sâmbătă, 15 decembrie 2007

Oameni care au invins boala - Galan Mihaela

Extras de pe site-ul Fundatia Umanitara "SANATATE PRIN GANDIRE SI ALIMENTATIE" - in memoriam Ing. Valeriu POPA
Adresa: Strada N. Balcescu nr. 76 A, Valenii de Munte, judetul Prahova Cod 106400
Telefon / Fax: 0244/283279
Mobil: 0722724012
E-mail: contact@sanatate-naturista.ro
Fundaţia este condusa de domnul colonel Petre Anca, el însuşifiind vindecat de Valeriu Popa de un cancerpulmonar


Sunt Galan Mihaela - Rodica, nascuta la data de 09.10.1967 în Botosani, de profesie economist, diagnosticata în august 2001 cu Tumoare intramedulara.

Si cu asta am spus aproape totul despre mine ?!
Ce bine ar fi daca viata unui om s-ar rezuma doar la aceste date. Dar viata este asa de profunda si complicata, si in acelasi timp asa de simpla. Simpla daca reusim sa o luam ca atare, fara a dramatiza tot ce se intampla, sa acceptam toate acestea ca venind de la Dumnezeu, sa acceptam boala ca pe o lectie, o treapta spre progres, si moartea ca pe ceva firesc, imanent vietii, necesara pentru evolutia noastra.
Sa reusesti! Dar cum si cu ce pret? Eu toata viata am crezut ca invat sa traiesc si de fapt invatam sa mor. Pana intr-o zi. O zi de august 2000, cand durerile de spate s-au instalat definitiv. Au mai fost ceva semnale de-a lungul anilor, dar cum eu nu le-am acordat atentie (aveam lucruri mult mai importante de facut decat sa-mi ingrijesc sanatatea), au avut ele grija sa-mi capteze intreaga atentie. Ma durea spatele din ce in ce mai rau. Durerile au devenit permanente. Am mers la medici si am inceput tot felul de analize si tratamente. Am facut fizioterapie, am luat antibiotice pentru plamani, medicamente pentru colecist, am fost trimisa sa ma operez si sa-mi scot bila. Noroc de medicul chirurg care m-a trimis (din nou) sa fac raza la coloana. Nimic deosebit pe film, insa durerile cresteau in intensitate.
Peste zi era mai acceptabil, dar noaptea durerile erau cumplite. Daca indrazneam sa ma intind la orizontala, in maxim 20-30 de minute primeam o sageata puternica in coloana si trebuia sa ma ridic imediat. Asa incepeau toate noptile mele. Si nu puteam sa stau nici in sezut, durerile erau cumplite, trebuia pur si simplu sa ma plimb prin casa. Nu o data mi s-a intamplat sa adorm in mers, sa ma lovesc de usi sau de pereti. Incet, am invatat ca pozitia orizontala pentru mine nu mai exista, asa ca mi-am inventat o pozitie de somn, sau mai bine zis de relaxare relativa peste noapte. Imi asezam pernele astfel incat sa nu fiu nevoita sa ma intind si, in pozitia sezand mi-am petrecut un an intreg, batut pe muchie, pana la operatie. Dimineata plecam la serviciu. Apatica, obosita si cu nervii la pamant. Abia spre amiaza durerile scadeau in intensitate. Nu mai eram cea dinainte. Mereu nervoasa, preocupata, ingrijorata ca nimeni nu-mi da de capat. Concentratia lasa de dorit, nimeni din jurul meu nu-si dadea seama de starea mea interioara. Am inceput sa ma ofilesc. Slabeam, aveam cearcane, nu mai eram draguta si rabdatoare, mereu pusa pe glume si optimista ca inainte. Si cu toate acestea imi indeplineam cu brio sarcinile de serviciu. Colegii stiau ca nu dorm dar nu cred ca realizau exact ce se intampla cu mine, pentru ca starea mea exterioara nu corespundea cu zbuciumul meu interior si de aici ne dam seama ca adevaratele batalii ale vietii se dau in incaperile ascunse ale sufletului, incaperi intunecate, unde numai tu ai acces. Pentru altii o noapte de nesomn este deja prea mult, pe cand eu aveam deja prea multe la activ si totusi eram pe linia de plutire, inca mai rationam.
In noiembrie 2000 am avut prima internare la Spitalul de recuperare, unde am facut doua saptamani fizioterapie. In urma unor infiltratii, durerile de spate au incetat pentru cateva nopti, dar cu o zi inainte de iesirea din spital am inceput sa scap piciorul drept din glezna. Am plecat acasa si dupa ceva timp am observat ca atunci cand ma aplecam scapam piciorul din genunchi. Nu am dat importanta, dar cand mi-am dat seama ca nu mai pot ridica pe varfuri am stiut ca ceva nu este in regula. Acesta era unul din testele neurologice pe care le faceam la spital. Inaintea sarbatorilor de iarna 2000-2001 am mers la Iasi, la Clinica de neurochirurgie la control. Piciorul drept era deja paralizat. Cu simptome de hernie de disc pe traiect L5 mi s-a recomandat internarea pentru operatie, dar am refuzat si m-au programat pentru ianuarie 2001 cand de fapt am facut si prima operatie cu diagnosticul - hernie de disc congenitala L4-L5. Dupa o saptamana de spital revin acasa cu aceleasi dureri. Am uitat sa va spun ca in spital am luat Piafen pentru dureri pana am facut intoxicatie si durerile nu au incetat. Si totusi mi s-a facut externarea. La 3 zile de la revenirea acasa, cu aceeasi pozitie de somn (a nu se uita ca eram operata la coloana si eu dormeam in pozitia sezand) durerile erau cumplite si mersul din ce in ce mai deficitar. La interventia sefului meu S.T., care este un OM deosebit, a venit acasa o doamna doctor care mi-a recomandat internare de urgenta, ceea ce am si facut. Ma internez la sectia de neurologie unde incep un tratament intens cu vitamine si fizioterapie, fara rezultate spectaculoase. Suspectata de scleroza multipla (mi-am dat seama mult mai tarziu, dupa ce am citit si m-am documentat ce spuneau medicii cand veneau la vizita) mi s-a recomandat un RMN. Mersul din ce in ce mai deficitar nu mi-a permis sa ma deplasez pe distante lungi, nu indrazneam sa plec la Iasi. M-am externat. Mi-am continuat serviciul, dar deja veneau colegii si ma luau cu masina de acasa, nu puteam sa merg pe jos distante prea lungi. Am facut in continuare fizioterapie la toate sectiile de specialitate din oras. Intr-un final, la insistentele unei prietene (S.F.), care mereu imi spunea sa merg la un medic anume in care ea avea mare incredere, pentru ca vazuse in preajma lui multi oameni in scaun cu rotile, si nu dupa mult timp mergand bine merçi, am ajuns pe mana celui mai bun medic fizioterapeut din oras (T.C.), care din start mi-a spus ca este vorba de paralizie. Am inceput un program intens de recuperare. Urmarita indeaproape, ajutata si indrumata mereu, rezultatele se lasau asteptate. La interventia acestui OM, pe care il consider Prietenul meu si caruia ii datorez enorm, am mers la Iasi la un prieten al dumnealui, neurolog, care m-a programat la RMN. Am uitat sa va spun ca la Iasi am ajuns tot cu ajutorul colegilor de serviciu, care au fost mereu aproape de mine si m-au ajutat si sustinut mereu.
Ziua Adevarului - 14 august 2001. Rezultatul RMN-ului - Tumora intramedulara D6-L1.
Ma internez de urgenta la Clinica de Neurochirurgie, la acelasi profesor (P.I.) care ma operase si in ianuarie. Numai in el aveam incredere, stiindu-l foarte competent profesional. Nescapand de insistentele mele, in cele din urma a trebuit sa-mi spuna adevarul si consecintele unei asemenea interventii chirurgicale. La peste 90% din astfel de cazuri, pacientii raman paralizati de la piept in jos, cu sanse foarte slabe de recuperare. De fapt sanse de recuperare nu existau din moment ce nervii erau pur si simplu scosi odata cu tumora.
