MAGIC POEM

MEDITAŢIE
de Sfântul Thomas Morus (Londra 1478 – id. 1535)

Preabunule Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi harul tău
Să-mi iau cu totul gândul de la lumea aceasta,
Să pun statornic toate năzuinţele cugetului meu în Tine.
Gura lumii să nu mă sperie,
Să mă mulţumesc cu singurătatea,
Să nu duc dorul oamenilor şi al lumii împrejurul meu.
Încetul cu încetul să mă lepăd cu totul de lume,
Să-mi limpezesc cu desăvârşire cugetul de treburile acestui pământ,
Să nu-mi doresc nici chiar să mai aud ce-i nou în lume.

Nălucirile şi plăsmuirile lumii, nici o plăcere să nu-mi mai facă.
Cu bucurie să-mi adâncesc cugetul în Domnul Dumnezeul meu,
Ca un păcătos să-i cer ajutorul,
Să-mi aflu tot reazemul în mângâierile lui,
Să nu ostenesc străduindu-mă a-l iubi tot mai mult,
Să-mi recunosc nevolnicia şi sărăcia.
Cu blândeţe să mă umilesc sub mâna lui atotputernică,
Să mă căiesc pentru păcatele vieţii mele trecute,
Cu răbdare să îndur jugul amărăciunii de faţă, ca să mă curăţ de ele.

Să-mi îndur bucuros Purgatoriul pe acest pământ,
Să fiu voios înaintea durerilor,
Să păşesc bărbăteşte pe cărarea îngustă ce duce la viaţă,
Să-mi duc, cu Cristos împreună, crucea,
Să port mereu în gând lucrurile de pe urmă,
Necontenit să am în faţa ochilor propria-mi moarte, oricând aproape să vină,
Moartea mea să nu-mi fie străină.
Să chibzuiesc fără amăgiri la focul veşnic al iadului,
Să cer darul iertării mai înainte de venirea Judecătorului,
Să am în minte pururi patimile îndurate de Cristos pentru mine,
Pentru binefacerile lui să-i aduc în tot ceasul mulţumire,
Să caut acum să răscumpăr din timpul pe care, mai înainte, l-am irosit
Să nu dau frâu vorbirii fără rost,
Să mă feresc de voia bună şi de veselia neroadă,
Destinderi, mai mult decât trebuie, să nu-mi îngădui,
Pe avuţie, prieteni, libertate, pe propria mea viaţă şi pe toate celelalte, să nu pun nici un preţ.
Să nu preget să jertfesc acestea toate ca, pe drept, să-l pot câştiga pe Cristos.
În duşmanii cei mai înverşunaţi să-mi văd prietenii cei mai buni:
Căci fraţii lui Iosif n-ar fi putut în veci să-i facă – din iubirea şi bunăvoinţa lor, de-ar fi avut-o - , bine mai mare decât s-au nimerit să-i facă prin vrăjmăşia şi neîndurarea lor.
Nimeni într-adevăr nu şi-ar putea dori pe acest pământ binefacere mai mare – mai de preţ decât bogăţiile tuturor Domnilor şi Regilor, creştini sau păgâni -, dacă ar sta cineva să le adune laolaltă, într-o singură şi uriaşă comoară.

Turnul Londrei, 1534