratacira ele asa din loc in loc, din tara-n tara, ca niste pribegi fara capatii, si nimeni nu voia sa auda de ele si sa le dea adapost.
Iar imparateasa cea tinara trai de aci inainte in bucurie si fericire, impreuna cu imparatul si feciorul lor.

Fraţii Grimm - Prinţul fermecat

PRINTUL FERMECAT
de Fratii Grimm


A FOST ODATA CA NICIODATA, a fost un im¬parat care avea mai multe fete, si toate erau frumoase ca niste zine. Dar cea mai mica era atit de frumoasa, ca pana si soarele, care doar vazuse atitea, se oprea in loc, uitindu-se la dinsa, si se minuna de atit a frumu¬sete.
La o mica departare de palatul imparatesc se intin¬dea o padure adinca si intunecoasa, iar in padure, la umbra unui tei batrin, se putea vedea o fintina. In zilele cu prea mare zaduf, cea mai mica dintre fetele imparatului se ducea in padure si se aseza pe ghiz-durile fintinii racoroase. Statea ea asa, fara sa faca nimic, si cand o prindea uritul, scotea dintr-un bu¬zunar o minge de aur, o arunca in sus, o prindea din zbor in causul palmelor si-apoi o arunca iar. Asta era jocul care-i bucura cel mai mult inima.
S-a intimplat insa odata ca mingea sa-i scape din palme si, cazind pe pamint, sa se duca de-a rostogolul, de-a dreptul in fintina. Fata de imparat o urmari cu privirea, dar mingea pieri de parca n-ar fi fost, si fin¬tina era tare adinca, atit de adinca, de nu-i puteai zari fundul S... Se porni atunci domnita pe plins si plinse in hohote, neputind in nici un chip sa-si ostoiasca ama¬raciunea. Si cum se jeluia ea, numai ce aude ca-i striga cineva din apropiere:
— Ce ti s-a intimplat, domnita, de te bocesti asa...? Plingi ca s-ar muia si pietrele de mila ta! Fata cata in jur, sa afle cine anume ii vorbeste, si vazu un broscoi, care taman atunci isi scosese din apa capul lataret si bubos si privea la ea cu niste ochi cit cepele.
— Ah, tu erai, mos Balacila! se mira ea. Iaca, pling ca mi-a cazut mingea de aur in fintina.
— Sterge-ti lacrimile si nu mai plinge, o mingiie broscoiul, ca-mi sta in putinta sa te ajut. Dar vorba e: ce-mi dai daca-ti aduc din apa jucaria?
— Orice doresti, dragul meu broscoi: rochiile mele, pietrele nestemate, margaritarele, chiar si coroana de aur pe care o port pe cap, de-o poftesti cumva!
Broscoiul o asculta pe ginduri, apoi grai:
— Nu-mi trebuie nici rochiile, nici margaritarele, nici pietrele nestemate, nici coroana ta de aur, dar daca ai incepe sa ma iubesti, daca ai ingadui sa-ti fiu prieten si tovaras de joaca, sa stau langa tine, la masuta ta, sa maninc din talerul tau de aur, sa beau din cupa ta si sa dorm in patuceanul tau, daca-mi lagaduiesti toate^astea, acu ma cobor in fintina si-ti aduc mingea. Iti fagaduiesc, iti fagaduiesc tot ce vrei, numai sa-mi aduci mingea!
Dar in aceeasi vreme, fata isi zicea in sinea ei: „Ce tot indruga nerodul asta de broscoi! Ca doar i-e sortit sa se balaceasca in apa cu cei de-o fiinta cu el si sa oracaie intruna; cum poate unul ca el sa lege prietenie cu oame¬nii?!..."
Cum o auzi pe domnita fagaduindu-i tot ce dorea, broscoiul se dadu afund in fintina si, cit ai bate din palme, iesi iar deasupra apei cu mingea de aur in gura, si-o zvirli in iarba. Fata de imparat sa sara in sus de bucurie, nu altceva, cand isi revazu jucaria ei draga.
O ridica si, fara sa-i spuna broscoiului un singur cuvint, o lua la fuga.
— Stai, stai, nu fugi! striga in urma ei broscoiul, la-ma si pe mine, ca nu pot s-alerg atit de repede!
Dar in zadar oracaia broscoiul cit il tineau puterile, ca fata de imparat nu se sinchisea de el si, cu cit se apropia mai mult de casa, cu atit fugea mai tare. Isi uitase cu desavirsire de bietul mos Balacila, iar acesta, neavind incotro, se inapoie si se lasa din nou sa cada pe fundul fintinii.
A doua zi, domnita nici nu apucase bine sa se aseze la masa impreuna cu imparatul si cu toti curtenii, si nici nu incepuse sa ia o bucatura din talerul ei de aur, ca si auzi deodata niste pasi lipaind afara, pe scara de marmura... Si pasii faceau: „plici-pleosc, plici-pleosc!" Asculta ea un rastimp, si numai ce se pomeni c-o bataie in usa si deslusi un glas strigand:
— Fata de imparat, tu cea mai mica dintre domnite, vino de-mi deschide usa. Domnita alerga intr-un suflet la usa sa vada cine era si, cand o intredeschise, se si trezi cu broscoiul in fata ei. Trinti repede usa, si luind-o la fuga inapoi, se aseza din nou la masa, tremurind toata de spaima. Imparatul baga de seama ca fetei ii batea tare inima, mai-mai sa-i sparga cosul pieptului, si-o intreba:
— De ce te-ai ingrozit, asa copila draga? Au nu cumva ai zarit la usa un zmeu, care a venit sa te rapeasca?
— Da de unde, tata, n-am vazut nici un zmeu, ras¬punse fata cu sila in glas. La usa e un broscoi buburos!...
— Un broscoi? Si ce vrea broscoiul asta de la tine?
— Nu indraznesc, tata, a-ti spune cum a fost!... Ieri, pe cand ma jucam langa fintina din padure, mi-a cazut mingea de aur in apa. Si fiindca plingeam dupa ea, de nu mai puteam, a iesit din fintina un broscoi, si pocita¬nia asta, cum a facut, cum n-a facut, mi-a scos mingea tocmai de la fund. Iar mai inainte imi ceruse sa-i faga¬duiesc ca, daca mi-o aduce mingea, o sa legam priete¬nie si o sa fim tovarasi de joaca. Atita m-a batut la cap, ca i-am fagaduit, ce era sa fac! Dar nu mi-a trecut nici o clipa prin minte ca broscoiul si-ar putea face veacul si altundeva decat in apa!... Si-acum sta protap afara si tine mortis sa vina la mine!
in timpul asta, broscoiul batea cu inversunare la usa si striga:

— Hai, deschide usa,
Fata de-mparat!
Ai uitat cuvintul
Care mi l-ai dat
Ieri, cand la fintina
Mi te-am ajutat?...
Hai, deschide usa,
Fata de-mparat!


Auzind acestea, imparatul grai:
— Acu , daca ai apucat sa fagaduiesti, tine-ti faga-duiala. Du-te de-i deschide!
Fata se duse sa deschida usa si broscoiul sari pe data pragul in sala imparateasca; si se tinu scai dupa dom¬nita pana ce ajunse in dreptul scaunului ei. Acolo se opri, si cand fata dadu sa se aseze, glasul broscoiului se auzi
poruncitor:
— Da pe mine cui ma lasi? Ia-ma langa tine!
Se codi ea ce se codi, se facu a nu fi auzit, dar impara¬tul ii porunci sa-i indeplineasca voia broscoiului. Cum se vazu broscoiul pe scaun, gata, ceru sa-l urce si pe masa... Si dintr-o saritura se pofti singur intre blide. Si ceru
de-acolo:
— Ia trage talerul mai aproape, sa mancam amindoi
din el.
Biata copila se vazu silita sa faca asa cum ii poruncea broscoiul, cu toate ca-i era scirba si n-avea nici o tragere de inima. Broscoiul manca cu mare pofta, dar fetei de imparat i se opreau bucaturile in git si nu se atinse aproape de nimic.
La urma, broscoiul zise:
— M-am ospatat cum se cuvine, dar ma simt ostenit rau. Du-ma in odaita ta si vezi de infata patuccanul cu asternuturi de matase, ca sa ne culcam.
Domnita incepu sa planga: tare se mai temea de broscoi! De frica si sila, nu-i venea nici sa-l atinga, c-avea o piele umeda si rece ca gheata...
Si cand te gindesti ca de aici inainte trebuia sa doarma cu el, in patuceanul ei curat si frumos... Parca ar fi vrut sa se impotriveasca, dar imparatul se minie si-i spuse:
— Când te-ai aflat la ananghie, ti-a placut sa te bucuri de ajutorul broscoiului! Iar acum crezi ca se cade sa-l dispretuiesti, nu-i asa?!... Nu-ti mai face placere tova¬rasia lui!
Nemaiavind incotro, domnita apuca broscoiul cu doua degete si, ducindu-l cu ea sus, il zvirli intr-un un- gher al iatacului. Dar cand dadu sa se intinda si ea in pat, broscoiul tupai pana aproape de marginea patului si-i striga de-acolo:
— N-ai auzit ca-s ostenit rau?! Vreau sa dorm si eu la fel de bine ca si tine; ia-ma sus in pat, ca de nu, te spun imparatului!
Domnita se facu foc si para cand il auzi cum o ameninta; il ridica de jos, de unde se otara la ea, si, izbindu-l cu toata puterea de perete, striga:
— Na ce ti-a trebuit, broscoi buburos! Acu ai si tu liniste, am si eu...
Si ce sa vezi? De indata ce cazu jos, broscoiul se pre¬facu intr-un fecior de imparat, ca ti-era mai mare dragul sa te uiti la el: chipes la infatisare, cu privirea ochilor bKnda si c-un farmec in ei, cum nu se mai poate...
Imparatul isi dadu cu mare bucurie incuviintarea ca tinarul crai s-o ia de nevasta pe fiica-sa. Iar acesta ii povesti domnitei cum fusese blestemat de-o vrajitoare rea sase prefaca in broasca si ca nimanui, in afara de din-sa, nu i-ar fi stat in putinta sa-l scape de sub povara cea grea a blestemului.
Apoi luara hotarirea ca a doua zi sa porneasca impreuna spre imparatia feciorului de imparat. Mai povestira ei ce mai povestira, si-apoi se culcara. cand se tre¬zira din somn, in revarsatul zorilor, bagara de seama ca la poarta ii astepta o caleasca trasa de opt cai albi, impo¬dobiti cu panase albe de strut si avind hamuri cu totul si cu totul de aur. Iar la spatele calestii sedea Heinrich, sluga credincioasa a feciorului de imparat. Intr-atit se intristase sluga asta credincioasa ca stapinul sau fusese prefacut in broasca, incit umblase nauc citava vreme, si de teama ca nu cumva sa-i plesneasca inima de durere, si-o strinsese in trei cercuri de fier.
Caleasca astepta la scara palatului sa-l duca pe tinarul crai si pe aleasa inimii lui in imparatia parinteasca.
Heinrich cel credincios, care pregatise totul dupa cum cerea cuviinta, ii ajuta pe amindoi sa urce in caleasca, iar dupa aceea se sui si el in locul din spate. Si inima ii tresalta de bucurie ca-i fusese dat sa-si revada stapinul.
Mersera ei o bucata buna de drum si numai ce auzi feciorul de imparat o trosnitura inapoia lui, de parca s-ar fi rupt ceva.
Si cum nu-si putu da seama ce poate fi, ii striga sluji¬torului sau:

— Heinrich, auzi trosnitura?
Nu cumva s-a rupt trasura?