Socul este puternic, nu accept ideea unei paralizii si totusi raman internata in speranta ca se va gasi o solutie si voi scapa de dureri. Stau, plang, ma gandesc. Nu dorm, nu mananc. In cele din urma il abordez pe doctorul din echipa profesorului si ii spun:
"Nu accept sa traiesc ca o leguma, daca e sa mai traiesc doar 2 saptamani, asta e. Daca se poate face o decompresie, sau altceva sa mai diminuati durerea, foarte bine, daca nu, nu are rost sa ma operez".
Acesta ii transmite mesajul meu profesorului si asa incep amanarile operatiei de pe o zi pe alta. Mai tarziu am aflat ca aveau nevoie de o zi numai pentru mine, operatia fiind foarte dificila si s-a efectuat sub microscop. Asa au trecut 10 zile de la internare.
Intre timp vine sora mea sa stea cu mine. Aveam nevoie de insotitor. Nu este deloc incantata de ce-i spune profesorul despre mine. Eu nu sunt deloc incantata ca trebuie sa mai sufere si altii pe langa mine. Si acum ma conving odata pentru totdeauna ca este datoria noastra, a tuturor, sa ne pastram sanatatea, pentru ca atunci cand ne imbolnavim ii afectam si pe cei din jurul nostru.
Intre timp fac tot felul de analize si raze. Toti se uita la mine si ma compatimesc. Nu sunt deloc profesionisti in aceasta privinta. De exemplu, merg sa fac un film la coloana pentru a marca locul inciziei. Asistenta duce foaia de observatie inauntru si imediat iese asistenta de la radiologie si ma intreaba: "Sunteti casatorita, aveti copii, cati ani aveti?" Nu-si poate stapani mila, compasiunea fata de mine. Imi vine sa o plesnesc. Ma intreb ce cauta astfel de oameni acolo. Sunt foarte constienta de ce se intampla cu mine, ma descurc foarte bine singura, nu am nevoie de mila nimanui. Incep sa plang de ciuda.
Intr-un fel sau altul sunt "vedeta" salonului. In fiecare dimineata sunt pregatita pentru operatie, iar la orele 13-14 sunt anuntata ca sunt amanata din nou. Telefonul de pe palier suna continuu si de cele mai multe ori Galan era chemata. Ma stia tot etajul. Colegii si prietenii, foarte ingrijorati, sunau intruna pentru a ma sustine. Nu pot sa trec mai departe fara a spune ca fara sprijinul colegilor nu as fi trecut peste aceste momente. Nu m-au lasat sa respir deloc, nu ma lasau sa plang, ma sunau continuu, stiau mai multe despre evolutia mea decat mine.
Vine ziua operatiei, in sfarsit. Cel putin asa credeam. Intru in sala, urc pe masa de operatie, mi se face o injectie in mana si astept. Cineva din sala, nu conteaza cine, intreaba: "Are sange?". Se referea la rezerva de sange in caz de necesitate. "Nu, exista o singura doza pe care "seful" o tine pentru baiatul din Nord pentru care a intervenit domnul ...". "Bine, atunci o lasam pe maine, sa intre baiatul ca e urgenta si domnul asteapta un raspuns!".
Am coborat de pe masa de operatie si pentru prima oara am plans in hohote, de fata cu toata lumea, pe scarile spitalului. Nu de spaima. Toata spaima mea s-a transformat in manie. Sora mea era foarte speriata si nedumerita, nu stia ce se intampla, de ce plang si mai ales de ce am iesit din sala. Eram furioasa pe toata lumea si-mi puneam intrebari firesti, elementare, pe care si le-ar pune oricine s-ar fi aflat in locul meu: De ce nu s-au interesat daca au sau nu sange inainte de a ma baga in sala; cine ar fi trebuit sa-mi spuna ca am nevoie de sange si de ce nu a facut-o; de ce nu se gandesc la om, ca persoana si nu doar ca la caz interesant sau dificil. Nu se punea problema ca nu are cine dona sange pentru mine, din contra, le-as fi creat o rezerva frumusica, oricum, in final nu s-a folosit sange pentru mine. Ce s-a vrut de fapt?
Probabil colegii, stiind ca am intrat in operatie, au sunat si au aflat isprava. Eu in acea zi nu am vorbit cu nimeni. Stiu ca a venit sora mea si mi-a spus ca sunt cautata la telefon si am rugat-o sa le spuna ca dorm. Asa ca, seful meu intervine la prefectul orasului, care la randul sau intervine la Directia sanitara si aceasta din urma ia legatura cu spitalul din Iasi pentru a-mi asigura necesarul de sange pentru operatie. Cati oameni cunoasteti care au mai facut astfel de lucruri pentru un strain? Nu eram decat un strain pentru ei, nu eram colega lor decat de cateva luni si ei se dadeau peste cap pentru mine. In astfel de conditii eram datoare sa lupt si sa merg mai departe. Le datorez atat de mult. Sa le dea Dumnezeu tot ceea ce merita si chiar mai mult!
In sfarsit, in data de 24 august 2001 merg din nou la sala de operaþie. Sunt cu moralul la pamant. Cel mai cumplit lucru l-am trait inainte de a intra in sala cand am semnat foaia de observatie precum ca sunt de acord cu operatia. A fost un sentiment unic, pe care nu-l pot descrie, a fost cumplit. Ma intreb ce simþi cand esti nevoit sa semnezi pentru cineva apropiat, din familie, cand simti ca esti responsabil de viata altcuiva. In timp ce stau in anticamera salii de operatie, tremurand si plangand, frica pe care o simteam incepe sa ma doara fizic. Incerc sa-mi fac curaj singura. E greu. Dintr-o data incep sa ma rog la Dumnezeu si ii fac o promisiune pentru cazul in care voi iesi pe picioarele mele din sala si ma voi face bine. Nu a fost corect ce am facut, nu trebuia sa conditionez. Pana acum nu m-am putut tine de cuvant, starea de sanatate nu mi-a permis, dar sper din tot sufletul sa am timp si sa fac ce am de facut. Primeste-mi Doamne suferinta si lasa-ma sa fac ceea ce vreau sa fac! Din acel moment ceva s-a declansat in mine, plansul si tremuratul au incetat. Mi-am pus toate sperantele in Dumnezeu si m-am lasat in voia Lui. El stie ce merit si ce are de facut. Ce va fi, va fi. Fiecare rugaciune isi primeste raspunsul, si daca ne hotaram sa facem o plecaciune, atunci sa ne plecam adanc. Intru in sala. Este ora 7,40. Mi se face o injectie si totul devine negru, adorm. Cand imi revin sunt deja la reanimare, doctorita imi ia pulsul si tensiunea. Sunt extrem de lucida din primele momente. Vad ceasul la mana ei si o intreb cat e ora. Imi spune – 15,00. Eu comentez: „Asa mult a durat?” Totul durase sapte ore. Sora mea este langa pat. Plange. Eu sunt inca intubata, ma inec si le fac semn sa scoata sonda. Fac urat si sora mea se sperie. Ii spun doctoritei sa o trimita de acolo, stiu ca nu suporta astfel de momente. Daca e sa fim cinstiti, ea a suferit mai mult decat mine in timpul operatiei. Eu am fost anesteziata total pe cand ea a stat toata ziua la usa salii de operatie si primea din cand in cand cate o veste despre cum decurge operatia de la infirmierul care m-a dus la sala si care intra mereu in sala pentru a vedea ce se intampla. O intreb pe doctorita daca au scos tot ce era inauntru, si imi spune ca nu a ramas nimic, ca s-a lucrat foarte frumos. Nu era adevarat, incerca sa ma protejeze. A doua zi sunt dusa, la cererea mea, in salon. Cand vine doctorul sa ma vada il intreb, ca si cum as sti ca nu s-a scos tot, cata tumora au extirpat, iar el cazand in cursa, imi spune adevarul. Din 7 inele cuprinse, doar la 2 s-a lucrat (D11-D12), unde s-a facut „laminoscopie cu rezectie totala sub microscop in zona operata”. Mai tarziu am aflat de la o asistenta, care intre timp mi-a devenit o foarte buna prietena, ca nu au urcat mai sus cu operatia pentru ca zona era inoperabila, insemnand scoaterea tumorii cu tot cu nervi ceea ce echivala cu paralizie sigura si definitiva. Asa m-am ales doar