Legendă orientală - SOARTA

SOARTA
legendă orientală

În vremurile de demult, într-un orăşel bogat trăia un negustor care vindea covoare, fildeş, mirodenii şi ulei de trandafir.
Isteţimea, buna cuviinţă, credinţa, corectitudinea şi felul în care îşi conducea afacerile câştigaseră respectul şi stima tuturor.
Într-o bună zi i se ivi ocazia să cumpere o cantitate mare de praf de aur la un preţ mic pe care să-l vândă cu un profit ce avea să-i tripleze averea.
Dar, ca să strângă suma de bani necesară, fu nevoit nu numai să adune toţi banii disponibili pe care îi avea, în afară de cei daţi cu împrumut, ci, pe deasupra, să-şi vândă şi toată marfa.
După ce cântări cu grijă toate avantajele şi dezavantajele, socoti că afacerea era profitabilă şi nu putea da greş decât dacă soarta îl lovea pe neaşteptate.
Şi aşa se hotărî să pună în joc toată averea sa.
Într-o săptămână făcu pregătirile necesare şi dădu poruncile potrivite, fără să dezvăluie nici unuia dintre oamenii săi secretul, aşa cum îi şade bine unui om iscusit.
La primele ore ale nopţii de marţi – momentul potrivit pentru o asemenea ispravă – îi spuse fiului său cel mare:
- Înşeuează calul murg pentru tine şi un catâr pentru mine, cu coburii de şa.
Fiul, ca de obicei, făcu ascultător ce i se poruncise şi agăţă de fiecare parte a şeii cele două traiste mici de piele pe care i le dăduse tatăl său.
După ce rostiră câte o rugăciune scurtă, ca să le meargă bine în călătorie, în zorii zilei cei doi plecară de acasă.
Tatăl mergea în frunte, iar fiul puţin mai în spate.
Steaua lor norocoasă îi călăuzi tot timpul şi afacerile fură încheiate cu atâta repeziciune şi cu un profit, încât acest noroc neaşteptat începu să-l înspăimânte pe negustor, care murmura întruna: “Facă-se voia lui Allah” sau “Dacă este pe placul Marelui Stăpân!”
Între timp află că scumpirea obiectelor de preţ se petrecuse datorită căsătoriei Delfinului Franţei cu Infanta Spaniei, aşa încât putu să-şi vândă toate bunurile, pe credit, cu un profit ce depăşea cu mult socotelile sale.
Datornicii săi erau cu toţii prosperi şi binevoitori şi-şi plătiră datoriile de bună voie.
Nici o piedică sau întârziere nu li se ivi în cale.
După ce încheie afacerile, negustorul porni către bogatul orăşel de coastă unde îl aştepta praful de aur.
Avea inima uşoară, dar din când în când murmura în barbă “Facă-se voia lui Allah”.
La o zi depărtare de destinaţia lor, cei doi se opriră la un han mai ferit ca să mănânce şi să se odihnească.
Ca de obicei, tatăl luă traistele şi intră în han, în vreme ce fiul dădu şeile jos de pe animale şi le dădu de mâncare în grajd.
Se spălară pe mâini şi, după rugăciune, se aşezară la masă.
Nu terminaseră bine de mâncat, când o mulţime de oameni zdrenţăroşi şi gălăgioşi intrară şi cerură vin.
Băură, cântară mai multe cântece, apoi băură din nou.
În curând izbucni o ceartă, care se lăsă cu bătaie: ţipete, lovituri şi în cele din urmă, cuţitele fură scoase din teci.
- Se apropie o furtună. Hai să plecăm, zise negustorul şi se ridică de la masă. O să te ajut să pregăteşti animalele de drum.
Pe întuneric, înşeuară iute calul murg şi catârul, porniră la drum şi galopară până ce zgomotul încăierării nu se mai auzi.
Dar când se făcu cu totul linişte, tatăl îşi opri catârul, se întoarse şi îi porunci fiului său.
- Opreşte-te! Trebuie să ne întoarcem!
Întoarse catârul şi porni înapoi pe acelaşi drum, urmat de fiul său.
Ajunşi din nou în curte, se uitară pe fereastra hanului şi ascultară: era o linişte ca de mormânt.