Iar Heinrich se grabi sa raspunda:

— Fii, stapine, linistit,
Ia un cerc ici a plesnit,
Ce-mi tinea inima strins,
Sa nu mor de-atita plins;
Ca un biet broscoi erai,
Si sub vraja grea zaceai...

Si se auzi trosnind inca o data si apoi iar o data... Iar feciorul de imparat din nou crezu ca trosneste ca¬leasca si ca-i gata sa se rupa. Dar nu caleasca se rupea, ci cele doua cercuri de fier, care se desprindeau din jurul inimii lui Heinrich cel credincios, care nu mai putea de bucurie ca stapinu-sau scapase de sub urgia blestemu¬lui si ca era acum fericit, cu aleasa inimii lui.

Fraţii Grimm - Calfa de morar şi pisica

CALFA DE MORAR Sl PISICA
de Fratii Grimm


A FOST ODATA UN MORAR SARAC, si morarul asta n-avea nici nevasta, nici copii, ci numai trei slugi, care-l ajutau la treburile morii. Dupa ce-l slujira citiva ani bunicei, morarul ii chema intr-o zi si le zise:
— Eu, fetii mei, sunt batrin de-acu si nu ma mai tin puterile. A venit vremea sa mai stau la odihna, dupa cuptor. Dar pe voi va indemn s-o porniti la drum, in lumea larga, si care s-o arata vrednic si o fi in stare sa-mi aduca bidiviul cel mai strasnic, a lui sa fie moara; in schimb, mie sa-mi dea cele de trebuinta, cite zile oi mai avea de trait.
Cel mai tinerel dintre ei era pus totdeauna la muncile cele mai grele. Cei doi flacai virstnici il luau toata vre¬mea in bataie de joc, socotindu-l un nating, si n-ar fi vrut nici in ruptul capului ca moara sa incapa pe miiniie lui... Dar nu-i vorba, ca nici el nu rivnea la ea.
In cele din urma pornira la drum citesitrei si, cand fura sa ajunga la marginea satului, cei doi flacai mai mari ii spusera tontului de Hans, ca asa se chema prislea:
— Ramii, ma, aci, sa nu mai bati drumul degeaba... Ca nevolnic cum esti, o sa gasesti tu cal cand o face plopu pere si rachita micsunele!
Dar flacaul nu vru sa-i asculte si-o porni dupa ci. Mcr-sera ei ce mersera si cand se innopta, dadura peste o pes¬tera si-si facura culcus inauntru. Cei doi flacai mai mari, care se socoteau isteti nevoie mare, asteptara pana ce-l vazura pe Hans adormit si apoi, sculindu-se binisor de langa el, pornira din nou la drum. Si-n sinea lor se bucura rau ca s-au descotorosit de prostovan, in felul asta di¬baci...
Hei, dar prea va grabiti, nenisorilor, c-ati scapat voi de Hans, da nici voua n-o sa va mearga totul ca pe roa¬te si-o s-o patiti urit, cand nici n-oti gindi!...
Cind rasari soarele si flacaiasul nostru se trezi din somn, se vazu singur intr-o pestera adinca si intunecoasa. Isi roti el privirea in toate partile si striga:
— Doamne, Dumnezeule, unde m-oi fi aflind?
Dar nu se iasa cuprins de deznadejde. Se scula din asternutul pe care si-l facuse si o porni pipaind ba in dreapta, ba in stinga; se catara ici, se catara dincolo, si asa merse tot pe dibuitelea, pana ce iesi din pestera si se pomeni intr-o padure.
Dar vezi ca nu se bucura prea mult ca izbindise sa scape de acolo si-si spunea in sinea lui: „Cum o sa do-bindesc eu un cal si cine-o sa ma ajute, cand sunt atit de singur si de parasit?"
In timp ce mergea el asa, cu capu-n pamint, sub povara gindurilor, numai ce se intilni cu o pisicuta pestrita care-l intreba cu blindete:
— Da incotro, mai baiete?
— La ce ti-as mai spune si tie, ca tot nu-ti sta in putere sa m-ajuti!
— Las ca stiu eu bine ce cauti, stiu prea bine, starui pisica. Umbli sa gasesti o asemenea mindrete de bidiviu, sa nu-l intreaca nici unul in frumusete... Hai cu mine, si de m-oi sluji cu credinta sapte ani in sir, te-oi rasplati la urma c-un cal cum n-ai vazut de cand esti.
„Mai, ciudata pisica, isi zise flacaul in sinea lui, da hai sa vad daca-i adevarat ce spune, ori numai lauda-i de ea!"
Porni deci pe urma pisicii, care-l duse la palatul ei fermecat, unde avea slugi numai pisicute. Si toata vre¬mea pisicutele sareau sprintene pe scari si erau vesele si pline de voie buna.
Seara, de cite ori se asezau la masa, trei dintre ele trebuiau sa cinte: una ciupea cu indemanare strunele harfei, a doua cinta din lauta, tragind cu mare dibacie arcusul peste coarde, iar a treia suila din trimbita cit putea de tare, umflindu-si bucile obrazului.
Dupa ce sfirseau de mancat, pisicile stringeau masa si puneau totul in ordine. Iar stapina pisicilor se apropia de flacaias si-i zicea:
— Acu , ca esti satul, vino de joaca cu mine.
— Ba mai pune-ti pofta-n cui, raspundea el, ca n-oi juca c-o mita; de cand sunt, n-am facut una ca asta!
— Va sa zica, nu vrei... Hei, pisicilor, duceti-l atunci la culcare!... poruncea ea.
Una o lua inainte si-i lumina drumul cu luminarea pana la iatacul lui, alta il descalta, alta ii tragea ciorapii si, la urma, una din ele sufla in luminare. A doua zi de di¬mineata se si infiintau sa-l imbrace. Una-i punea cio¬rapii, alta ii prindea c-o cordeluta, alta ii aducea ghetele, alta il spala si alta ii stergea obrazul cu coada.
— Da stii ca-i placuta treaba asta! ...zicea flacaiasul si de fiecare data parca era mai multumit si mai bucuros.
Nu-i vorba ca si el trebuia s-o slujeasca cum se cuvine pe stapina-sa! in grija lui cadea ca-n fiecare zi sa crape lemnele si sa faca surcele. Si ca sa aiba unelte numai potrivite pentru trebusoara asta, ii dadura un topor de argint, cu coada de arama, si icul si ferastraul erau tot de argint.
Spargea el lemne toata ziulica, bea si manca dupa pofta inimii si cum nu ducea lipsa ori grija de nici unele, se invoise cu drag sa ramina la palat. Dar vezi ca de la un timp il apucase un soi de urit, ca in afara de stapina-sa si de celelalte pisicute care o slujeau, nu-i era dat sa mai vada alte chipuri. Odata, cam pe la vremea prinzu-lui, pisica ii spuse:
— Mai flacaias, ia du-te tu de-mi coseste iarba din livada si pune-o la uscat, sa se faca otava! Ii puse-n mina o coasa de argint si o gresie de aur, dar ii atrase luarea-aminte sa cate cu grija la ele si, dupa ce-o sfirsi lucrul, sa le aduca inapoi. Flacaul porni la drum si facu intocmai cum il povatuise stapina sa. Dupa ce mintui de strins finul, il cara acasa si aduse cu sine coasa si gresia de aur. Si de cum dadu ochii cu pisica, o intreba de nu s-ar invoi sa-i plateasca simbria ce i se cuvenea.
— Nu ti-o dau, ca nu s-a implinit inca vremea, ras¬punse stapina-sa. Ca sa fii dezlegat de invoiala, mai tre¬buie sa-mi faci citeva lucruri de care am mare trebuinta. Uite, ici ai o stiva de lemne de argint, barda, col tar si ce mai trebuie, toate de argint, si sa te apuci de indata sa-mi ridici o casuta. Da , stii, o casuta numai si numai de argint!
Flacaul se asternu pe lucru si intocmi casuta, iar la urma ii spuse stapine-si c-ar cam fi vremea sa-i dea calul fagaduit, ca el isi indeplinise toate indatoririle... Cei sapte ani erau la capatul sorocului, trecusera-n zbor, de parca s-ar fi scurs numai o jumatate de an. Pisica ascul¬ta la ce-i zice, si apoi il intreba de nu vrea sa-i vada caii.
— Ba, mai e vorba! raspunse el, arzind de nerabdare. Atunci pisica il duse la casuta, dadu intr-o parte o
usa, si numai ce vazu flacaiasul, intr-un grajd, doispre¬zece cai mindri, unul mai chipes decat altul, si de atita cit fusesera ingrijiti si tesalati, stralucea pielea pe ei ca lumina soarelui, de i se umplu baiatului inima de bucurie. Pisica isi pofti sluga la masa, ii dadu sa manince si sa bea, si apoi ii zise:
— De acu poti sa te duci acasa, dar bidiviul inca nu ti-l dau. Peste trei zile o sa vin eu singura sa ti-i aduc!
Flacaul ce era sa mai faca?! Daca vazu ca n-a iesit asa cum planuise el, se pregati de drum, dar in inima lui tot mai nadajduia ca pisica o sa-si tina fagaduiala. Stapina-sa il insoti citava vreme, si dupa aceea isi lua ramas bun de la el si-i arata calea care ducea la moara. Dar cum nu se indurase sa-i dea un rind de straie mai ca lumea, flacaul fu nevoit sa plece tot cu sumanasul lui vechi si ponosit cu care venise si de, in cei sapte ani citi trecusera, se inaltase baiatul si se facuse ditai voinicul.