cu o radiculopatie la piciorul stang. Urmeaza 5 zile in care am stat doar pe spate si in perfuzii. Nu beau decat ceai si mananc putina supa. Nu ma doare deloc spatele. Prima zi cand imi spune profesorul sa incerc sa ma ridic simt ca ma desfac in bucati, am avut impresia ca toate inelele de la coloana s-au imprastiat prin salon. Transpir brusc, ma schimb la fata, mi se face rau si nu rezist mai mult de cateva minute. Dupa amiaza mai fac o incercare, si in timp ce faceam eforturi mari pentru a sta putin in pozitia sezand, pe usa salonului intra directorul meu impreuna cu colegii. A fost un moment deosebit, o clipa in care am uitat de durerea fizica. Au venit de la Botosani sa ma vada. Se spune ca prietenii sunt foarte importanti. In singuratate, boala, deruta, simplul gand ca exista prietenie iti da putere sa induri, chiar daca prietenul nu poate sa te ajute. E suficient ca el exista. Prietenia nu se micsoreaza cu distanta sau timpul, datorita suferintei sau tacerii. Tocmai in aceste lucruri isi are ea cele mai adanci radacini. Tocmai din asemenea lucruri rasare. De durere poti sa te ingrijesti singur, dar pentru a simti adevarata valoare a bucuriei trebuie sa ai pe cineva cu care s-o imparti. Nimic mai adevãrat. Dupa plecarea lor, colegele de salon se mira ca, nefiindu-mi rude, au venit de la asa distanta sa ma vada. Ele se mira, iar eu ma conving inca o data ca sunt asa cum ii stiam: niste oameni deosebiti, pe care te poti baza oricand si care te ajuta neconditionat si mai ales fara sa le-o ceri. Nu as vrea sa ma repet in ceea ce-i priveste, dar le datorez foarte mult acestor Oameni. Incet, incep sa cobor din pat si sa fac, progresiv, putina miscare in fiecare zi. Nu pot merge singura dar am putere in picioare. Dupa 2 saptamani ma externez. Rezultatul de la biopsie nu l-am primit, dar mai dureaza si nu are rost sa stau in spital. Il voi lua mai tarziu. Din nou colegii vin cu masina si ma aduc acasa, la sora mea, unde am stat 4 luni de zile. Acasa nu ma puteam descurca singura. Chiar in prima noapte petrecuta acasa incerc sa merg singura la baie, ametesc si cad foarte urat. Sora mea intra in panica si este foarte ingrijorata pentru starea operatiei.Nu patesc nimic. In urma deplasarii cu masina spatele ma doare foarte rau si imi continui povestea: dorm in aceeasi pozitie ca inainte de operatie, intre perne. Numai ca acum durerea este si mai acuta datorita interventiei chirurgicale. Incep sa-mi pierd rabdarea si speranta, si imi spun ca, daca nici cu operatie nu am rezolvat problema atunci totul este pierdut, nu mai am nici o scapare. Eram foarte slabita si nu aveam deloc pofta de mancare. Familia, colegii si prietenii sunt alaturi de mine, ma sustin si ma incurajeaza. Eu sunt draguta si le zambesc dar in interiorul meu se da o lupta cumplita. Am din ce in ce mai putina rabdare si nu mai vreau sa vad pe nimeni. Cumnatul meu, care este un om deosebit si a avut atata rabdare cu mine, insista mereu sa mananc, dealtfel el pregatea masa, imi facea ceaiurile, eu eram doar invitata. Nu puteam sa mananc, dar nu aveam puterea sa ma contrazic cu el, eram prea obosita. Boala inghite cu lacomie spaime si sentimente dezordonate. Tensiunea si confuzia hranesc boala si intunecã vindecarea. Este important sa ne exprimam sentimentele, inclusiv cele neplacute, pentru ca odata exprimate, ele isi pierd puterea asupra noastra, nu ne mai pot bloca. Multe persoane nu vor, nici nu pot sa-si exprime frica si angoasele, le interiorizeaza si-si „fabrica” astfel o tumora. Interiorizarea este exact ceea ce nu trebuie facut. Interiorizarea este exact ceea ce am facut eu toata viata. Asa am ajuns aici. Este uimitor sa constatam in ce masura ne schimbam cand suntem la ananghie; putem sa ne ridicam la alta stare de constienta, sa intelegem alte mecanisme ale existentei, fara sa mai fie nevoie sa suferim. Extraordinar ar fi daca am fi capabili sa ne transformam inainte de aparitia bolii, sa ne dam seama la timp ca viata este atat de pretioasa. Eram intr-o incertitudine totala, nu stiam ce ma asteapta, nu aveam rezultatul de la biopsie, nu puteam sa visez, sa-mi fac planuri nici macar pentru saptamana urmatoare. Este un sentiment foarte neplacut, pentru mine cel putin, care intotdeauna imi programam totul. Mai tarziu mi-am dat seama ca singura certitudine este clipa prezenta, ca nimeni si nimic nu-ti garanteaza viitorul. A trai fara perspectiva viitorului reprezinta cel mai mare act de curaj. Numai lasii traiesc in viitor pentru ca refuza sa-si accepte prezentul. Am o stare psihica foarte proasta. Durerea sufleteasca incepe pur si simplu sa ma doara fizic. Simt ca, in orice clipa se poate intampla ceva cu mine, ca poate avea loc un „clic” si voi innebuni. Eram din ce in ce mai convinsa de asta. Asa simteam. Peste zi, fiind singura acasa, plangeam mereu. Sunt foarte nervoasa si suparata si pentru faptul ca nimeni nu-mi spunea rezultatul de la examenul anatomo-patologic. Stiam ca au primit buletinul, colegii s-au dus chiar la sectia de oncologie unde am fost luata in evidenta, lucru pe care l-am aflat abia dupa un an. Din moment ce refuzau sa-mi spuna adevarul, stiam ca rezultatul nu este bun, dar era dreptul meu sa-l aflu. Eu tin foarte mult sa stiu cum stau. Indiferent care este adevarul, este vorba de mine, este adevarul meu. Toti au crezut ca procedeaza bine din dorinta de a ma proteja. Un an intreg am fost suparata din cauza asta, dar nu am reprosat si nu am insistat. Tot ce au fãcut pentru mine diminua supararea mea pe ei. La un moment dat, nemaiputand suporta starea in care eram, ajunsa la saturatie in ceea ce priveste atat durerea fizica cat si cea sufleteasca, mi-am zis: „Poate mai am 2 saptamani de trait si eu stau si plang in loc sa traiesc. Indiferent cat mai este, trebuie sa zambesc si sa ma simt bine. Asta e! Sunt prea neinsemnata pe lumea aceasta ca sa fac o asemenea tragedie. Au murit oameni importanti, care au facut ceva pentru omenire, ce asa mare nenorocire in cazul meu!”. Din acel moment singura si marea mea dorinta a fost aceea de a muri demn, precum copacii, in picioare. Asta este adevarata binecuvantare, sa pleci frumos, in liniste, fara lamentari, si mai ales fara sa depinzi de altii. Nimeni nu stie cand va muri. De regula, credem ca mai avem multi ani de trait in viitor. Dar oare chiar mai avem? Daca doctorul ne spune ca mai avem doua saptamani de trait, ce vom face atunci? Avem doua variante. Una este sa suferim deoarece vom muri si sa le spunem tuturor: „Bietul de mine, voi muri”, iar cealalta este sa folosim fiecare moment care ne-a mai ramas pentru a fi fericiti, pentru a face ceea ce ne place cu adevarat in viata. Daca mai avem doar doua saptamani de trait, hai sa ne bucuram de viata! Hai sa traim! Putem spune: „De acum inainte voi fi eu insumi. Nu voi mai incerca sa traiesc doar pentru a le face pe plac altora. Nu-mi mai este frica de ce gandesc ei despre mine. Si ce daca voi muri intr-o saptamana? In aceasta saptamana voi fi eu insumi”. Moartea ne invata sa traim in fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata noastra, ca si cum s-ar putea ca maine sa nu mai existe. Putem sa incepem fiecare zi prin a ne spune: „Sunt treaz, vad soarele. Imi voi arata recunostinta fata de soare, fata de toti si de toate. Mai am inca o zi pentru a fi eu insumi.”