Felinarele încă mai ardeau, dar nu se vedea nimeni.
Uitându-se mai bine, văzură numai oameni morţi şi bălţi de sânge.
Îl strigară pe hangiu şi pe servitori, dar nu răspunse nimeni.
Probabil că se ascunseseră pe undeva prin casă sau în pădurea din apropiere, speriaţi de bătaie.
Negustorul aruncă frâiele fiului său, alergă sus pe scări, intră în han, se apropie de masa la care stătuseră, se aplecă sub scaun şi, ce să vezi?
Fiul său îl zări ridicând cele două traiste de piele legate şi aruncându-le pe umăr.
Abia acum îşi dădu seama tânărul că, în grabă, plecaseră fără traiste.
Negustorul reapăru în curte şi nu scoase nici un cuvânt.
Îşi legă traistele de şa, încălecă pe catâr şi îl lovi peste pântece cu băţul.
Merseră la galop multă vreme, temându-se că potera va veni la han, le va lua urma şi îi va prinde şi duce la judecător.
Şi ştia că judecătorii îi jefuiau pe acuzaţi până la ultimul bănuţ, vinovaţi sau nu.
În zori ajunseră într-o pădurice umbroasă, la un pârâiaş, unde negustorul îi spuse fiului său să descalece şi să priponească animalele de un copac.
- Ia traistele şi vino după mine, zise el, după rugăciunea de dimineaţă.
Ajunseră la un luminiş ascuns privirilor curioase.
Negustorul se opri şi zise:
- Acum stai jos.
Se aşezară pe iarbă, iar tatăl desfăcu cele două traiste şi începu să împartă, în tăcere, conţinutul lor, în două părţi egale.
Diamantele, perlele, peruzelele fură aranjate în două grămezi, piatră lângă piatră, după mărimea şi valoarea lor.
La fel făcu şi cu banii de aur şi cu poliţele bogaţilor mauri.
După ce termină, negustorul zise:
- Aici sunt două părţi egale. Una dintre ele este a ta. Ia grămada pe care o vrei, pune totul într-o traistă şi leag-o de şa. Urcă de îndată pe cal şi pleacă în direcţia pe care am urmat-o până acum. După câteva minute o să ajungi la o răscruce. Ia-o la stânga, pentru că pe acolo este cel mai scurt drum către casă. Ţine minte: de acum tu eşti capul familiei. Trăieşte viaţa aşa cum crezi tu că e mai bine. Nu sunt în măsură să-ţi dau vreun sfat sau binecuvântarea. Pleacă şi nu te mai uita înapoi. O să fiu plecat multă vreme, poate pentru totdeauna.
Fiul său îl ascultă în tăcere, făcu o plecăciune, sărută pământul de sub picioarele lui, apoi se întoarse, urcă pe cal şi dispăru în pădure.
Pentru moment numai atât o să spunem despre negustor şi fiul lui.

* * *

Un oraş renumit şi frumos, capitala unei împărăţii măreţe, se afla în ajunul unei mari sărbători.
Din zorii zilei, toţi locuitorii, de la marele şi milostivul împărat până la cel mai sărac ucenic, ţineau post, un post care înceta la căderea întunericului, în clipa în care ochiul omului nu mai putea deosebi culoarea neagră de cea roşie.
Pentru potolirea setei, legea permitea oamenilor să bea o singură gură de apă curată.
Dar cu toţii aşteptau sărbătoarea la care îi aşteptau o mulţime de merinde, dulciuri, fructe, vin şi multe alte delicatese.
În ţinutul acela se păstra, din moşi strămoşi, un obicei deosebit: oamenii săraci, orfanii, bătrânii singuri sau călătorii fără un adăpost în noaptea aceea erau invitaţi să se alăture familiilor din oraş ca să sărbătorească.
Tradiţia aceasta era respectată atât în palatele somptuoase ale bogaţilor, cât şi în cocioabele dărăpănate ale celor mai săraci.
Pe când ieşea din casa de rugăciuni, chiar înainte de amurg, unul dintre cei mai de seamă şi mai stimaţi locuitori ai oraşului spuse astfel prietenilor săi:
- O, prieteni, fiţi buni şi mă ascultaţi! Vă rog să aduceţi la casa mea toţi săracii pe care îi vedeţi pe străzi şi în cafenele. Cu cât sunt mai slabi, mai trişti şi mai neajutoraţi, cu atât mai multe onoruri îi voi întâmpina.