Si se nimeri sa ajunga acasa tocmai pe la vremea prinzului si gasi acolo pe cei doi flacai mai virstnici. Se inapoiasera la moara cam de multicel si fiecare adusese cu sine cite un cal, dar al unuia era chior, ca facuse la un ochi albeata, iar al celuilalt era schiop, ca suferise de-o vatamatura la chisita.
Vazindu-l ca vine singur, fara de nici un bidiviu, si ca-i zdrentaros si plin de colb, ca vai de el, cei doi flacai il luara peste picior de cum pasi in ograda:
— Unde ti-e calul, ma casca-gura?
— Las ca vine el peste trei zile, n-aveti voi grija! le raspunse flacaul din virful limbii.
Si auzindu-l ce nazdravanii zice, cei doi flacai se stri¬cara de atita ris, nu altceva.
— De unde naiba sa-ti vina calul, ma nataraule?! il intrebara ei printre hohotele de ris. Si chiar de te-ai capatui si tu c-un cal, cine stie ce mirtoaga rapciu-goasa o mai fi si aia...
Flacaul intra in casa si dadu sa se aseze la masa si el, dar morarul nu vru sa-l primeasca, zicand ca e rufos din cale-afara si i-ar fi rusine cu el de s-ar nimeri ca tocmai atunci sa paseasca pragul un strain.
Nitica mancare tot se indurara insa sa-i dea, dar afara, in ograda, intr-un blid ciobit de pamint. Ast timp, fiindca se innoptase, toti ai casei se pregatira de culcare. Flacaul nostru vru sa se odihneasca si el, ca de atita drum cit batuse era sleit de oboseala, dar cei doi flacai il luara-n ris si-i zisera sa-si mute gindul c-ar putea sa doarma in casa, intr-un pat ca lumea. Cum n-avea ce alta face, bietul flacaias se vazu silit
sa-si caute culcus in cotetul gistelor. Si, virindu-se acolo, se intinse pe-o mina de paie si adormi.
Dis-de-dimineata, cand se trezi el din somn, nici nu-si dadu seama ca trecusera cele trei zile de asteptare. Si numai ca se pomeni ca se opreste in fata morii o caleasca trasa de sase cai focosi si mindri, ca luceau de-ti luau ochii, nu altceva. Iar in urma calestii venea o sluga care tinea de dirlogi un alt cal. Era bidiviul cu care trebuia sa fie rasplatit flacaul nostru, pentru cit o slujise pe pisica.
Din caleasca cobori o preafrumoasa odrasla impa¬rateasca si, cu pasi marunti si usori, intra in casa la morar. Pasamite, domnita asta nu era alta decat pisicuta pestrita Ia care slujise flacaiasul nostru timp de sapte ani! cand dadu cu ochii de morar, fata il intreba unde e cel mai nevirstnic dintre argatii lui. Si morarul ii raspunse stingherit:


Inaltimea ta, nevrednicul acela e atit de rufos, ca-i curg zdrentele pe el si nu s-a cuvenit sa-l lasam intr-o casa de oameni! Si-a facut culcus in cotetul gis-telor, ca acolo-i de el!
Dar fata de imparat nu lua seama la vorbele mora¬rului si-i porunci sa-l aduca numaidecat. De voie de nevoie, morarul dete fuga sa-l scoata pe flacau din cotetul gistelor si sarmanul fecioras trebui sa se stringa in suman asul lui jerpelit, ca sa nu i se vada goliciunea. Atunci sluga care venise cu fata de imparat scoase dintr-un sipet de la spatele calestii nistre straie mindre si stralucitoare si, dupa ce-l spala pe flacau din cap pana-n picioare, il imbraca cu ele. Si parca era cu to¬tul altul acum: frumos, de nu-ti venea sa-ti iei ochii de la el, si chipes de ziceai ca-i un fecior de imparat.
Fata ceru, dupa aceea, sa i se arate caii pe care-i adusesera celelalte doua slugi ale moramlui si baga numaidecat de seama ca unul era chior, iar celalalt schiop. Atunci porunci slujitorului ei sa aduca bidi¬viul pe care-l purtase de dirlogi in urma caiestii.
Si cand vazu morarul asa mindrete de cal, zise ca-n ograda lui nu se mai pomenise vreodata asemenea bi¬diviu si ca nici pe lume trebuie ca nu erau prea multi sa-i semene...
— Calul, asta, de care te bucuri matale atita si-ti place, afla ca e al flacaului! grai domnita si-l privi in ochi cu staruinta, ca sa fie incredintat ca nu suguia.
— Pai atunci si moara e a lui, ca i se cuvine cu virf si indesat! se grabi sa raspunda morarul, cu bucurie-n suflet.
Dar domnita se arata marinimoasa si-i spuse ca poate sa-si pastreze si moara, si calul. Apoi il lua de mina pe flacaiasul care se dovedise atit de credincios, il sui in caleasca si pleca cu el.

Se-ndreptara catre casuta pe care o intocmise baiatul cu uneltele de argint si, ce sa vezi, in locul ei se inalta acum un palat mare si inalt, de ajungea cu aco¬perisul pana la nori, si toate lucrurile dinauntrul lui erau numai de argint si de aur.
Citava vreme dupa aceea facura o nunta ca-n basme, cu mare alai si veselie. Flacaiasul nostru era acum bogat, atit de bogat ca sa poata trai din belsug cit ii era dat sa traiasca...
Si uite ca s-au dovedit mincinosi aceia de-au zis ca oamenii care arata cam prostuti nu pot si ei sa ajunga departe... Ca una e sa arati prostut, si alta sa fii, precum s-a vazut in povestea ce s-a-ncheiat aci!

Fraţii Grimm - Croitoraşul cel viteaz

CROITORASUL CEL VITEAZ
de Fratii Grimm


A FOST ODATA... Intr-o frumoasa dimineata de vara, un croitoras sedea la masa lui de lucru, de langa fereastra si, cum era pliu de voiosie, cosea de zor si ma¬nile parca-i alergau singure pe insailatura. Tocmai in-tr-acest timp se intimpla sa treaca pe strada o taranca, strigand cit o lua gura:
— Magiun bun de vinzare! Hai la magiun! Cuvintele femeii ii sunara placut in auz si, scotindu-si pe fereastra capsorul cel dragalas, croitorasul ii zise:
— Ia vino sus, draga matusica, la mine o sa-ti desfaci repede toata marfa!
Femeia urca anevoie cele trei trepte, din pricina ca avea tin cos tare greu, si cand ajunse in camera croitoru¬lui, acesta o puse sa dezlege si sa-i arate toate oalele cu magiun. Le cerceta cu atentie, nu cumva sa se insele, le cantari in mina, pe rind, isi viri nasul in fiecare, si-n cele din urma ii spuse:
— Da, da, nu-i tocmai rau!... Ia cintareste-rni, draga matusica, asa, ca la vreo patru uncii. Adica, ia stai, poate sa fie chiar si-un sfert de funt, ca doar n-o sa sara¬cesc din pricina asta! Femeia, care trasese nadejde ca-i ivn musteriu bun si c-o sa-i faca cine stie ce vinzare, ii cintari cit ceruse, dar pleca imbufnata si bombanind. „Magiunul asta cred c-o sa-mi priasca al naibii! isi spuse croitovasul in sinea lui... Si-o sa-im dea si putere, nu gluma!"
-Scoase piinea din dulap, isi taie o bucata zdravana si nu se zgirci defel s-o unga cu magiun din belsug. Si, stiu eu c-o sa-mi placa mult, se bucura el, dar nu m-ating de ea pana nu dau gata vesta!..."
Puse felia de piinc cit mai aproape de el, s-o aiba tot timpul in fata ochilor, si se apuca sa coasa mai departe. Si de bucuros ce era, facea impunsaturi din ce in ce mai repezi. In vremea asta, mirosul cel dulce al magiu¬nului se raspindi in toata odaia si ajunse la droaia de muste care motaiau pe pereti.
Atrase de mirosul placut, acestea dadura buzna sa se aseze gramada pe bucata de piine.
— Hei, mustelor, da cine v-a chemat aici?! striga inciudat croitorasul, incercind sa alunge oaspetii nepoftiti.
Dar mustele, care nu intelegeau deloc graiul oameni¬lor, nu se lasara izgonite, ci tabarira puzderie asupra ospatului.
Atunci croitorasul isi iesi din sarite si, apucind o bas¬ma, incepu sa loveasca fara crutare in gramada de muste. „Pai daca-i asa, las pe mine, ca va-nvat eu minte" isi zise el.
Ridica basmaua, numara si, ce credeti: nu mai putin de sapte muste zaceau moarte in fata lui, cu piciorusele tepene!
„Da stii ca imi esti voinic, ma baiete! se grozaviei, si-si admira singur vitejia. O isprava ca asta se cuvine s-o afle pe data tot tirgul!..." isi croi la iuteala un briu, il cusu bine sa fie trainic si broda pe el, cu litere de-o schioapa:
Sapte dintr-o lovitura!"
„...Da ce, parca tirgul asta al nostru, e de ajuns? continua sa vorbeasca cu sine insusi; de fapt, lumea in¬treaga ar trebui s:1-mi afle isprava, ca doar nu e un fleac!" Si de voios ce era, inima incepu sa-i tresalte ca o coclita de miel...
Se socoti el ce se socoti, si cum atelierul i se paru prea neincapator pentru o asemenea vitejie ca a lui, isi in¬cinse briul, hotarit sa-si incerce norocul in lumea larga.
Inainte de-a porni la drum, scotoci prin toata casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca sa ia cu el, dar nu gasi decat o bucata de brinza veche, pe care se grabi s-o vire in buzunar.
Nici nu apucase bine sa treaca de poarta si numai ce z|ri o pasare care se incurcase. Intr-un maracinis si se zbatea sa iasa de acolo. O scoase dintre maracini si-o viri si pe ea in buzunar, langa. bucata de brinza. Apoi o porni voiniceste la drum, si usurel si sprinten cum era, pas sa se prinda oboseala de el. Drumul pe care-l apucase ducea peste un. munte, si cand se vazu in crestetul lui, dadu peste o namila de urias care privea linistit in zare, Croitorasul se apropie de dinsul, fara teama, si se si baga in vorba cu el:
— Buna ziua, frate-miu; dupa cum vad, stai aici, la viata tihnita, si te multumesti sa masori doar cu ochii lumea! Pai asta-i treaba pentru un voinic ca tine?! Si oare se cade sa te lasi in dorul Jelii?!... Eu nu ma multu¬mesc doar cu atit si am pornit sa colind lumea larga, ca sa-mi incerc puterile si norocul... N-ai vrea cumva sa vii cu mine?
Uriasul se intoarse cu dispret spre croitoras si n-avu decat un singur raspuns:
— Ti-ai si gasit cu cine sa ma-nsotesc! C-un tisti-bisti, c-un coatc-goale!...
— Ce-ai spus?! Na, citeste ici, ca sa-ti dai seama cu cine ai de-a face si p-orma sa vorbim... se grozavi croitorasul nostru si-si descheie haina, aratindu-i uriasului briul.
Uriasul citi: „Sapte dintr-o lovitura!" si cum credea ca-i vorba de sapte oameni doboriti ele croitoras dinlr-o data, incepu sa se uite parca mai altfel la farima de ora ce-i statea in fata. Dar in sinea lui tot nu-l crezu in stare de asemenea fapta si socoti de cuviinta sa-l puna la incer¬care.
Lua de jos un pietroi si mi ti-l strinse in pumn, pana ce incepu sa picure apa dintr-insul.
— Hai, fa si tu ca mine, de esti chiar atit de voinic pe cit spui! il imbie uriasul.
— Numai atit?!... paru sa se mire croitorasul. Pai asta-i o joaca de copil pentru unul ca mine!
Nici nu-si termina bine vorbele si, bagind mina in bu¬zunar, scoase bucata de brinza si-o strinse-n pumn pana tisni tot zerul din ea.
— Acu , ce mai ai de zis? il infrunta croitorasul. Uriasul tacu incurcat, dar parca tot nu-i venea a crede
ca farima asta de om are atita putere. Si ca sa o mai incerce o data, ridica un alt pietroi din pulberea drumului si-l zvirli atit de sus, ca abia il mai puteai zari cu ochii.