Aceasta este cea mai corecta modalitate de a privi viata. Este ceea ce am invatat eu prin suferinta. Sa fiu deschisa, sa stiu ca nu are de ce sa-mi fie frica. Nu mi-am propus sa nu mor. Mi-am propus sa traiesc pana cand voi muri. Am invatat sa-mi folosesc boala pentru a-mi vindeca viata. Mai mult, am invatat sa ii tratez pe oamenii pe care ii iubesc cu multa dragoste, deoarece aceasta ar putea sa fie ultima zi in care sa le pot spune cat de mult ii iubesc. Nu vreau sa ma lupt cu nimeni. Dragostea care ma face fericita este dragostea pe care o pot impartasi cu toti cei din jurul meu. Ceea ce ma face fericita acum este faptul ca pot sa spun celor dragi cat de mult ii iubesc. Cu totii ne putem trai viata in acest fel, pregatindu-ne pentru moarte, care, dupa cum am mai spus, nu este neaparat o infrangere. Depinde cum pleci. Din acel moment, nu pot sa va explic, nici eu nu stiu, ceva s-a intamplat in interiorul meu si pur si simplu starea aceea groaznica a disparut. M-am linistit aproape instantaneu. Aceasta liniste si putere probabil ca existau in interiorul meu in stare latenta, dar nu stiam de ele. Un lucru este cert: nu eu am fost aceea care a declansat aceasta stare de liniste, de calm, de resemnare pana la urma. Am simtit ca altcineva a lucrat acolo, de altundeva venea acea putere, si singurul care o putea face nu era altul decat Dumnezeu. Si inca o data ma conving ca este mereu langa mine, ca ma duce pe brate atunci cand nu pot merge, si imi da puterea sa lupt si sa merg mai departe atunci cand trebuie s-o fac eu singura. Daca El nu a vrut si nu m-a lasat sa mor, probabil ca mai am ceva de facut pe aici. Poate voi afla intr-o zi care este menirea mea pe acest pamant, si sper din tot sufletul sa ma pot achita de sarcini. Ii sunt datoare in primul rand lui Dumnezeu, le sunt datoare celor din jurul meu, si nu in ultimul rand imi sunt datoare mie. As vrea sa las ceva in urma mea, in urma suferintei mele, iar prin asta sa devin nemuritoare. Imi aduc aminte ca era o duminica frumoasa din acea toamna aurie a anului 2001. Era in jur de ora 10,00. Noi, eu, sora si cumnatul, lenevisem mai mult. Ei erau deja la cafea prin bucatarie, eu mai ramasesem in pat. Cand a intrat tatal meu, care venise sa ne vada, a venit la mine si mi-a sarutat mana. Avea lacrimi in ochi. S-a gandit ca, daca la acea ora eu eram in pat, ceea ce inainte era exclus, inseamna ca nu ma simteam bine. Nu imi era mai rau ca de obicei, dar nici bine. A fost suficient pentru a ma hotari sa ma fac bine. Era a doua oara cand facea acest gest la modul serios. In gluma l-a facut de multe ori, am uitat sa va spun ca e un mare smecher, un om caruia ii plac glumele si stie sa creeze o atmosfera placuta. Prima data l-a facut la alta operatie de-a mea. La varsta de 23 de ani am facut o apendicita gangrenoasa cu peritonita generalizata. Am stat cu operatia deschisa 2 saptamani pentru a iesi puroiul din abdomen. Era foarte vascos, cu tendinta de gangrenare si exista pericolul aproape iminent de a face septicemie. Nu a fost sa fie, insa dupa o luna si jumatate, am facut ocluzie intestinala prin brida, datorata puroiului care mai ramasese printre intestine. Manifestarile erau foarte neplacute, faceam niste crize cumplite cand ramaneam fara respiratie si ma invineteam toata. M-am internat la urgenta, intr-o sambata si pana luni cand a venit medicul meu si seful sectiei, timp in care eu am stat in perfuzii si mai mult in coma, eliminand tot ce se putea pe sonda care mi se introdusese in stomac, nimeni nu a indraznit sa ma opereze. Sunt operata la urgenta si dusa la sectia reanimare. Sunt mai mult in stare de inconstienta. Pielea mea avea culoarea verzuie, aceeasi cu a lichidului pe care l-am eliminat 3 zile inainte de operatie. Nimeni nu era optimist. Cum va spuneam, atunci a facut tatal meu pentru prima oara gestul de a-mi saruta mana. Plangea. Eu nu puteam tine capul ridicat, stiu doar ca m-a intrebat cum ma simt si-mi masa mana. I-am spus ca sunt bine si atunci i-am zarit ochii. Acum, dupa atatia ani a facut-o din nou. Suferea enorm. A fost momentul cand m-am hotarat sa lupt. Trebuia sa-mi lungesc viata cat mai mult posibil pentru a alina durerea parintilor si a celor dragi. Si mai aveam o problema care ma framanta. Ma rugam sa mai traiesc cateva luni pentru a achita datoriile si a lasa banii necesari pentru inmormantare. Mult mai tarziu, discutand aceste probleme cu un prieten, acesta mi-a spus: „Daca nu vei lupta doar pentru tine si o vei face pentru altii, nu vei invinge!” In timp i-am dat dreptate. Indiferent ce motivatie gasesti in exterior, mai devreme sau mai tarziu aceasta moare. Singura motivatie valabila esti tu si scopul tau in viata. Mi-am schimbat in mod radical perceptia referitoare la ceea ce conteaza in viata. Miracolul unei vieti sanatoase, fara probleme, nu trebuie sa-l consideram ca pe ceva de la sine inteles. Acest miracol trebuie sa-l infaptuim noi, in fiecare zi a vietii noastre, avand grija de corpul si de mintea noastra. M-am luptat pentru redefinirea semnificatiei bucuriei in viata mea si am invatat sa traiesc fara durere, sa ajung in afara acesteia. Am descoperit cat de valoroasa este viata si ca nimeni nu-mi poate da garantii in ceea ce priveste viitorul meu. A trai o astfel de experienta a fost ca o provocare pentru mine si am gasit o putere in interiorul meu despre existenta careia nu stiam nimic. Si astfel, speranta a inlocuit disperarea si mi-a alinat nenorocirea. Era octombrie 2001. Intr-o zi, colega mea de serviciu ma anunta ca doamna doctor HS, o buna prietena, m-a programat la un terapeut care da consultatii din cand in cand si in orasul nostru. Nu stiam nimic despre el, nici nu am pus intrebari, nici nu ma interesa. Traiam atat de automat incat toti cei din jur hotarau pentru mine. Eu nu faceam altceva decat sa ma conformez. Pe data de 07.10.2001 ma prezint la cabinetul terapeutului. Intru, salut, ma asez. Imi face testarea. La prima intrebare pe care mi-o adreseaza incep sa plang. Ii spun ca ma doare, ca nu pot dormi, ca nu mai pot. Asa a decurs prima mea intalnire cu domnul Petre Anca. Imi spune ca din punct de vedere energetic am posibilitatea de a ma reface. Imi recomanda un post de 14 zile cu apa distilata, apoi un regim de prerevenire si BG 45 de zile. Nu inteleg nimic din ce-mi spune, de fapt nu ma pot concentra si cred ca nici nu-mi pasa. Printre altele imi spune: „Mereu ne intrebam de ce ni se intampla tocmai noua astfel de nenorociri, de ce eu?” In acel moment imi dau seama ca nu mi-am pus aceasta intrebare. De ce? Mereu, in viata mea de dinainte, ma simteam persecutata si nedreptatita si mereu imi puneam astfel de intrebari. Acum de ce nu am facut-o? Eram prea obosita, socul a fost prea mare sau pur si simplu subconstientul meu stia ca asa a fost scris, stia ca in viata nimic nu este intamplator, ca totul este programat? Am luat cartea „Cancerul–boala incurabila?” a domnului Petre Anca si, cu o curiozitate caracteristica la tot ce e nou, incep sa o „devorez”. De asemenea studiez foarte atent fisa cu diagnostice si recomandari pe care le-am primit la iesirea din consultatie. Toate afectiunile pe care le trecuse acolo erau reale, confirmate de numeroasele analize facute si refacute in ultimii 2 ani. La una singura am comentat si anume: scria acolo – disfunctie membru inferior drept. Incep sa rad. La operatie s-a atins probabil un nerv si