Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 17. Ca soarele!...

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

17. Ca soarele!...



O casă, o livadă şi-o curte mare. În casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări.
Aşa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe şi mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, acum o lună, un cocoş a fugit, peste gard, cu bogheta altuia. Nu i-au mai văzut deatunci nimeni! Unele păsări spuneau una, altele — alta, gâştele şuşoteau, fel şi chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiţi. Ei şi-au văzut de treabă. Acum o săptămână, o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au şters-o şi aceştia. Iar zarvă, iar şuşoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau două păsări faţă-n faţă, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?” Cealaltă: „Ce-i cu pichiroiul?” Pichiroiul aşa; americanca altfel. Şi ei doi habar n-aveau de gura lumii!
De aceea, când pichirea, stingheră, hotărî să-şi caute un soţ şi-şi puse ochii pe păun — pasăre de neam mare — se feri de toţi, de frică să nu li se aşeze cineva de-a curmezişul dragostei. Şi-a început pichirea să se învârte-n sus şi-n jos pe lângă păun. Azi aşa, mâine iar aşa, până când i-a venit odată la socoteală şi i-a şoptit, cu glasul ei cel mai dulce: „Pi-chi-chi-chi-chi-ri”: „Te iubesc!” Păunul a privit-o dintru-ntâi de sus, dar pe urmă şi-a dat seama că nici pichirea nu e de lepădat, mai auzise că dragostea, dacă o întâlneşti, s-o culegi de oriunde-ar fi, s-a rotit şi-a răspuns: „Chiau!”: „Bine!” Şi zilnic s-au curtat. Pichirea, mică şi pestriţă, dar şireată; păunul, mare, minunat de frumos, dar cam sec.
Şi aşa, într-o dimineaţă, pichirea, harnică titirez, s-a sculat mai devremior chiar decât cocoşul, a ciugulit ce-a putut şi, pe urmă, s-a dus sub culmea păunului, de l-a sculat. Şi-amândoi, aripă la aripă, au pornit pe pajişte. Flori, răcoare, mireasmă dulce. Pentru întâia oară şi-au apropiat pliscurile: întâiul sărut! „Sunt mulţumită!” „Chiau!” „Sunt fericită!” „Chiau!” Ce Dumnezeu, gândeşte pichirea, numai atât e în stare să-mi răspundă? Şi-n clipa aceea se înălţă, rotund şi de aur, soarele!...
Peste lume se revarsă valuri de lumină. Păunul străluceşte de parcă ar fi îmbrăcat în fir. Pichirea îl priveşte încântată, mândră de frumuseţea iubitului ei. Apoi se întoarce de se uită, uimită, la soare. Şi, cu sufletul ei sălbatic, plin de poezie, îşi îmbie şi iubitul: „Priveşte, priveşte, dragă!” Dar păunul se supără. Îngâmfala îi descleştează limba: „Ce să te uiţi la soare, când mă ai pe mine? Rogu-te, priveşte-mă!” Şi cum pichirea se uită încă spre răsărit, păunul i se pune drept în faţă şi îşi înroteşte coada: „Priveşte-mă!” Se uită pichirea, se uită mirată, apoi, dumerindu-se, îi răspunde: „Te privesc, dar ascunzându-mi lumina soarelui, nu-ţi mai văd nici strălucirea ta.”
Şi, dezamăgită, pichirea îi întoarce spatele...
Numai aşa păsările din curte nu mai avură prilejul să şuşotească pe socoteala altor doi îndrăgostiţi.