— Ei, pricajitule, ia sa te vad si pe tine ce poti!...
— Strasnica azvirlitura, n-am ce zice, raspunse croitorasul, dar vezi ca, pana la urma, pietroiul pe care-l aruncasi tot s-a intors pe pamint!... Eu o sa zvirl unul si n-o sa se mai intoarca niciodata...
Acestea zicand, scoase pasarea din buzunar si-i dadu drumul in vazduh. Bucuroasa la culme ca-si recapatase libertatea, pasarica se avinta in inaltul cerului si nu se mai intoarse.
— Ei, cum iti placu zvirlitura asta, frate-miu?!... Il cam lua peste picior croitorasul.
— Ce sa zic, vad ca la aruncat te pricepi! recunoscu uriasul, cam in sila. Da e vorba: de altele esti bun? Sa cari in spinare o povara mai ca lumea ai putea? Sau te dor salele?!...
Il duse pe croitoras la un coscogeamite stejar, care zacea doborit la pamint, si-i zise:
— Ia sa te vad! De esti chiar atit de voinic pe cit spui, ajuta-ma sa scot copacul asta din padure!
— Da cum sa nu, bucuios! raspunse croitorasul. Hai, treci de ia in spinare tulpina cu partea dinspre rada¬cina, iar eu o sa duc coroana, ca doar cracile si frunzisul is partea cea mai grea.
Uriasul isi salta tulpina pe umar, iar croitorasul, al naibii, odata-mi sari pe-o creanga. Si cum matahala nu mai putea sa-si intoarca defel capul inapoi, trebui sa care in spate tot copacul, ba-l mai cara si pe croitoras pe deasupra! Ghiujul sedea linistit pe creanga lui si fluiera plin de voiosie cintecul: „Trei croitorasi au iesit calare din oras", ca si cand ar fi fost o joaca pentru el sa duca-n spinare asemenea greutate.
Uriasul cara copacul o bucata buna de drum, dar la un moment dat simti ca-l lasa puterile si striga gifiind: — Opreste, ma, ca nu mai pot; prea e greu! Trebuie sa-l dau jos din spinare, ca m-a deselat...
Croitorasul sari sprinten de pe creanga si, apucind trunchiul cu amindoua miinile, de parca l-ar fi carat tot timpul pana atunci, incepu sa-si rida de bietul urias:
— Poftim, coscogeamite matahala si nu e in stare sa duca-n spate un fleac de copac ca asta!...
Mersera ci ce mai mersera impreuna si se nimerira sa ajunga in fata unui cires. Uriasul apuca numaidecat crengile de sus, incarcate cu cirese pirguite si, aplecind trunchiul pomului pana-n dreptul voinicului nostru, il indemna sa-l prinda in mina, ca sa poata culege cirese cit i-o fi voia. Dar vezi ca voinicul nostru era prea slabut ca sa poata tine pomul, si cand uriasul il lasa din mina, ciresul isi ridica deodata crengile, saltindu-l in aer si pe croitoras. Mult nu trecu si se pomeni iar pe pamint, viu si nevatamat. Va inchipuiti dumneavoastra ca acum fu rindul uriasului sa-l ia in zeflemea!
— Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici macar atita putere sa tii lociilui niste crengi atit de subtirele?!...
— Ia auzi-l ce vorbeste!... Pai putere am cita poftesti! ... se grabi croitorasul sa raspunda. Ce, asta ar putea sa fie un lucru anevoie pentru unul care a doborit sapte dintr-o lovitura? Da e vorba c-am sarit peste pom din cu totul alta pricina... Auzii prin tufisurile alea niste vinatori care tot siobozeau focuri de pusca si am fost curios sa vad si eu ce e. Sari si tu ca mine, de poti!...
Uriasul isi facu vint, dar, oricit incerca el, nu fu in stare sa sara peste pom, ci ramase agatat cu picioroan-gele printre craci. Si se intimpla ca si de data asta sa se arate mai dibaci croiforasul. Atunci uriasul incerca altceva:
— De esti atit de voinic pe cit spui, atunci hai cumi ne in pestera uriasilor, sa mii acolo peste noapte.
Croitorasul se invoi bucuros si-l urma. Intrara ei in pestera si numai ce dadura cu ochii de o multime de uriasi care stateau roata in jurul unui foc. Si fiecare matahala tinea in mina cite-o oaie fripta si se infrupta din ea. Croitorasul cata cu atentie imprejur si-si spuse in sinea lui: „Oricum, aici tot te misti mai in voie decat in chichineata aia de atelier!"

Uriasul il duse in dreptul unui pat si-l imbie sa se culce in el si sa doarma cit i-o fi voia. Dar vezi ca patul asta era prea mare pentru croitorasul nostru, asa ca nu se culca in el, ca toti oamenii, ci se ghemui intr-un coltisor. Pe la miezul noptii, socotind ca croitorasul e toropit de somn, uriasul se scula fara sa faca pic de zgomot si, apucind un drug mare de fier, izbi in pat cu atita putere, ca-l sfarima in doua.
„De-acu ,s-azis cu lacusta asta afurisita!" se bucura el.
A doua zi, in zori, uriasii o pornira in padure si nici nu-l luara in seama pe croitoras. Uitasera cu totul de el. cand colo, ce sa vezi: al naibii ghiuj pasea pe urmele lor, voios si plin de semet ie! Tare se mai inspaimintara atunci uriasii vazindu-i si, teniindu-se sa nu se incuiere cumva cu ei si sa-i faca pe toti chisalita, o luara la goana de le sfiriiau calciiele, nu alta.
Croitorasul isi vazu de drum spre alte meleaguri si, drept sa va spun, nasul lui cel ascutit se dovedi calauza strasnica!
Dupa ce colinda el prin fel si fel de locuri, intr-o zi se intimpla sa ajunga in curtea unui palat mare.
Si cum se simtea tare trudit, se intinse pe iarba si indata il prinse somnul.
In timp ce dormea, oamenii de pe acolo se gramadira in jurul lui, sa-l vada mai de aproape, si ramasera cu gura cascata cand bagara de seama ca pe briul cu care era incins flacaul statea scris: „Sapte dintr-o lovitura!"
— Vai de zilele noastre, incepura ei a se vaicari, da ce-o fi cautind pe la noi viteazul asta, ca doar e vreme de pace! Trebuie ca e vreo capetenie de osti... Alergara de indata sa-l vesteasca pe imparat si-si dadura cu parerea ca un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinta de s-ar porni vreun razboi. Si ca, in nici un caz, n-ar trebui sa fie lasat sa plece.
Imparatul socoti ca sfatul poporenilor e cum nu se poate mai bun si trimise pe unul din sfetnicii sai de in¬credere la croitoras, sa stea pe-ndelete de vorba cu el si sa afle de nu se invoieste sa se bage lefegiu in oastea imparatiei. Si cum voinicii! nostru inca mai dormea, curteanul astepta pana ce-l vazu ca se trezeste. Si-n timp ce croitorasul isi dezmortea madularele si se freca la ochi, curteanul ii si spuse despre ce era vorba.
— Pai pentru asta am si venit aici! raspunse croitora¬sul. sunt gata sa-mi pun palosul in slujba imparatului!
Voinicul nostru se bucura de mare cinstire si impara-tui avu grija sa-i dea in dar o minunatie de casa cum nu raveau multi dregatori, dintre cei mai alesi.
Vezi insa ca celelalte capetenii din oaste incepura sa-l pizmuiasca pe voinic si-ar ii vrut sa-l stie plecat peste mari si tari.
— Cum o scoatem la capat cu asta, se intrebau oame¬nii unii pe altii, daca ne-om lua cumva la harta cu el?! Ca de s-o napusti asupra noastra, cum ii e obiceiul, sapte dintr-o lovitura doboara... Si dintre noi, nici unul n-are asemenea putere!
Mai vorbira ei ce mai vorbira, si pana la urma chitira sa mearga cu totii la imparat si sa-i ceara sa le dea dru¬mul din ostire.
— Nu ne simtim in stare, maria-ta, sa luptam cot la cot cu unul ca el, care doboara sapte dintr-o lovitura! se plinscra ei stapinului lor.
Imparatul fu foarte mihnit la gindul ca din pricina unui singur om ar putea sa se instraineze de toti slujitorii cei credinciosi si ca ar putea chiar sa-i piarda. Si se caina amar ca facuse neghiobia de a-l fi luat in slujba sa. Chibzui el ce chibzui cum sa scape cit mai repede de voinic, dar vezi ca nu era chiar atit de usor!... Sa-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teama ca viteazul sa nu-i faca de petrecanie lui si intregii sale ostiri si, dupa aceea, sa se inscauneze el in jiltul domnesc. Multa vreme se zbatu imparatul cum sa se descotoroseasca de nepoftitul asta si-n cele din urma ii veni in minte un gind, o minune.