piciorul stang era amortit si ma durea de sus pana jos. Imi spun ca domnul Petre Anca a incurcat picioarele! Trec peste asta si imi vad de ale mele. Totusi ceva nu-mi dadea pace, nu era clar pentru mine. Cum este posibil sa faca o asemenea greseala cand a „citit” pana si cele mai intime si ascunse afectiuni? De cand ma stiu, raspunsurile mi le gasesc singura. Asa a fost si de data aceasta. Dintr-o data ma luminez si imi dau seama ce se intampla. Avea dreptate! Inainte de operatie piciorul drept a fost paralizat. Acum, dupa ce nervul a fost eliberat de presiunea tumorii, piciorul si-a revenit aproape total. Deci energetic nu era inca refacut. El a simtit asta si a pus-o pe hartie. E drept, pe mine ma durea piciorul stang, pentru ca era viu, dar cel cu probleme, slabit energetic, era dreptul. Ce repede ne grabim sa judecam! Dar, spre deosebire de altii, eu imi revin, am puterea si curajul de a cauta, a vedea si a accepta adevarul. Sunt multi cei care il judeca si il acuza pentru nereusitele lor. Simt nevoia de a gasi un responsabil pentru suferinta si chinurile prin care trec. Incep postul de 14 zile pe data de 10 octombrie 2001. In timpul postului citesc cartea, asa ca, atunci cand incep prerevenirea si BG-ul stiu ce am de facut si de ce trebuie sa fac toate acele lucruri. Familia ma sustine, chiar daca nu intelege intru totul in ce consta acest regim, dar stiind ca alta alternativa nu mai am au spus: „Trebuie s-o incerci si pe asta!” In jurul meu curiozitate maxima, monitorizare zilnica. Toti cunoscutii se intereseaza de starea mea. Colegii suna zilnic sa vada daca rezist. In a opta zi de post au venit in vizita doi colegi. Ii intreb daca vor o cafea si colegul se ofera sa o faca el. Eu ii spun: „De ce, lasa ca o fac eu, doar nu sunt handicapata.” Cand apar in usa sufrageriei cu tava cu cafea, se feresc imediat de teama sa nu cad peste ei. Sunt foarte surprinsi ca dupa atatea zile de post eu sunt atat de echilibrata si vioaie. La plecare colega imi spune: „Sa nu renunti, tu esti exemplul nostru de vointa!”. Mie mi se pareau toate lucrurile atat de normale incat ramaneam surprinsa de reactiile unora. La cateva zile vine in vizita verisoara mea, imi pregatise o prajitura delicioasa. Ii spun ca sunt in post, era a zecea zi, asa ca nu pot gusta. Eu sunt vesela, glumesc, totul este normal. Mult mai tarziu imi spune ca, atunci cand a ajuns acasa a plans cateva ore spunand ca le-am dat o adevarata lectie de viata, ca eu pot fi asa optimista si naturala in situatia in care ma aflu si ei, care sunt sanatosi, se plang si se cramponeaza de probleme minore, banale. Am relatat aceste fapte pentru a vedea ca, cei care sunt in mijlocul problemelor privesc cu totul altfel situatia, o iau ca atare, pe cand cei sanatosi (fizic) se minuneaza si le interpreteaza ca pe adevarate acte de eroism. Nu am dorit sa-i uimesc pe cei din jur cu tenacitatea si optimismul meu, sa le dau o lectie din ceea ce inseamna sa vrei, dar asta s-a intamplat. Cand am plecat pe acest drum eram constienta ca nu mai am alta cale, alte metode de a ma vindeca. A nu se uita ca, la plecarea din spital nu mi s-a recomandat nimic in afara de repausul la pat. Aveam doua posibilitati: sa lupt si sa inving boala (chiar daca se spune ca este incurabila) sau sa-mi asigur o moarte usoara, demna. Nu aveam cale de mijloc. Si totul a inceput cu credinta in Dumnezeu, ca ma va ajuta si nu ma va parasi. Miracolele vin din interior nostru. Nu mai esti acel copil neiubit indeajuns. Poti renaste, respingand vechile mesaje din interiorul tau si bolile generate de ele. Daca decizi sa te iubesti, vei avea zile in care nu esti deloc ceea ce ti-ar placea sa fii, dar poti invata sa te ierti. Nu-ti vei putea indrepta defectele daca nu te accepti asa cum esti. Suntem cu totii perfect de imperfecti si trebuie sa ne acceptam in felul acesta. Eu nu sunt cum ar trebui, voi nu sunteti cum ar trebuie, dar asa trebuie. Trebuie sa fim optimisti si increzatori. Starea mentala are un efect direct si imediat asupra starii trupului. Daca ne ignoram disperarea, trupul primeste un mesaj „de moarte”. Daca ne ocupam de durerile noastre si cautam ajutor, interior sau exterior, atunci mesajul devine „viata e grea, dar merita traita”, iar sistemul imunitar actioneaza astfel incat sa ne mentina in viata. E concluzia la care am ajuns si eu intr-un final. Chiar daca am cazut, si fizic si psihic, am crezut si am vrut sa ma ridic, nu am cedat, nu am disperat, si in nici un caz nu am implorat. Singurul lucru pe care l-am facut din tot sufletul a fost sa ma rog. Si mi-am dat seama ca nimic nu valoreaza mai mult decat credinta. Si mi-am dorit sa traiesc. Dorinta de a te face bine depinde mult de factorul emotional si de sprijinul celor din jur. Cand am inceput postul, cea mai mare bucurie a mea a fost aceea ca nu mai trebuia sa mananc. Nu aveam pofta de mancare. Cel mai greu mi-a fost sa fac clisma. Nu clisma in sine, dar fiind operata la coloana, cu dureri foarte mari si picioarele foarte fragile, simplul fapt de a ma aseza in pozitia corespunzatoare era un adevarat calvar. Cred ca dura un sfert de ora pana reuseam sa ma asez. Incapatanata si rezistenta la durere, nu am cerut ajutorul nimanui. Am tinut cu tot dinadinsul sa ma descurc singura si, intr-un final, am reusit. La trei zile de cand am inceput postul, durerile au incetat, am inceput sa dorm la orizontala. Nu puteam sa cred! Dormeam cate 10–12 ore non stop, fara vise, fara dureri, fara sa stiu nimic. Eram atat de fericita. Dupa o perioada de peste un an de nesomn si dureri sa incep sa dorm era aproape de necrezut. Incetasem sa mai sper ca voi mai trai astfel de clipe. In acele momente a inceput sa-mi revina pofta de viata si convingerea ca voi reusi. Ma simteam excelent. Aveam senzatia ca m-am nascut a doua oara, in acelasi corp. Simteam o bucurie imensa pentru tot ce ma inconjura, simteam ca mi-am gasit un alt loc pe lume. Un loc cumparat cu multa suferinta si credinta, un loc pe care vreau sa-l pastrez. In acele momente am inteles ce insemnatate are suferinta si sa incep construirea unui nou destin. Am inteles ca fara suferinta nu exista vindecare, ca ea ne transforma atat fizic cat si mental, ca adevarata vindecare este mantuirea sufletului de la intunericul spiritual, de la o viata lipsita de sens si speranta. Boala m-a atras intr-un stil de viata de care nu stiam. Am descoperit bucuria de a trai. M-am descoperit pe mine si mi-am descoperit adevarata valoare. Sunt un om care a gasit in durere energia de a se autocunoaste, de a transforma durerea si neputinta in bucuria de a trai, de a descoperi noua viata, cea adevarata, si de a crea frumosul din orice. Am inceput sa-mi plantez propria „gradina” interioara si sa-mi impodobesc propriul suflet, in loc sa astept pe altcineva sa-mi aduca flori. Am invatat ca intr-adevar pot rabda, suporta, ca am forta, ca sunt valoroasa. Si asa am invatat in fiecare zi, si invat mereu. In astfel de situatii critice trebuie sa-ti iei in grija propria sanatate, sa nu te lasi limitat de o prognoza negativa. In astfel de momente e bine sa te uiti mai adanc in tine si mai larg in metodele alternative la indemana. Trebuie sa acoperi toate posibilitatile si vei ramane surprins cat de multe vei invata despre tine si despre sanatatea ta. Sa mai traiesti cativa ani din momentul in care erai pe pragul mortii, sa porti cu tine lumina celui care te-a