Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 30. Calul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


30. Calul



S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ţinut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simţit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăţilor acestea a deprins cele dintâi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutremurându-şi coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
Dar când se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călăre pe el. Atunci a înţeles că cineva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îl frige; trupul îi era numai o apă, gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smunceşte frâul tot aşa de crunt, puse capul în piept şi, învins, se întoarse încet, purtându-şi stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine şi depărtate.
L-au necăjit îndelung până să-l înveţe cu viaţa înfrânată de zăbală şi pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre câmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire când, după alergările prin vânt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
După câţiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încărcat de norii deşi ce atârnau până lângă pământ. Într-o zi, în capul călăreţilor cu săbiile scoase, se simţi mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. În faţă le răsări deodată un alt vârtej, şi se loviră într-un vălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături.
I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi, în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi.
Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana uşor, o legară şi-l mângâiară îndelung pe coamă.
Trecu şi războiul. Întors acasă, îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din faţă, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Şi vremea trecea...
Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine ştie când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs şi puterea şi avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni şi se rostogoli jos, cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp şi-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
Într-o zi uşa grajdului se deschise larg, şi doi soldaţi aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul-venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toţii, se închise uşa; şi când venitul ridică botul să smulgă din braţul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul şi, repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gât. Îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întâiaşi dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încălecă şi porni. Bătrânul întoarse capul şi-i urmări cu ochii până departe.
În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, şi câteodată bătrânul, reînsufleţit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece, liniştit, nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul cela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta vreme, întinse şi dânsul gâtul şi boturile lor se atinseră. Au stat câtva aşa, apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul şi, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănânce liniştiţi unul lângă altul. Din seara aceea nu-i mai legară.
Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Când cel tânăr ieşea înşeuat, bătrânul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astâmpăr şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul, ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gâtul celui tânăr şi dormita.
Într-o zi bătrânul nu se mai putu ţine pe picioare. Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile şi trupul îi alunecă jos. Întâi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de câteva ori şi rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.