Printr-un curtean trimise vorba croitorasului ca l-ar ruga sa-l ajute intr-o treaba care ar fi floare la ureche pentru un om atit de viteaz ca el.
Si curteanul ii povesti ca intr-o padure din apropierea cetatii de scaun se pripasisera doi uriasi, si ca blestematii acestia nu faceau altceva decat sa prade, sa ucida si sa dea foc, facind sa se piarda zeci de vieti nevinovate si pricinuind mari pagube. Si-i mai zise ca, pana atunci, oricine se-ncumetase sa se apropie de ei isi pusese viata in primejdie. Iar de s-ar arata el gata sa le vina de petre¬canie acestor uriasi, imparatul l-ar rasplati pe masura faptei lui vitejesti si i-ar da de sotie pe singura lui fiica si drept zestre o jumatate din imparatie. Si o suta de calareti i-ar sta oiicind in pieajma, sa-i asculte poruncile si sa-l ajute la nevoie.
„Ei, asa chilipir mai zic si eu ca-i de mine! Strasnic m-a mai nimerit!... gindi croitorasul in sinea lui. Ca, vezi, cu o domnita frumoasa ca o cadra si c-o jumatate dintr-o imparatie nu prea te intilnesti chiar in fiece zi!..."
Si continuindu-si parca gindul, grai catre trimisul im¬paratului :
— Nici nu mai incape vorba ca ma-nvoiesc! Si sa-i duci veste imparatului ca am eu grija de uriasii aceia si-o sa-i fac sa-si lase oasele in codru... Iar de cei o suta de calareti nu duc lipsa, ca cine doboara sapte dintr-o lovitura n-o sa se teama de doi, fie ei uriasii uriasilor.
Croitorasul porni cit mai degraba spre acea padure si cei o suta de calareti il urmara de aproape. De indata ce Sjunse la marginea padurii, voinicul grai catre insotitorii — Asteptati-ma aici, ca ma rafuiesc eu si singur cu uriasii si, n-aveti nici o grija, la amindoi o sa le fac de petrecanie!...
Apoi se infunda in padure si incepu sa cerceteze cu de-amanuntul, ba in dreapta, ba in stinga, fiecare desis. Mult timp n-a trecut si odata mi i-a zarit pe cei doi uriasi. Dormeau bustean la umbra unui copac si sforaiau atit de tare, ca se zbateau crengile in jurul lor ca batute de furtuna. Croitorasul, care nu era lenes din fire, isi umplu repede buzunarele cu pietre si se catara in copac, de-ai ii zis ca-i o veverita.
Dar cum se urcase prea sus, se lasa sa alunece pe o creanga, pana ce ajunse taman deasupra locului unde isi faceau somnul uriasii. Apoi, zvirr! incepu sa arunce cu pietre in pieptul unuia dintre ei. Cum era toropit de somn, uriasul nu simti nimic multa vreme, dar pana la urma se trezi si, inghiontindu-si prietenul, il intreba:
— Ce te-a apucat, ma, sa dai in mine?
— Pesemne ca visezi! raspunse celalalt. De unde ai mai scos-o ca dau in tine?
Adormira ei din nou si croitorasul doar atit astepta. Tintind bine, il pocni cu o piatra pe celalalt urias.
— Aoleu, da asta ce-i?! tipa acesta, ca ars. De ce ma lovesti?
— Nu te-am lovit defel! bombani primul urias.
Se ciorovaira ei asa citva timp, dar cum erau tare obositi si picau de somn, se lasara pagubasi si incepura iar sa traga la aghioase. Croitorasul isi incepu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea si-o zvirli cu toata puterea in pieptul primului urias.
— Te cam intreci cu gluma, auzi!... racni acesta, sa¬rind in sus ca un apucat.
Si, insfacindu-l de piept pe tovarasul sau, il izbi cu atit a putere de un copac, ca se cutremura copacul din crestet si pana la radacina. Dar parca celalalt se lasa mai prejos?!... Si in curind le sari artagul in asa hal, ca incepura sa smulga copacii din jur, cu radacini cu fot, si sa si-i repeada, ca orbetii, unul in capul celuilalt, pana ce se prabusira amindoi la pamint, de parca i-ar fi lovit trasnetul in aceeasi clipa.


In timp ce cobora din copac cu iuteala, croitorasul isi spuse in sinea lui: „Mare noroc am avut ca nu l-au smuls si pe asta in care eram cocotat; altminteri ar fi trebuit sa sar ca o veverita intr-altul. Nu-i vorba ca nu mi-ar fi fost prea greu, ca doar sunt usor ca fulgul!..."
Trase apoi palosul din teaca si-l implinta adinc, de vreo citeva ori, in pieptul celor doi uriasi. Intr-un sfirsit, se intoarse la calaretii care-l asteptau in marginea padurii si le zise:
— Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amindoi; dar nu mi-a fost deloc usor, zau asa!... In desperarea lor, sa-i fi vazut cum smulgeau copacii din radacina, ca sa. se apere, dar poti sa te pui cu unul ca mine, care doboara sapte dintr-o lovitura?!...
— Nu cumva te-au ranit? sarira sa-l intrebe calaretii.
— Auzi vorba!... se supara croitorasul. Eu, ranit?! N-au fost in stare sa-mi clinteasca macar un fir de par.
Calaretii nu prea vrura sa se increada in spusele Iui si intrara in adincul padurii sa vada cu ochii lor care-i adevarul. Si nu mica le fu mirarea cand dadura cu ade¬varat peste cei doi uriasi, scaldati intr-o baltoaca de singe... Iar in jurul lor se putea vedea o multime de copaci cu radacinile smulse din pamint.
Croitorasul se infatisa imparatului si-i ceru rasplata care i se cuvenea, dar acesta se cai amarnic pentru fa-gaduiala facuta si pe loc scorni altceva, cu gindui sa se descotoroseasca de nepricopsitul asta, care-i statea ca un os in git.
— Prea te grabesti, voinicule, grai pisicherul de imparat. Cuvintul meu e cuvint, da mai inainte de a ti-o da pe fiica-mea de nevasta si jumatate din imparatie, se cuvine sa mai savirsesti inca o isprava vitejeasca! Si mare lucru nu-i pentru tine... Intr-una din padurile mele si-a facut salasul un inorog, si dihania asta mari pagube face. Incearca de-i prinde si cu cit il prinzi mai degraba, cu atit va fi mai bine.
— Daca-i vorba de-un inorog, lasa-l in seama mea! Da asta ma tem si mai putin decat ra-am temut de cei doi uriasi... Ca doar maria-ta stie ce-mi poate pielea: sapte dintr-o lovitura dau gata!
Si luind cu sine o secure si-o funie, croitorasul o porni la drum. Ajuns in padure, le spuse si de asta data insotitorilor sai sa adaste acolo.
Pe inorog nu trebui sa-i caute prea mult, caci era aproape. Iar acesta, de cum il zari pe croitoras, se si repezi asupra-i, tintind sa-l strapunga cu cornul din¬tr-o singura lovitura.
— Copacel-copacel, nenisorule, striga voinicul nos¬tru, ca doar nu ti-o merge chiar asa de usor cu mine!
Ramase pe loc, linistit, asteptind pana ce fiara fu foarte aproape de el. Si odata sari cu sprinteneala in spatele unui copac. Dar inorogul nu-l slabea defel si, repezindu-se cu toata puterea in copac, isi infipse cu atita furie cornul in trunchi, ca nu mai putu sa-l smulga de acolo si ramase astfel prins ca intr-un piron.
„Ei, acu mi-a picat in lat pasarica!" se bucura croi¬torasul. Iesi dindaratul copacului si, dupa ce trecu fringhia pe dupa gitul fiarei, reteza cu securea cornul infipt in copac. Dupa ce sfirsi toata treaba asta, lua inorogul de funie si-l duse pesches imparatului.
Dar vezi ca nici de asta data nu vru imparatul sa-si tina fagaduiala si-i ceru sa savirseasca o a treia isprava vitejeasca.
Pasamite, inainte de-a se porni nunta, croitorasul trebuia sa-i mai prinda un porc mistret, care facea mari stricaciuni intr-una din padurile sale. Si ca si-n celelalte doua dati, cei o suta de vinatori urmau sa-i stea in preajma si sa-i dea ajutor la nevoie.

— Bucuros o fac, maria-ta, raspunse croitorasul, ca pentru mine asta-i o joaca de copil!
De asta data insa nu-i mai lua cu el in padure pe vinatori, si acestia fura tare multumiti, fiindca mistretul ii fugarise in citeva dati cu atita inversunare, ca le pierise cheful sa-i mai caute pricina.
De indata ce-l zari pe croitoras, fiara se napusti ca turbata asupra lui, cu botul plin de spume si, scrisnind cu furie din coltii ascutiti, si-i dezveli intr-un rinjet, vrind sa-l culce la pamint dintr-o lovitura. Si cu siguranta ca l-ar fi rapus, daca croitorasul cel sprinten n-ar fi fugit sa se adaposteasca intr-un paraclis aflat in apropiere. Cum stia ca fiara e pornita pe urmele lui, nu zabovi inauntru, ci sari afara pe fereastra. Ocolind apoi paraclisul, se piti dupa usa si tranc! o inchise tocmai in clipa cand mistretul daduse orbeste buzna inauntru... Dihania cea fioroasa spumega de furie, dar cum era prea greoaie si neindemanatica pentru ca sa poata sari pe fereastra, pica in capcana intinsa cu istetime. Voi¬nicul ii chema pe vinatori ca sa-i aiba drept martori ca prinsese fiara, iar dupa aceea se infatisa imparatului, care, de voie, de nevoie, trebui sa-si tina cuvintul si sa-i dea fata si jumatate din imparatie. Ei, de-ar fi banuit el ca viteazul care-i sta in fata nu e decat un biet croitoras, si-ar fi luat-o si mai mult la inima, ca si asa avea necaz destul!... Nunta se sarbatori cu multa stra¬lucire, dar cu putina bucurie. Si asa se facu ca croito¬rasul ajunse imparat.
Trecu ce trecu si intr-o noapte imparateasa cea ti-nara se pomeni ca-l aude pe barbatu-sau vorbind prin somn. Si zicea el asa: „Baiete, ia apuca-te de-mi coase pieptarul si-mi cirpeste nadragii, ca de nu, odata te ating cu cotul peste urechi!" Si atunci isi dadu ea seama ca sotul ei nu-i de neam.
A doua zi ii impartasi imparatului totul, aratindu-i cit era de nenorocita de ce aflase, si-l ruga din suflet s-o scape de pacostea asta de barbat care nu era decat un nemernic de croitoras. Imparatul gasi multe cuvinte de mingiiere si la urma ii zise:
— Nu te mai prapadi atit cu firea, fata mea!... La noapte cauta de lasa deschisa usa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, si de indata ce-l va cuprinde somnul pe barbatu-tau, tu sa le dai de veste. Intr-o clipa l-or lega fedeles, sa nu aiba cum se impotrivi, si dupa aia l-or duce pe-o corabie, care o pleca cu el in lume. Si "asa o sa i se piarda urma...
imparateasa ramase multumita de spusele tatalui ei si, la rindu-i, ii zise ca va face intocmai cum a sfa¬tuit-o el. Dar armasul se intimpla sa auda tot ce pu¬neau ei la cale. Si cum ii era credincios tinarului dom¬nitor si-l iubea, ii destainui tot ce se uneltise impo¬triva lui.
— Daca-i vorba pe-asa, las ca pun eu capat la toate urzelile lor!... raspunse croitor asul.
Si ca si cand nimic n-ar fi stiut, cand veni seara, se culca la ora obisnuita, alaturi de nevasta-sa. Astepta ea cu inima fripta sa-l vada adormit, si cand socoti ca doarme de poti taia lemne pe el, se dadu jos din pat, deschise usa iatacului si se culca la loc. Atunci croito-rasul, care se facea numai ca doarme, incepu sa rac¬neasca:
— Baiete, ia apuca-te de-mi coase pieptarul si-mi cirpeste nadragii, ca de nu, odata te ating cu cotul peste urechi!... Am doborit eu sapte dintr-o lovitura, le-am facut de petrecanie la doi uriasi, am prins un inorog si-un mistret, si crezi c-o sa ma tem de nevolnicii astia care stau si pindesc dupa usa iatacului?!