luminat, a Terapeutului care ti-a dat o sansa, sa-ti gasesti menirea in a da mai departe invataturile trase de tine in astfel de momente, iata cateva motive pentru care merita sa lupti. Suferinta este o stare de singuratate interioara, in care nimic din afara nu poate ajuta. Este un mare avantaj ca poti suferi singur. In fond, agonia inseamna framantare intre viata si moarte. Este sigur ca in lumea aceasta singurele experiente cu adevarat autentice sunt cele izvorate din boala. Orice boala este un eroism: dar nu un eroism de rezistenta si de cucerire. Eroismul in boala se exprima prin rezistenta pe posturile pierdute ale vietii. Tot ceea ce e profund in lumea aceasta nu poate rasari decat din boala. Ceea ce nu rasare din boala n-are decat o valoare estetica, formala. A fi bolnav inseamna a trai, vrand nevrand, pe culmi. Dar culmile nu indica neaparat inaltimi, ci si prapastii, adancimi. Orice compatimire este un semn de superficialitate. Mila si consolarea sunt nu numai ineficace, dar si insulte. Compatimirea este un sentiment care nu angajeaza. De aceea il gasim la atatia ! Incep sa merg din ce in ce mai bine, fac plimbari zilnice, ajutata de sora si cumnatul meu. Spatele ma doare cumplit la mers. Cand urcam scarile la intoarcere era un adevarat chin, ma durea pieptul ingrozitor, eram slabita de la post si din a zecea zi nu am mai coborat (cele 3 etaje) pana in a treia zi de prerevenire. Starea de sanatate se amelioreaza cu timpul. Asa am reusit ca, in decembrie 2001, la 3 luni de la operatie sa merg la serviciu. Pentru doctorii care m-au operat, care primeau vesti despre mine de la prietena mea, era de necrezut ca eu sa rezist 8 ore la serviciu cand ei ma trimisesera „pachet” acasa, cu putine sanse de recuperare. Lucram cu atata bucurie ca nu ma recunosteam. Ma bucuram de orice sarcina pe care o primeam, faceam lucrurile cu mult drag deoarece am ajuns sa-mi dau seama de adevaratele valori ale vietii, sa-mi dau seama ca problemele de serviciu nu sunt de fapt probleme, ca cine spune ca este stresat la serviciu nu stie ce inseamna cu adevarat stresul. Si asa, incetul cu incetul, am reluat o viata normala. Durerile au disparut de cateva luni. Somnul este excelent. Am o pofta uriasa de viata, de munca, de iubire pentru tot ce exista. Totul in mine este energie, liniste, siguranta, incredere si iubire de viata. Asa a trecut intreg anul 2002, mergand la serviciu, bucurandu-ma de viata si de prieteni, continuandu-mi regimurile prescrise de domnul Petre Anca. In luna august 2002, merg la Iasi si fac un RMN de control. Ajung la clinica de neurochirurgie, unde profesorul si doctorul care m-au operat se uita lung la mine, nu ma recunosc pentru ca acum arat excelent fata de cum ma stiau ei, studiaza cu atentie filmul si constata ca tumora nu s-a extins. Profesorul este foarte incantat de starea mea si cere citirea din nou a lamelor de la laboratorul anatomo-patologic. Spune ca, la diagnosticul meu (astrocitom cu glioblastom multiform… cancer gr.III….), o evolutie asa de spectaculoasa nu se justifica, este de neexplicat. Nu a luat in calcul nebunia si ambitia mea si in nici un caz minunile pe care le pot face tratamentele naturiste. Nu stie oare ca atitudinea pozitiva poate invinge cele mai mari provocari ? Eu stiu ca boala exista acolo, dar refuz sa ma privesc prin prisma analizelor de laborator. Atat timp cat ma tin picioarele, merg singura, nu stau in pat, sunt un om sanatos. Durerea nu are nici o legatura cu sanatatea. Daca ai un suflet curat, iubesti oamenii, florile, soarele, daca imparti lumina in jurul tau, daca oamenii te cauta si se simt bine in prezenta ta, atunci esti un om sanatos. Sa ramai bun, vesel, optimist atunci cand durerile te incearca fizic – asta inseamna sa fii sanatos. Eu sunt un om sanatos si ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta. Imi continui viata ca orice om normal. Dar ce inseamna de fapt normal? Ma uit la cei din jurul meu, sanatosi din punct de vedere fizic. Sunt mereu ingrijorati, intr-o deruta continua. Nici nu-si dau seama ca traiesc, au uitat sa fie fericiti, sa zambeasca, sa priveasca un rasarit de soare, sa admire o floare. Mare pacat! Cand viata e asa de frumoasa! Eu percep totul in jur ca fiind liniste si frumusete. Abia acum vad si simt totul cu adevarat. Totul este incredibil, fantastic, dar real. Si a meritat „pretul”. Noua mea stare mi-a dat o dorinta imensa de a sti, si am invatat ce este iubirea, munca, fericirea, credinta si armonia. Armonia cu mine insami si cu cei din jur. E bine din cand in cand sa te opresti si sa traiesti. Cand esti bolnav – mai ales daca este o boala grava - iti schimbi prioritatile si iti regandesti viata. Nimic nu te aduce mai usor in prezent decat durerea. Ii suntem datori lui Dumnezeu, care a pus in noi Scanteia Divina, sa luptam pentru viata noastra, pentru a ne inalta spiritual.
Puteam sa raman in inconstienta si naivitatea mea, dar Dumnezeu a vrut sa-l cunosc pe domnul Petre Anca. De ce? Tocmai de aceea! Pentru a arata lumii ca nu exista boli incurabile, ca poti sa traiesti frumos, cu zambetul pe buze, chiar daca stii ca boala este in tine. Pentru a arata lumii ca poti muri demn si ca moartea nu este neaparat o infrangere.
Relatiile pe care le stabileste domnul Petre Anca cu pacientii nu este o relatie terapeut si bietul bolnav, ci o relatie a doi parteneri terapeutici care incearca sa se inteleaga unul pe celalalt. Cine stie sa aprecieze aceasta relatie nu are decat de castigat. Am multumit lui Dumnezeu pentru ca mi-a daruit aceasta boala groaznica fara de care nu l-as fi cunoscut pe domnul colonel, pe Nemuritori si in nici un caz nu as fi inteles si apreciat viata asa cum se cuvine, nu m-as fi cunoscut pe mine cu adevarat. Domnul Petre Anca vorbeste mereu de disfunctii ale diferitelor organe. Si sunt de acord cu el. Bolnav nu poate fi decat sufletul. Si va pot spune cu convingere ca suferinta fizica este nesemnificativa pe langa suferinta sufleteasca. Durerea fizica o poti suporta mai usor, o poti controla, poti ajunge in afara ei, pe cand cea sufleteasca te mistuie. Viata este asemanatoare unei paduri intunecate prin care merge fiinta umana. In iunie 2003, ochii mei inchisi au captat o lumina vie, m-am proiectat in ea si asa a inceput calatoria mea spre alta lume, alaturi de Nemuritori si aproape de Petre Anca. Este momentul cand am fost acceptata in Clubul „Nemuritorii”. Un grup de oameni care stiu ce este suferinta, care au urmat si urmeaza de ani de zile regimurile domnului colonel, care au descoperit adevaratele valori ale vietii. Ei mi-au aratat ce este adevarata Prietenie. Alaturi de ei mi-am petrecut ultimii 2 ani. Cei mai deosebiti ani din viata mea. Ani in care am trait cele mai frumoase clipe. Ce usoara si frumoasa este viata cand ai in jurul tau oameni minunati. Dintr-un om imobilizat la pat si cu putine sanse de revenire, am reusit, alaturi de acesti oameni, si datorita lor, sa urc muntele, sa cobor vaile, sa alerg prin roua, sa fac gimnastica, sa rad si sa indraznesc sa ma gandesc ca as putea avea un viitor. Era altceva… Iarba era verde, erau flori, fluturi, copilul din fiecare se simtea entuziasmat. Si era firesc sa fie asa. Dorul de duca ne largea zarea, iar dorintele treceau toate obstacolele. Era innebunitor de frumos! Am facut impreuna atatea lucruri frumoase si interesante, dar mai ales am reusit sa ne cunoastem si sa ne iubim.