Bogăţia omului acestuia nu avea margini.
Caravanele lui străbăteau pământul în lung şi-n lat, mulţimea de vase naviga până în cele mai depărtate colţuri ale lumii, iar frumuseţea palatelor sale de marmură, cu grădinile mari şi fântânile răcoroase, încântau ochiul.
Bogăţia îi atrăsese onoarea şi veneraţia celorlalţi, în vreme ce înţelepciunea şi sufletul său bun şi iubitor de adevăr câştigase iubirea tuturor.
Milostenia faţă de săraci niciodată nu pălea şi nicicând nu îşi părăsea prietenii aflat la nevoie, iar sfaturile sale, pentru mai grele probleme, erau atât de profunde şi de preţioase, încât chiar şi împăratul, Umbra Profetului pe pământ, le cerea adesea.
Auzind rugămintea lui, prietenii se aplecară până la pământ şi îi făgăduiră că îi vor îndeplini cererea cât de bine vor putea.
Unul dintre ei însă adăugă:
- O, fântână de bunătate, protector al săracilor şi înţeleptule! Ascultă-mă şi pe mine, căci îţi voi spune ce mi-a povestit şi mie unul dintre servitorii mei când s-a întors de la baia pe care, aţa cum ştii, fiecare credincios adevărat este obligat să o viziteze într-o astfel de zi. În baie era un om aşa de bătrân şi de sărac, cum nu s-a mai văzut în oraşul nostru care abundă de cerşetori. Tot ceea ce avea erau nişte sandale vechi, o pungă de piele şi zdrenţele din spate. Când bătrânul s-a întors de la băi în camera de îmbrăcare, a văzut că punga lui de cerşit şi sandalele îi fuseseră furate – în glumă, cred, mai degrabă decât din lăcomie – şi că mai rămăsese numai cu zdrenţele. Toţi cei care erau acolo au fost revoltaţi şi compătimitori, dar uimirea lor nu mai cunoscu margini când văzură că faţa omului, departe de a fi schimonosită de mânie şi supărare, radia de bucurie. Ridica mâinile şi îi mulţumea lui Allah şi soartei în cuvinte atât de deosebite, sincere şi pline de pasiune, încât privitorii amuţiră şi se dădură într-o parte. Acesta este omul despre care am vrut să-ţi vorbesc, o, dătătorule de pace, deşi trebuie să-ţi mărturisesc faptul că mie omul acesta mi se pare nebun.
Bogatul clătină din cap şi spuse:
- Nu ştim dacă este nebun sau un sfânt. Adu-l la casa mea, prietene, cât de repede poţi, iar el va fi invitat de onoare la petrecerea mea.
Şi când sosi momentul mult aşteptat şi în oraş începură să strălucească luminile, iar aromele de pilaf, pasăre friptă şi condimente se ridicară din toate cuptoarele oraşului spre cerul nopţii, cerşetorul fu adus la casa celui bogat.
Gazda îl întâmpină în curte, îi luă braţul cu veneraţie şi, sprijinindu-l, îl conduse în sala petrecerii, unde îl aşeză în capul mesei.
Luă din mâinile servitorilor farfuriile ca să-l servească chiar el cu cele mai bune feluri de mâncare.
Toţi cei prezenţi erau încântaţi de blândeţea ce strălucea pe faţa bătrânului, iar gazda, mişcată de părul lui cărunt şi de bucuria sinceră, îl întrebă:
- Spune-mi dacă pot să-ţi fac pe plac îndeplinindu-ţi dorinţele, oricât de mari sau de mici ar fi ele.
Bătrânul răspunse zâmbind:
- Adu-ţi toţi copiii şi copiii copiilor tăi aici ca să-i binecuvântez.
Cei patru fii mari ai negustorului şi cei trei nepoţi mici se apropiară unul câte unul, după vârstă şi fiecare îngenunche în faţa lui, pentru ca bătrânul să-i binecuvânteze.
După ce acest străvechi ritual luă sfârşit, gazda îl rugă pe bătrân să-l binecuvânteze şi pe el.