Auzindu-i vorbele, care te puteau baga in racori, nu altceva, slugile se-nfricosara de moarte si-o luara la sanatoasa, de parca le-ar fi gonit din urma o oaste de salbatici. Si de atunci incolo nu mai cuteza nimeni sa aiba de-a face cu el si sa-i caute pricina. Si uite asa s-a intimplat c-a ramas croitorasul nostru pe tronul im¬paratesc pana la sfirsitul zilelor lui.

uncie – 10 grame
funt – aproximativ o jumătate de kilogram

Fraţii Grimm - Apa vieţii

APA VIETII
de Fratii Grimm



A FOST ODATA un imparat si imparatul asta zacea de multa vreme pe patul de suferinta. Si cum era la capatul puterilor, nimeni nu mai tragea nadejdea c-o sa poata birui boala care-l mistuia. Cei trei feciori ai sai erau tare mirmiti ca nu se arata vreun semn de usurare a bolii, si-ntr-una din zile, coborind ei in gradina pala¬tului, incepura a plinge cu lacrimi amare. Si iata ca-n falea lor rasari un mosneag, care-i intreba de ce-s atit de indurerati. Flacaii isi descarcara sufletul si-i povestira i im ca tatal lor, imparatul, zacea de amar de vreme j»: ca acum se afla pe pragul mortii, fiindca nici o doftorie rm-i adusese lecuirea.
Mosneagul grai atunci catre ei:
— Mai stiu eu un leac; ii zice apa vietii. Cine a bea dintr-insa pe data se inzdraveneste. Dar e tare greu sa dai de leacul asta!
Atunci feciorul cel mare zise cu hotarire:
— Luntre si punte m-oi face si tot o sa-l gasesc.
Se duse la capatiiul imparatului si-i ceru ingaduinta sa porneasca in lume pentru a gasi apa vietii, caci, spuse el, numai ea o sa-l inzdraveneasca din nou pe imparat.
— N-am sa ingadui una ca asta! raspunse imparatul. Mai bine lasa-ma sa inchid ochii, cu sufletul impacat, decat sa stiu ca te pasc atitea primejdii....
Feciorul starui insa intr-atit, pana ce imparatul isi calca pe inima si-i dadu in sfirsit incuviintarea. In sinea lui, feciorul cel mare insa gindea:
„De oi reusi sa dobindesc apa vietii, dintre toti fratii mei tata pe mine o sa ma indrageasca cel mai mult si o sa ma inscauneze pe tronul imparatesc".
O porni deci in cea mai mare graba si, dupa ce calari el ce calari, cale lunga, nu gluma, se nimeri sa-i rasara in drum un pitic, care-i striga inca de departe:
— Hei, fratioare, da incotro alergi asa zorit?
— I-auzi intrebare la piticul asta neghiob!... Il repezi cu trufie feciorul de imparat. Da ce, trebuie sa-ti dau tie socoteala incotro ma duc?
Si-si vazu mai departe de drum. Pe prichindel il cuprinse minia la auzul acestor vorbe si abatu asupra trufasului un greu blestem...
...Si numai ce se deschise in calea calaretului o vaga¬una... si cu cit inainta in ea feciorul de imparat, cu atit se inghesuiau mai mult muntii. pana la urma, cararea se ingusta intr-atit ca nu mai putu inainta nici macar un pas si nici sa intoarca armasarul, nici sa descalece nu mai fu chip...
Si ramase astfel prins intre munti, ca intr-o capcana.
Ast timp, imparatul zacea pe patul lui de suferinta si-si tot astepta feciorul, care nu mai venea...
Vazind ca frate-sau nu se mai intoarce, feciorul cei mijlociu isi lua inima in dinti si, intr-una din zile, ii zise tatalui sau:
— Tata dragă, ingaduie-mi s-o pornesc si eu dupa apa vietii!
Dar in sinea lui isi spunea: ,,Daca fratele meu a pierit, mie o sa mi se cuvina acu tronul, de izbindesc sa aduc leacul cel tamaduitor."
La inceput, imparatul nici nu voi sa auda de asa ceva, dar, la staruintele feciorului, trebui sa incuviinteze.
Cel de-al doilea fecior al imparatului porni pe acelasi drum ca si fratele sau si-n cale se-ntimpla sa-i rasara acelasi pitic care-1 si ruga inca de departe, intrebindu-l incotro se grabeste atit de tare.
Si feciorul de impaiat ii raspunse la fel de trufas ca si frate-sau:
— Auzi ce indrazneste stirpitura asta sa-ntrebe!... Nu cumva trebuie sa-ti dau tie socoteala incotro ma duc?!...
Si fara sa-i mai arunce o privire, dadu pinteni calului. Piticul abatu urgia blestemului asupra trufasului si, curind, feciorul de imparat se trezi intr-o vagauna care-l prinse in ea, de nu mai putu nici sa se intoarca si nici sa inainteze.
De, asa patesc totdeauna cei trufasi!
Vazind ca nici fratele cel mijlociu nu se mai intoarce, cel mic ceru, la rându-i, invoirea de-a porni sa caute apa vietii. Si, pana la urma, imparatul nu mai avu incotro si trebui sa-l lase si pe el sa plece.
Porni flacaul cu inima usoara si se nimeri ca piticul sa-i rasara si lui in cale. Si intrebindu-l acesta incotro merge asa de zorit, Prâslea opri calul drept in fata lui si-i raspunse plin de cuviinta:
— Taica zace pe patul de moarte si-am pornit sa caut apa vietii, c-am auzit ca numai ea ar putea sa-i fie de leac.
— Da , de gasit, stii unde s-o gasesti?
— Nu, asta n-o stiu... raspunse Prâslea cu mihnire.
— Pentru ca nu esti trufas si hain din fire ca fratii tai si te-ai purtat cum se cuvine, o sa te indrum eu, ca sa poti dobindi apa vietii. Fatul meu, apa asta fara seaman izvoraste dintr-o fintina care se afla. In curtea unui palat vrajit. Dar de patruns, n-o sa poti patrunde inauntru, daca n-o sa ai vergeaua asta de fier si aste doua prim. Uite, eu ti le daruiesc. De vei bate de trei ori cu vergeaua in poarta de fier a palatului, portile vor sari pe data din titini si s-or deschide inaintea ta. Dar vezi de ia seama ca la intrare stau de paza doi lei, care se vor napusti asupra-ti cu gurile flaminde... De vei zvirli fie¬caruia cite-o piine, pe data s-or linisti si te vor lasa sa treci. Grabeste-te apoi sa scoti apa din fintina mai ina¬inte de a bate miezul noptii, ca de n-o sa faci asa, poarta se va inchide si n-ai sa mai poti iesi de acolo!
Feciorul de imparat ii multumi din suflet piticului pentru bunatatea lui si, luind vergeaua si piinile, o porni la drum. Si cand nimeri la palat totul se intimpla dupa cum il incredintase omuletul. Poarta se dadu in laturi la cea de-a treia lovitura de vergea si, dupa ce flacaul potoli leii cu piinile, intra in palat si se pomeni intr-o minunatie de sala, ca nici nu te mai vedeai in ea de mare ce era... Stapinii acelui palat se aflau acolo, cu¬fundati intr-un somn de vraja si, dupa ce le scoase inelele din degete, Prâslea mai lua cu sine o sabie si o piine, pe care le gasise la picioarele tronului. Apoi intra intr-o odaie si acolo afla o dalba fecioara, frumoasa cum e soa- rele, care se bucura nespus cand il vazu venind. Se apro¬pie ea de flacau si, sarutindu-l, ii spuse c-a dezlegat-o de sub povara cea grea a blestemului si ca, drept mul¬tumire, ii va fi dat sa domneasca peste imparatia ei. Si-i mai arata domnita ca, de se va intoarce pana intr-un an, isi vor praznui nunta. Il lamuri apoi in ce loc se afla fintina cu apa vietii si-i dadu sfatul sa se zoreasca si sa scoata apa mai inainte de a bate miezul noptii. Dupa asta, feciorul cel mic al imparatului trecu mai departe prin alte incaperi, si iata ca nimeri intr-o odaie unde se afla o frumusete de pat, cu asternutul proaspat intins, care parca numai pe el il astepta... Si cum se simtea tare trudit, voi sa se mai odihneasca putin. Se cuibari el in pat si curind il cuprinse somnul. Dormi, nu gluma, si cand se trezi, ce-i auzira urechile: ceasul batea doua¬sprezece fara un sfert! Sari in sus de tare ce se sperie, si, alergind intr-un suflet la fintina, scoase apa cu un urcior care se afla pe o lespede si-o rupse la fuga. Si tocmai cand era gata sa iasa afara, ceasul batu douasprezece si poarta de fier se-nchise cu atita putere, ca-i prinse din urma calciiul si-i smulse o bucata din el.
Prâslea nu lua in seama ce i s-a intimplat, fiind tare bucuros ca dobindise apa vietii. Si-n drum se nimeri sa-i vina iarasi in cale piticul cel inimos. Vazind el sabia si piinea din miinile voinicului, ii spuse:
— Lucru de mare pret ai dobindit, fatul meu! Cu sabia asta poti birui oricite ostiri ti s-ar pune-n cale, iar cu piinea asta poti satura o omenire intreaga, ca oricit ai manca din ea, tot intreaga ramine.
Feciorul cel mic al imparatului n-avea insa inima sa se intoarca acasa, la tatal sau, fara de fratii lui, si de aceea il intreba pe pitic:
— Dragul meu pitic, nu stii cumva pe unde-or fi fratii mei? Ca multa vreme s-a mai scurs de cand au pornit dupa apa vietii si inca nu s-au intors...
— Ba cum sa nu stiu, raspunse piticul. Chiar eu i-am vrajit, drept pedeapsa pentru trufia lor. Si acu stau zavoriti intr-o vagauna dintre doi munti...
Auzind cit de rau o duc fratii sai, flacaul se ruga cu atita staruinta de pitic, ca acesta se indura de el si se invoi sa le dea drumul. Dar mai inainte de asta, ii atrase luareaaminte:
— Sa te feresti de ei cit oi putea, fatul meu, ca tare-s negri si haini la suflet!
Nu trecu o zi si iacata-i si pe fratii lui!...
Se bucura el revazindu-i, si le povesti de-a fir-a-par toate prin cite trecuse pana a dat de locul vinde se afla apa vietii; cum a umplut un urcior cu apa cea tamadui¬toare; cum a dezlegat de sub povara blestemului pe-o mindrete de domnita, care s-a aratat gata sa-l astepte timp de-un an, ca dupa aceea sa faca nunta; si cum o sa-i dea drept zestre toata imparatia...