E important sa-ti traiesti viata mai deplin, nu neaparat egoist, si astfel Cancerul se potoleste sau chiar poate sa dispara. La mine nu a disparut, dar o perioada buna de timp s-a potolit, timp in care am reusit sa inteleg viata si rostul ei, sa aflu ce este adevarata prietenie, sa am ocazia sa traiesc clipe minunate alaturi de oameni minunati. Se spune ca fiecare isi are propriul cantec. Daca nu invatam acest cantec Cancerul apare. El vine din interiorul tau. Si cum viata este o goana in care mai mult te lovesti de peretii ei, decat sa o traiesti linistit si sa comunici cu cei din jur, acest lucru se poate intampla. Sunt oameni care ma iau in serios, care ma ajuta, ma lumineaza cat de cat in hatisul in care ma aflu. Dar interesul fiind al meu, trebuie sa gasesc singura caile pe care sa inaintez in alcatuirea fiintei si a intregii mele personalitati. S-ar putea sa traiesc tot ce simt la proportii exagerate. Dar vreau sa ma evaluez corect, sa ma pricep. Nu vreau sa trec prin viata ca valiza prin gara. Am momente cand regret ca sunt atat de realista si cu picioarele pe pamant, ca stiu cum stau lucrurile si cunosc pozitia oamenilor fata de mine. Dar este mai bine asa. In felul acesta evit dezamagirile finale. Refuz sa ma mint singura. E suficient ca o fac cei din jur.
Suntem in anul 2004, un an care pentru mine nu a inceput grozav si nu stiu cum se va sfarsi. Dar ii multumesc lui Dumnezeu pentru ce mi-a dat. Datorita suferintei am avut parte de atatea bucurii. Ceea ce am mai bun in mine datorez suferintei; dar si ceea ce am pierdut in viata tot ei ii datorez. Din acest motiv suferinta nu poate fi nici blestemata, dar nici iubita. Pastram fata de ea un sentiment particular, greu de definit.
Viata m-a incercat intens si mult. Si totusi am puterea sa rad atunci cand ma doare cumplit. Probabil incerc sa-i rad dusmanului in fata, descurajandu-l in acest fel. Sa-i arat ca spiritul meu este mai presus decat agonia sa. Si va asigur ca e o metoda foarte buna de a suporta mai usor. Pentru cine reuseste. Pentru a reusi trebuie sa utilizam fiecare picatura de putere si vointa pe care o avem. Personal, la inceput nu credeam ca pot face acest lucru.
Voi incerca sa relatez o intamplare din viata mea pe care nu am mai spus-o nimanui pana acum. Nu de rusine, nu de frica, pur si simplu mi-am propus sa nu o fac si sa incerc sa o uit. Nu cred ca verbal as putea sa o redau, si nici in scris nu se pot descrie unele sentimente.
Era prima zi de Paste a „memorabilului” an 2004. Eram acasa, singura. Familia, prietenii sarbatoreau Nasterea Domnului Isus. Era zi de sarbatoare. Eu incercam sa-mi linistesc gandurile, sa-mi analizez sentimentele, sa-mi pun ordine in viata. Totul era linistit. Este locul in care ma simt eu, ma adun, ma incarc cu energia necesara. Nimic nu prevestea ce avea sa se intample. Era in jur de ora 14,00. Merg la bucatarie sa mananc un fruct. Cand ma intorc in dormitor simt ca ma duc in jos. Incerc sa ma redresez, dar corpul nu ma asculta. In cadere incerc sa ma sprijin cu mainile de pat. Nimic, mainile nu raspund la comenzi. Sunt jos, pe covor si nu stiu ce se intampla, nu pot sa fac nici o miscare. Nu ma doare nimic. La un moment dat vad cum mainile si picioarele incep sa se incordeze, se aduna pe langa corp. Sunt chircita, degetele de la maini sunt incordate parca pentru lupta iar genunchii imi ajung la gura. Nu pot sa fac nici un gest. Sunt cazuta cu fata spre masuta unde se afla ceasul. Timpul incepe sa treaca, minutele devin vesnicii si eu nu pot face nimic. Spaima incepe sa puna stapanire pe mine. Mi-am spus ca acesta este sfarsitul. Nu moartea, sfarsitul! Pentru mine aceste doua notiuni au intelesuri total diferite. Incep sa plang si sa privesc ceasul. Suna telefonul. Doamne, ce mult as fi vrut sa pot raspunde. Parca ca niciodata, acum suna foarte mult. Previziunea medicilor la astfel de diagnostic, sansa de a ramane paralizata se adeverise. Dupa mai bine de 30 de minute refuz sa mai privesc ceasul si sa plang. Trecuse deja prea mult timp pentru a mai fi vreo speranta de a-mi reveni. Inchid ochii si incep sa ma rog la Dumnezeu sa ma ia la el, sa o faca acum. Ma linistisem nepermis de mult. Sau ma resemnasem. Nu stiu. Eram plecata, refuzam sa mai fiu acolo, nu voiam sa deschid ochii. Am stat asa mult timp. Ma rugam, ma gandeam la diverse episoade din viata mea, fredonam melodii preferate. In acea stare de „liniste” aveam totusi legatura cu realitatea si eram convinsa ca am innebunit de sunt in stare sa mai si cant intr-o asemenea situatie disperata. Intr-un final, de curiozitate probabil, am vrut sa vad cat este ora. Era deja 15,10. Atunci am observat ca mainile sunt intinse lejer in fata. Incet, cu teama, am incercat sa misc degetele. Nici o problema. Nu puteam sa cred. Ma uit spre picioare si incerc sa le misc. Raspund la comenzi. Incep sa plang de bucurie si incerc sa ma ridic. Cu greutate ajung pe marginea patului unde am stat mult timp multumindu-i lui Dumnezeu, pentru a cata oara, ca nu ma paraseste niciodata, ca ma poarta pe brate. Este unul din momentele si sentimentele in care bucuria si fericirea m-au coplesit. Intreba cineva la un moment dat: „V-a durut vreodata Fericirea?” DA! Pe mine m-a durut, si m-a durut tare si nu o singura data! De aceea apreciez viata si adevaratele valori, de aceea iubesc sinceritatea si nu accept minciuna, indiferent din partea cui ar veni. Minciuna nu are nici o scuza! Adevarul doare, dar este curat! Spun unii ca sinceritatea te vinde. Adevarat! Dar, intre a fi vandut de minciuna si a fi vandut de sinceritate, este o mare diferenta. Cand sinceritatea te vinde, te mangaie gandul ca nu ai renuntat la principiile tale de viata si, mai devreme sau mai tarziu, adevarul si dreptatea ies la lumina. Si nu se merita sa pierzi prieteni, lucruri, pentru o minciuna care te ajuta sa castigi lucruri si sentimente efemere! Sunt momente in care ma las prinsa de micile probleme, de trecatoarele trairi, dar aducandu-mi aminte de Momentele importante din viata mea incerc sa le las in urma si sa ma ocup de lucruri frumoase. Aceasta cadere a fost unul din Momentele mele. Este prima si ultima oara cand am vorbit despre el. Este un capitol incheiat, dar nu neinsemnat. Cum va spuneam, nu a fost singurul. Pe data de 18 septembrie 2004, eram la prietena mea Dana. Pe la ora 6,00 dimineata incerc sa ma ridic din pat sa merg la baie si constat ca nu ma pot ridica. Stau aproape o ora pe marginea patului tot incercand sa ajung in picioare. Nimic. Intr-un final o trezesc pe Dana, dormeam cu ea si cu ingerasul ei, si ii spun ce se intampla. Ne chinuim amandoua, ma ajuta sa ma deplasez putin, dar ma pierde pe hol. Picioarele nu ma asculta deloc. Aduce un scaun si, sprijinindu-ma in maini reusesc sa ma ridic pe el. Ma cara cu tot cu scaun la baie si acolo raman. Cheama pe cineva sa o ajute sa ma duca in pat, unde raman peste zi. Mult mai tarziu, discutand cu prietenii le spun ca nu m-am comportat atat de disperat pe cat ar fi trebuit, prea putine lacrimi, prea putina deznadejde. Totusi, nu puteam merge! Ei spun ca sunt un om realist, puternic, eu spun ca se poate si mai rau, avand in vedere prin ce mai trecusem. Ii cer permisiunea lui Petre Anca de a intra in post si se aproba. Pe la amiaza soseste Luminita. Eu eram mai bine. Am uitat sa va spun ca de o saptamana nu dormeam de dureri de spate, care au crescut in intensitate in fiecare noapte. Sa explic putin fenomenul. Tumora care o am la maduva coloanei vertebrale a imbracat