Bătrânul nu numai că făcu ce fusese rugat, dar îl îmbrăţişă şi îl sărută pe amândoi obrajii şi pe gură.
Faimosul negustor se ridică din genunchi copleşit de emoţie şi zise:
- Iartă-mă pentru întrebarea pe care ţi-o voi pune, dar, crede-mă, nu e venită dintr-o curiozitate prostească. Din clipa în care ai intrat în casa mea, m-am uitat la tine cu atenţie. Nu-mi pot lua ochii de la faţa ta care mi se pare tot mai apropiată şi mai dragă cu fiecare clipă. Îţi aminteşti cumva dacă ne-am mai întâlnit vreodată, demult ?
- Te iert, fiule, zise bătrânul cu un zâmbet blând. În schimb o să-ţi pun şi eu o întrebare. Îţi aminteşti o pădurice umbroasă pe malurile unui pârâiaş, un catâr şi un cal murg, amândoi legaţi de un copac şi doi oameni într-un luminiş rotund, un tată şi fiul său, care au golit traistele pline cu pietre preţioase şi aur şi le-au împărţit în părţi egale?
La aceste cuvinte, negustorul se aplecă până la pământ în faţa bătrânului şi sărută pământul de la picioarele lui, apoi, în timp ce se ridică, exclamă:
- O, tatăl meu iubit, mulţumesc marelui Allah că te-a adus aici. Iată, aceasta este casa ta, şi iată-mă pe mine cu toţi copiii mei, cu toţi servitorii şi sclavii tăi.
Se îmbrăţişară multă vreme, cu ochii vărsând şiroaie de lacrimi.
Cei din jur plângeau şi ei.
După ce se liniştiră cu toţii, negustorul renumit îl întrebă cu dragoste pe tatăl său:
- Spune-mi, tată, de ce atunci ai împărţit tot ceea ce aveam şi de ce-ai vrut să ne despărţim pentru mult timp, dacă nu pentru totdeauna?
Bătrânul răspunse:
- Când am plecat, dacă îţi aminteşti, norocul ne-a urmat peste tot. eu repetam întruna “Facă-se voia lui Allah” de teama soartei invidioase. Şi când ne-am întors la hanul acela de pe drum şi am găsit traistele neatinse, deşi fuseseră expuse tuturor ochilor şi mâinilor, am înţeles că această favoare unică a soartei de păşea tot ceea ce se întâmplase vreodată unui muritor şi că avea să urmeze un şir lung de nenorociri şi supărări. Ca să te salvez pe tine, primul meu născut, şi toată casa de nenorociri, m-am hotărât să vă părăsesc, luând cu mine soarta de neocolit, pentru că stă scris: “Numai un nebun caută să se ascundă de furtună sub un copac care atrage trăsnetul”… Ţinând seama de sărăcia şi ghinioanele care au căzut asupra mea de când am plecat, aş zice că n-am făcut deloc rău plecând atunci.
Toţi cei de faţă se plecară în faţa bătrânului, înfioraţi de înţelepciunea şi dragostea sa faţă de familia pe care o părăsise.
Atunci unul dintre cei mai bătrâni şi mai respectabili oaspeţi întrebă:
- O, frate al unchiului meu, de ce te-ai bucurat astăzi, în loc să plângi, când ai aflat că tot ceea ce aveai, punga de cerşetor, ţi-a fost furată? Te implor, nu te supăra pentru întrebarea mea!
Bătrânul răspunse, zâmbind blând:
- M-am bucurat pentru că am înţeles că soarta s-a săturat să mă mai chinuie. Pentru că nu cred că există sub soare o fiinţă mai lipsită de noroc şi mai nefericită decât un cerşetor a cărui pungă a fost furată! Nici un ghinion mai mare nu m-ar fi putut lovi. Şi iată! N-am avut dreptate? N-am regăsit, chiar în aceeaşi zi, pe fiul meu şi pe fiii lui şi pe fiii fiilor lui? De acum pot să trăiesc liniştit până la sfârşitul zilelor mele în dragoste, bucurie şi pace, fără să mă mai tem că aş putea să atrag asupra familiei mele soarta cea rea.
La auzul acestor vorbe, se plecară din nou cu toţii în faţa lui şi exclamară deodată:
- Soarta!