Dupa ce sfirsi el de povestit, au pornit-o tustrei la drum. Mersera ei ce mersera, pana ce au nimerit intr-o tara pustiita de razboi si foamete. Craiul acestor tinu¬turi se socotea ajuns la aman, atita era de mare prapa¬dul. Dar feciorul cel mic al imparatului il scapa de la ananghie, dindu-i piinea, cu care acesta hrani si indes¬tula tot norodul din acea tara. Si-i mai incredinta Prâslea si sabia, ca sa-i biruie pe vrajmasi, astfel ca-n scurt timp craiului ii fu in putinta sa introneze din nou pacea si linistea in tara. Dupa aceea, Prâslea lua inapoi piinea si sabia si tustrei fratii isi urmara calea spre casa parinteasca. Vezi insa ca drumul era lung al naibii si mai trebuira ei sa calce prin inca doua imparatii, inclestate ele asemenea in razboi si bintuite de foamete. Feciorul cel mic al imparatului dadu fiecarui crai sa foloseasca piinea si sabia cit or avea nevoie si, prin mila si omenia lui, fura scapate de la pieire noroadele din trei imparatii. Dupa aceea, tustrei fratii se urcara pe-o corabie si por¬nira pe mare spre casa. In tot timpul calatoriei, cei doi frati mai mari nu-si gasira linistea, si, cand ii cautai, sporovaiau intre ei, plini de pizma:
— Tingaul asta cu cas la gura a avut un noroc chior de-a gasit apa vietii, si de acu e sigur ca taica o sa-i dea lui pe mina imparatia, care de drept ni s-ar li cuvenit noua! Si uite asa, o sa ne lase muritori de foame...
Gindira ei multa vreme ce sa faca, ce sa dreaga si, pana la urma, gasira in ce chip sa-l dea pieirii. Intr-o seara statura la pinda pana ce Prâslea inchise ochii si, cand socotira ca doarme adinc, numai ce varsara apa vietii intr-un urcior al lor, iar in urciorul flacaului pu¬sera apa de mare, sarata.
Intr-un sfirsit, au ajuns ei acasa, si cel mai mic dintre feciori se infatisa inaintea imparatului, cu urciorul, ca maria-sa sa bea dintr-insul si sa se tamaduiasca. Dar cum apuca imparatul sa. bea o inghititura de apa sarata, i se iacu si mai rau decat inainte. Si-n timp ce bolnavul se vaita de moarte, cei doi frati mai mari venira pe ascuns la capatiiui lui si incepura al invinui pe cel mic car fi vrut sa-si otraveasca tatal, pe cand ei ii aduceau cu ade¬varat apa vietii. Ii intinsera urciorul si abia apuca impa¬ratul sa bea citeva inghitituri, ca si simti cum i se duce boala si se insanatoseste. Si, pasamite, deveni iar om zdravan si in putere, ca-n zilele tineretii.
De cand tinjeau fratii cei mari sa se intimple una ca asta, sa mi ti-l poata juca pe degete pe Prâslea! Dupa ce vazura ca planul lor cel miselesc a izbindit, se du¬sera la el si, iuindu-i in ris, ii spusera:
— De, noi nu zicem ca n-ar fi adevarat c-ai gasit apa vietii, dar asa e pe lumea asta: unii s-aSeg cu osteneala, iar altii cu rasplata. Trebuia sa fii si tu mai intelept si s-o pazesti mai bine, ca ti-am luat-o de sub nas, pe cand dormeai pe corabie... Si mai afla ca, de-acu intr-un an,, unul din noi se gateste s-o ia pe domnita cea frumoasa de nevasta... Vezi insa de sufla vreun cuvint fata de tata ca al tau e dracu L. El tot n-o sa-ti dea crezare si-o sa avem noi grija sa te mai vezi si scurtat de cap. Da de esti cuminte si-ti tii limba, treaca de la noi, iti lasam viata!
Imparatul cel batrin era grozav de inversunat impo¬triva celui mai mic dintre fiii sai si clocotea de furie la gindul ca acesta voise sa-i curme viata. Ca sa fie inva¬tatura pentru toti, porunci sa se adune de-ndata la palat curtenii cei mai de seama pentru un sfat grabnic si, dupa ce chibzuira ei cit chibzuira, se lua hotarirea ca feciorul cel mic al imparatului sa fie ucis in taina.
Intr-una din zile se intimpla ca Prâslea sa plece la o vinatoare, si un vinator de-al imparatului primi porunca sa-l insoteasca si sa-i faca de petrecanie in padure. Dar bietul flacau nu banuia nimic din ce pusese ia cale taica-sau...
Cind au ajuns hat-departe, in adincul padurii, numai ei doi, singuri-singurei, vinatorul odata se intuneca la fata si arata atit de trist, de parca l-ar fi incercat o mare nenorocire.
— Dragul meu vinator, da ce-i cu tine?... Ce griji te apasa de te-ai innegurat asa? il intreba flacaul cu prie¬tenie. Vinatorul dadu sa raspunda, dar se opri incurcat. pana la urma, insa, nu-si putu tine ascunse gindurile care-l mistuiau:
— Nu mi-e ingaduit sa-ti spun, si totusi trebuie... Auzindu-i vorbele ciudate, flacaul il indemna cu blin-
dete:
— Hai, spune deschis despre ce e vorba si, de-o fi nevoie, o sa te iert!
— Afla, dar, marturisi vinatorul, ca trebuie sa te im¬pusc, imparatul, stapanii meu si tatal domniei tale, ini-a poruncit sa-ti iau viata.
Flacaul se sperie de grozavia celor auzite si incerca sa-l induplece pe acela care urma sa-i fie calau: — Dragul meu vinator, cruta-mi viata, rogu-te, si-o sa-ti daruiesc hainele mele domnesti, iar tu sa-mi dai in schimb hainele tale cele ponosite.
Vinatorul ofta din greu si vorbi la rindul lui:
— Asta am s-o fac cu draga inima, ca tot nu m-as fi indurat sa te dau mortii!...
Schimbara apoi hainele intre ei si vinatorul o porni spre palatul domnesc, iar printul se afunda tot mai mult in adincul padurii.
Peste citava vreme sosira la curtea batrinului im¬parat trei harabale incarcate cu aur si pietre pretioase pentu fiul cel mic. Cerceta imparatul de la cine sunt si pentru care pricina si afla el, de la oamenii care insoteau darurile, ca au fost trimise de catre cei trei imparati care si-au doborit dusmanii cu sabia feciorului sau si au astimparat foamea norodului din tarile lor cu piinea data de el. Si ca in acest chip gindisera sa-si arate macar pe putin recunostinta pentru binele facut.
Si deodata parca se lua un val de pe mintea impara¬tului: „Oare nu cumva e nevinovat fecioru-meu?"
Si nu se putu stapini sa nu spuna si curtenilor ceea ce-l rodea:
— O, de-ar mai fi in viata, ce mi s-ar mai bucura inima! Rau imi pare foarte si amar ma caiesc c-am poruncit sa fie dat mortii!...
Dar in adinca tacere, care urma vorbelor sale, se auzi un glas... Era al vinatorului.
— Mai traieste, maria-ta, mai traieste!... Ca nu m-a rabdat inima sa indeplinesc porunca inaltimii voastre!
Si vinatorul incepu a-i povesti imparatului, de-a fir-a-par, tot ce s-a intimplat atunci.
Auzind imparatul cum s-au petrecut lucrurile, i se lua o piatra de pe inima si porunci sa se vesteasca de indata, in toata lumea, ca fiului sau ii e ingaduit sa se intoarca oricind acasa si ca va fi primit cu toata cinstea cuvenita rangului sau.
Poate ca acum s-ar cadea sa spunem citeva cuvinte si despre domnita. Iaca, sa incercam a ne intoarce si la ea...
Nemaifiind mult pana sa se incheie anul cel juruit, dom¬nita porunci sa se dureze in fata palatului un drum nu¬mai si numai din aur. Iar dupa aceea le puse-n vedere slujitorilor sai ca, de vor vedea venind spre palat un voinic care-o calari de-a dreptul pe drumul de aur, sa stie cu totii ca acela e mirele cel mult asteptat... Si ca se cuvine a fi primit cu tot alaiul si toata cinstirea. Iar de va calari vreunul pe langa drum, sa nu-l lase sa intre, ca nu-i mirele cel adevarat. Cum timpul de un an aproape ca se scursese, cel mai mare dintre feciori socoti ca ar fi cazul s-o porneasca degraba spre palatul domnitei si, dindu-se drept acela care-o smulsese de sub povara blestemului, s-o ia de nevasta si sa mai dobindeasca, pe deasupra, si tronul imparatesc. Porni deci la drum, si cand se pomeni in fata palatului si vazu drumul cu totul: si cu totul de aur, isi spuse, in sinea lui: „Mare pacat as savirsi daca as mina calul pe asa drum!" Si cotind-o alaturi, pe dreapta, isi indemna bidiviul sa meraga mai departe. Dar cand fu in dreptul portii, slujitorii il luara cu gura ca n-ar fi mirele cel adevarat, ci un inselator, si-l zorira sa-si vada de drum.
Nu trecu multa vreme si-o porni si feciorul cel mijlociu in petit. cand ajunse la drumul de aur, calul fu cit pe ce s-o apuce pe acolo, dar flacaul isi zise in sine: „Mare pacat ar fi ca fugarul meu sa toceasca cu copitele asemenea bogatie!" Si, strunind calul, coti si o lua alaturi, pe stinga. Dar cand fu in dreptul portii palatului, slujitorii il luara cu gura ca n-ar fi mirele cel adevarat, ci un inse¬lator, si-l indemnara sa-si vada cit mai repede de drum.
Sa tot fi ramas o zi-doua pana se implinea anul, cand o porni si feciorul cel mic spre palatul domnitei, tocmai din ascunzisul lui din afundul codrului. Se zbuciumase el mult daca sa se duca ori ba, dar, pana la urma, socoti ca langa aleasa inimii lui o sa gaseasca alinare si-o sa uite de toate suferintele. Porni deci la drum, si-n tot acest timp gindurile ii alergau mereu la ea. De-ar fi putut sa zboare, ar fi zburat ca vintul si ca gindul, nu¬mai sa fie cu o clipa mai devreme langa draga lui. Nu cata nici in dreapta, nu cata nici in stinga, robit numai si numai de dorul lui... Si cand ajunse la drumul de aur, nici nu-l vazu, cum era sa-l vada! Calul o apuca de-a dreptul prin mijlocul drumului si slujitorii, vazind pe unde o ia fugarul, isi dadura numaidecat seama ca acum sosea intr-adevar mirele cel mult asteptat. Deschisera larg portile si domnita il intimpina cu mare bucurie pe acela care o smulsese de sub puterea blestemului. Si-i arata din nou ca-l socotea ca pe mintuitorul ei si ca pe stapanul de drept al imparatiei. Apoi se praznui o nunta ca-n povesti, si fericirea mirilor nu mai cunoscu margini.
Dupa zilele nuntii, domnita ii povesti feciorului de imparat ca taica-sau ii catase urma peste tot si ca daduse veste in lung si-n lat ca si-a iertat fiul. Auzind flacaul aceasta, o porni intins la drum, si, odata ajuns acasa, ii povesti imparatului pe indelete eit de mirsav l-au inselat fratii sai cei mari si din ce pricina a trebuit sa taca atita vreme. Se mihni peste masura imparatul de ciinosenia celor doi fii ai sai si dadu de indata porunca sa li se plateasca asa cum se cuvine pentru faptele lor.
Dar vezi ca fratii cei haini apucasera sa fuga pe-o corabie si, cum stiau ce-i asteapta, nu s-au mai reintors niciodata 3a palatul imparatesc.