nervii. Cand actioneaza mai intens stranguleaza nervii care dor destul de urat, iar organele coordonate de acestia nu mai raspund. Imi pun compresa pe spate iar Dana imi face un masaj. Durerea mai cedeaza, nervii se relaxeaza si spre dupa amiaza, cu mare dificultate si cu mari dureri, pot sa merg singura la baie. Important este ca am putut sa o fac singura. Vestea s-a raspandit rapid intre prieteni, asa ca mai spre seara un bun prieten a traversat tara pentru a ajunge la mine. Nu e putin lucru. Sunt gesturi care conteaza, care te mobilizeaza. Se spune ca nu ai totul cand ai sanatate. O sanatate buna este mai usor de obtinut decat o iubire buna. Dar cand nu ai sanatate, daca ai pe cineva caruia ii pasa de tine, ai Totul. Eu am prieteni carora le pasa de mine. Si le multumesc ca exista. As vrea sa fac un mic comentariu in legatura cu prietenii si prieteniile pierdute. Sunt multi din cei bolnavi care spun ca dupa ce au adoptat un regim naturist si un alt mod de viata, impus de starea de sanatate, au ramas fara prieteni. S-au indepartat, ii evita, nu-i mai cauta. Mie personal nu mi s-a intamplat asa ceva, din contra, as putea spune ca aria prietenilor s-a largit. Nu intelegeam ce se intampla. Mai apoi, discutand cu ei am inteles. Cand se intalnesc cu prietenii nu discuta decat despre boala lor, despre cat de mult se sacrifica, cat sufera. Totul graviteaza in jurul lor. Nu discuta despre altceva decat despre boala si vor sa capteze intreaga atentie. Sau, mi-au spus ca atunci cand se intalnesc cu prietenii, acestia ii incarca cu problemele lor si ei nu vor sa le mai preia si pe ale acestora. Le au pe ale lor. Mi se pare un pic egoist din partea lor. Ii inteleg. Cand ai cancer sau alta boala grava, ai intradevar o problema adevarata, iar problemele celorlalti ti se par nimicuri. Dar pentru acestia sunt probleme existentiale, pe ei acestea ii framanta, lor li se par importante. Cand poti duce in spate o problema de viata si de moarte, poti asculta si un prieten care nu si-a platit o factura. Nu este foarte greu. Nu trebuie decat sa asculti, sa zambesti, sa-i arati ca iti pasa si sa incerci sa discuti despre probleme comune, care va relaxeaza si va fac placere. Daca iti pasa de un prieten, iti pasa si de problemele lui. Viata nu se opreste in loc pentru tine sau pentru boala ta. Ea merge mai departe, cu sau fara tine, din ea facem parte toti, bolnavi sau nu.
Am cazut de multe ori, dar m-am ridicat si am continuat sa merg mai departe. Am cazut din nou, dar am continuat sa merg mai departe. Nu mi-a parut rau pentru mine.
Mi-am spus mereu: „Nu conteaza ca am cazut; sunt suficient de puternica, de inteligenta pentru a reusi!”. M-am ridicat si am continuat sa merg. Am cazut dar am continuat sa merg si de fiecare data a devenit din ce in ce mai usor, chiar daca la inceput parea atat de dificil. De aceea, chiar daca veti cadea din cand in cand, nu va judecati prea aspru. Nu va transformati intr-o victima. Nu fiti prea aspri cu voi. Ridicati-va si luati-o de la capat. La inceput va fi greu, dar in fiecare zi va deveni din ce in ce mai usor, pana cand, intr-o buna zi, veti descoperi ca puteti sa va conduceti singuri viata. Si veti fi surprinsi de modul in care viata voastra s-a transformat. Daca eu am putut sa fac acest lucru, la fel puteti sa faceti si voi. Nu muriti fara sa fi trait. Acordati-va o sansa de a arata cine sunteti cu adevarat si, cand va veni vremea sa va duceti, faceti-o stralucind de glorie. Nu va faceti probleme in legatura cu viitorul, traiti clipa prezenta si ziua de azi pentru ca: Azi este inceputul unui nou VIS. Intr-o zi cand vei fi ostenit si suferind si vei dori sa-ti parasesti trupul, moartea va fi o vindecare – nu un esec. Vei fi un exemplu pentru felul in care se infrunta adversitatile si vei lasa in urma o mostenire de Iubire. Nu stiu cat am putut reda din zbuciumul sufletului meu. Numai eu stiu si pot intelege tot ce am trait si simtit. Oricat am incerca sa explicam trairile interioare, ele nu vor putea fi intelese decat de cei care sufera intens si profund. Eu am acceptat caderile cu capul sus si cu ochii larg deschisi. Eu ma simt o invingatoare. In timp ce altii tremura pentru toate lucrurile trecatoare, eu pot sa rad. Eu nu mai am nimic de pierdut. Sunt libera! Oare cat va mai avea rabdare viata cu mine? Daca am ajuns aici, la peste 4 ani de suferinta si peste 3 ani de la operatie, ani in care am suferit enorm, dar am avut si cele mai mari bucurii, acest lucru il datorez familiei, prietenilor, colegilor, Nemuritorilor si mai ales domnului Petre Anca. Mi-ar trebui o viata sa le multumesc.
Exista o solutie pentru problemele noastre? DA. Ne poate ajuta cineva sa o aplicam? DA. Acesta este Petre Anca, care dovedeste in mod repetat prin fapte ca stie si poate ceea ce noi nu suntem in stare. Care este solutia? Aici ne poate ajuta un terapeut cand suntem pregatiti. Ne face constienti de rana noastra ascunsa si uitata deschizand-o, curatind-o si punand sare pe ea. Mai departe treaba o facem noi, ajutati de el, cand avem nevoie. Si Doamne, cata nevoie avem de el! Si cand de gandesti ca te ajuta neconditionat, ca nu pretinde nici un ban pentru consultatie sau pentru regimurile prescrise, ca iti raspunde politicos la telefon indiferent de starea in care se afla sau cat de obosit este, parca ti se pare nefiresc pentru un om. Cand te mustra atat de cald si parinteste atunci cand faci greseli cat roata carului in ceea ce priveste regimul, si nu numai, parca ti-e jena sa mai repeti asemenea grozavii. Si cand vezi ca unii, care nici macar nu-l cunosc, nu au fost in stare sa tina macar o singura data un regim, care nu stiu ce este aceea durere, isi permit sa-l judece sau sa-l jigneasca, te intrebi: De ce? Exista un singur raspuns: Acesta este nivelul lui de cunoastere si de bun simt. Nu merita sa te cobori la nivelul lui. Astfel de oameni merita lasati sa traiasca in mocirla in care se complac. Ar fi inutil sa incerci sa-l ridici, el oricum nu ar intelege, ar fi doar o risipa de energie. In murdaria lor se cred superiori, din cauza acestei murdarii nu vad realitatea si datorita ignorantei refuza o informare corecta si obiectiva.
Trebuie sa luptam pentru sanatatea noastra. Aceasta este autovindecarea reala. Marele secret este Rabdarea.
Marele ajutor – Petre Anca.
Dar cine este Petre Anca?
Un Terapeut, Om, Prieten care iti da puterea de a lupta. Care este alaturi de tine, iti indruma pasii si iti lumineaza calea.
Un Terapeut care te invata cum sa lupti singur,nimeni nu o poate face in locul tau.
Un Om care te invata diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet.
Un Prieten care, chiar daca nu este langa tine, este suficient sa stii ca el exista, si astfel poti merge mai departe.
Cei care il cunosc se simt norocosi, cei care-i stau alaturi sunt binecuvantati, cei care nu l-au cunoscut inca, au pierdut enorm. Personal, Existenta mi-a dat ocazia pe care nu am cerut-o, pe care nu am meritat-o si pe care totusi o am: Sansa de a gravita in preajma acestui Fenomen.
Urmarind viata de la fereastra, vartejuri mari de ganduri spulbera gradinile din mine…
Privesc spre imensul cer albastru, pictat cu nori pufosi, si ma gandesc…
Dragul meu Prieten, sa nu uiti niciodata…
Mihaela, 20.11.2004

Un comentariu:

Cerasela Neagu spunea...

Foarte frumos...si bine punctat...ma regasesc, din pacate...as vrea sa stiu mai multe despre Mihaela Galan...cum se mai simte...si despre terapeutulPetre Anca...imi puteti scrie pe privat la cherry_cip@yahoo.com