Fraţii Grimm - Muzicanţii din Brema

MUZICANTII DIN BREMA
de Fratii Grimm



A FOST ODATA un om si omul asta avea un magar, care de ani si ani tot carase la moara saci cu graunte. Dar, de la un timp, bietului dobitoc i se imputinasera puterile si nu mai era bun de nici o treaba. De aceea, stapinul lui se gindi intr-una din zile ca n-ar mai avea nici un rost sa strice pe el bunatate de nutret.
Magarul pricepu insa ca nu-l asteapta vremuri prea bune si, fara sa mai adaste, isi lua talpasita spre orasul Brema. Nu stiu de unde-i venise-n gind ca acolo s-ar putea face muzicant al orasului. Dupa ce merse el o bu¬cata de vreme, iata ca dadu peste un ogar care zacea intins pe-o margine a drumului, rasuilind din greu, de parca ar fi facut ocolul pamintului. v2x4722vz63iel
— Ce gifii asa, mai Apuca-l-in-coiti? il intreba maga¬rul.
— Vai de pacatele mele, raspunse ciinele, pentru ca sunt batrin si slabesc din zi in zi tot mai mult si pentru ca la vinatoare nu ma mai dovedesc bun de nici o ispra¬va, stapinul meu si-a pus in gind sa-mi faca de petre¬canie, si atunci mi-am luat repede talpasita. Dar vorba e cu ce-o sa-mi cistig eu piinea de-aci inainte?
— Stii ceva, ii spuse magarul, eu ma duc la Brema sa ma fac muzicant. Hai cu mine, ca s-o mai gasi si pentru domnia-ta un loc in taraf! Eu o sa cint din lauta, iar tu o sa bati la toba mare.
Ciinelui ii placu propunerea, cum era sa nu-i placa. si plecara impreuna mai departe. Mersera ei asa, pana ce intilnira in drum o pisica. Si-avea pisica asta o mutra jalnica, de parca tot ii ningea si-i ploua!...
— Ei, Linge-barba, de ce mi-esti atit de trista? Cine ti-a stricat socotelile? o intreba magarul.
— Cui i-ar arde sa fie vesel, cand i-a ajuns funia la par? raspunse pisica. Pentru ca anii batrinetii m-au cam adus de sale si mi s-au tocit coltii si pentru ca-mi place mai mult sa ma tolanesc dupa cuptor si sa torc decat sa alerg dupa soareci, stapina-mca a vrut sa ma inece. Am fugit eu de-acasa la timp, nu e vorba, dar stau si ma socotesc: incotro s-o apuc acum?
— Hai cu noi la Brema, ca la serenade nu te-ntrece nimeni si cu siguranta c-o sa-ti gasesti si tu un loc in taraful orasului.
Pisica socoti ca sfatul asta nu-i rau deloc si se alatura celorlalti doi. Si-au tot mers cei trei fugari, au tot mers, si trecind ei prin fata unei curti, au vazut cocotat pe-o poarta un cocos care striga „cucurigu" din toata puterea rarunchilor.
— Ce ti s-a-ntimplat de strigi asa, mai cocosule? il Intreba magarul. Astimpara-te odata, ca impuiezi ure¬chile oamenilor!...
— Dau si eu de veste c-o sa fie vreme frumoasa, dar la ce bun!... spuse cu tristete cocosul. Miine-i duminica, si ne vin oaspeti. Dar vezi ca stapina-mea nu se mai arata milostiva fata de mine; i-a spus bucataresei c-ar pofti sa ma manince la masa, in ciorba, asa ca in seara asta o sa ma scurteze de cap... Acu-ntelegi de ce strig asa? Strig si eu cit mai pot, cit mai sunt in viata...
— Pai bine, Creasta-rosie, sa te necajesti matale pentru atit!... Il dojeni magarul. Hai mai bine cu noi la Brema. Ca oriunde ai merge, ceva mai bun decat moartea tot o sa afli... Ai un glas care te un^e, si de te-ai invoi sa cintam impreuna, ne-ar asculta lumea cu gura cascata, zau asa!...
Cocosul gasi ca propunerea urecheatului e cit se poate de nimerita si tuspatru o pornira la drum. Mersera ei cit mersera, dar cum nu putura ajunge la Brema intr-o singura zi, se vazura siliti sa innopteze intr-o padure. Magarul si clinele isi facura culcusul sub un copac mare, iar cocosul si pisica se catar ara in ramurisul bogat. Dar cocosul nu fu multumit de culcus si zbura mai sus, pana-n virful copacului, unde se simtea mai la adapost, inainte de a apuca sa adoarma, isi mai roti o data pri¬virea in jur si deodata i se paru ca zareste in departare o luminita. Atunci le striga tovarasilor sai ca nu prea departe de acolo trebuie sa fie o casa, caci se zareste o lumina.
— Hai s-o intindem chiar acu intr-acolo, spuse cu hotarire magarul, ca adapostul asta nu prea e de soi!
Ciinele era la fel de zorit; gindea ca de-ar gasi pe-acolo niscaiva oase sau vreo bucatica de carne, i-ar prinde tare bine.
Pornira deci spre locul unde se vedea luminita si-n curind o vazura scinteind si mai puternic; si din ce se apropiau, lumina se facea tot mai mare; in cele din urma ajunsera la casa unor tilhari, care era luminata ca ziua. Magarul, ca fiind cel mai inalt dintre ei, se apropie ce fereastra si privi inauntru.
— Ce vezi acolo, mai Urechila? il intreba cocosul.
— Ce vad? Apai vad o masa incarcata cu mancaruri si bauturi alese si niste tilhari care stau in jurul ei si se înfrupta de zor.
— Asa ceva ne-ar prinde bine si noua! spuse cocosul.
— Mai incape vorba! Numai de ne-am vedea in locul lor!... spuse magarul, privind cu jind cum infulecau tilharii.
Chibzuira ei in ce chip ar putea sa-i puna pe tilhari pe goana si, in cele din urma, gasira ce aveau de facut. Magarul isi ridica picioarele dinainte si le propti de marginea ferestrei, ciinele sari pe spinarea magarului, pisica se catara pe spatele ciinelui, iar la urma cocosul isi desfacu aripile si, zburind, se aseza pe capul pisicii. Si asa cum erau orinduiti, ca la un semn, pornira cu totii sa cinte, fiecare pe viersul lui: magarul ragea, ciinele latra, pisica mieuna si cocosul cutcuriga. Dupa ce facura o cintare in toata regula, se napustira prin fereastra in odaie, de zanganira toate geamurile si se facura tandari.
De spaima, tilharii sarira-n sus ca niste apucati si, crezind ca niscaiva stafii au navalit in casa, fugira ingro¬ziti in padure. Iar cei patru tovarasi se asezara la mas? si, luind fiecare din ce mai ramasese, se ghiftuira de parca i-ar fi asteptat un post de patru saptamini.
Dupa ce s-au ospatat in lege, cei patru muzicanti stinsera luminile si-si alesera culcusul, fiecare dupa pofta inimii si dupa cum ii era firea. Magarul se culca pe un maldar de gunoi, ciinele se facu covrig dupa usa, pisica se tolani pe cuptor, langa spuza calda, iar cocosul se cocota pe o grinda de sub bagdadie. Si cum veneau de la drum lung si erau osteniti, adormira repede.
Dupa ce trecu miezul noptii, tilharii vazura de departe ca-n casa nu mai ardea nici o lumina si ca totul parea cufundat in tacere. Atunci capetenia le zise:
— Mi se pare ca ne-am cam speriat de pomana!... S-ar cuveni sa ne rusinam c-am fost asa de slabi de inger!
Si trimise pe unul de-ai lor sa cerceteze ce se mai intimpla pc-acasa. Iscoada nu deslusi nimic care sa-l puna pe ginduri; casa parea cufundata in cea mai depli¬na liniste si, fara nici o grija, intra in bucatarie si voi sa aprinda o luminare. Dind de ochii seinteietori ai pisicii, ii lua drept carbuni incinsi si apropie de ei un bat de chibrit, ca sa ia un foc. Dar pisica nu intelese de gluma; ii sari in obraz si incepu sa-l zgirie si sa-l scuipe. Tilharul trase o sperietura zdravana si dadu sa insa afara pe usa din dos. Dar nu scapa cu una-cu doua. riinele, care sta lungit dupa usa, se repezi la el si-l musca de picior. O lua atunci la goana prin curte si, cand trecu pe langa maldarul de gunoi, ii arse magarul o copita, de vazu stele verzi. Iar cocosul, trezit de harmalaia de-afara, incepu sa strige de pe grinda: „Cu-curigu, cu-curiguu!"... Atunci tilharul isi lua picioarele la spinare si nu se opri decat in fata capeteniei tilharilor, caruia ii insira toate grozaviile prin cite trecuse.
— Vai de viata noastra!... In casa s-a cuibarit o coto¬roanta afurisita, care mi-a zgiriat tot obrazul cu niste gheare lungi si ascutite; iar la usa, cine crezi ca statea? unul cu un cutit, pe care mi l-a infipt in picior!... Socoteam c-am scapat! Da ti-ai gasit sa scapi asa usor! in ograda, o namila neagra m-a pocnit cu o maciuca, iar sus, cocotat pe acoperis, sta insusi judecatorul si tot striga: „Aduceti-mi-i incoace pe tilhar! Aduceti-mi-l!"..,
Daca am vazut ca asa sta treaba, am fugit de-mi sfiriiau caichele...
Din seara aceea, tilharii n-au mai cutezat sa se apropie de casa, iar cei patru muzicanti din Brema s-au simtit atit de bine acolo, ca nu s-au mai indurat sa plece...
Si toate cite le-ati auzit mi ic-a spus si mie, chiar adineauri, un firtat dc-al meu. Si cred ca nu si-a racit gura degeaba...