Albă-ca-Zăpada - poveste de Fraţii Grimm

Albă-ca-Zăpada
de Fraţii Grimm (Jacob şi Wilhelm Grimm)

A fost odată o împărăteasă şi într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului, în fulgi mari şi pufoşi, crăiasa stătea într-un jilţ, şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos. Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirea la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arată aşa de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele meu şi cu părul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul. Şi-i dădură numele de Albă-ca-Zăpada...
După ce o aduse pe lume, împărăteasa muri.
Cum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Femeia asta era cadra de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră, şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa, nu uita să o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspundea:
— Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieşte numai
adevărul.
Vezi însă că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trecea tot mai
frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minunăţie de fată: frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei. Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Oglinda îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă!
La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi, de pizmă şi ciudă, odată se îngălbeni şi se-nverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plezneşte fierea de ciudă; şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu să o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pacea nici ziua, nici noaptea. În cele din urmă, chemă un vânător şi-i porunci:
— Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd să o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o, şi drept mărturie că mi-ai împlinit porunca, să-mi aduci plămânii şi inima netrebnicii!
Vânătorul nu ieşea din vorbele împărătesei şi se afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:
— Vânătorule dragă, cruţă-mi viaţa şi-ti făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta de codru şi nu am să mă mai întorc niciodată acasă!
Şi pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:
— Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om!
Iar în sinea lui gândea: "Biata de tine, până la urmă tot au să te sfâşie fiarele sălbatice!..."
Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuise să-şi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai atunci trecea în fugă pe acolo un pui de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficaţii, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit întru-totul dorinţa.
Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi cu tot felul de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet că nu se dădu în lături să le mănânce, încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficaţii fetiţei.
Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşită, şi era atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci, ca şi când de acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie — şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi scăparea... Într-un sfârşit, începu să alerge, şi gonea într-una peste bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice, treceau în goană pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alerga ea aşa, cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţă şi intră înăuntru să se odihnească.
În căsuţă, toate lucrurile erau mititele, dar atât de gingaşe şi sclipind de curăţenie, că ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă erau rânduite şapte talere mici, şi lângă fiecare taler se afla câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât un degetar.
Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuceane aşternute cu cearşafuri albe ca neaua.
Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli câte un pic din fiecare taler, ciupi dintr-o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte o înghiţitură de vin, fiindcă nu voia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Şi fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuţ, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt, şi abia ultimul pătuţ se nimeri să fie pe măsura ei. Fata se culcă în el şi adormi.
Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici, care sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi, de îndată ce se făcu lumină în căsuţă, îşi dădură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare.
Şi atunci primul pitic zise:
— Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
— Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
— Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea:
— Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
— Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea:
— Cine a tăiat cu cuţitul meu?
Al şaptelea întrebă şi el:
— Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic cătă în jur mai cu luare-aminte, şi pe dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui.
— Cine s-a culcat în pătuţul meu?! se minună el.
Ceilalţi alergară într-o goană la pătuceanurile lor şi începură să strige, care mai de care:
— Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă-ca-Zăpada care dormea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi, şi cu toţii veniră în grabă, scoţând strigăte de uimire.
Apoi îndreptară către Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.
— Doamne, Dumnezeule — apucară ei să strige — tare frumoasă mai e copila asta!
Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară să o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia, şi aşa trecu noaptea.
Când se lumină de ziuă, Albă-ca-Zăpada deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici se sperie rău. Dar ei se arătară prietenoşi şi începură să o întrebe cu blândeţe:
— Cum te cheamă, fetiţo?
— Albă-ca-Zăpada — răspunse ea.
— Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai întrebară ei.
Atunci, Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir-a-păr totul: cum măica-sa vitregă a pus s-o omoare, dar vânătorul se îndurase de ea şi-i lăsase viaţa, şi cum gonise toată ziulica prin pădure, până ce dăduse peste căsuţa lor.
După ce o ascultară fără să scape vreun cuvinţel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
— Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, să găteşti şi să faci pătucurile, să coşi, să speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduiala şi curăţenie, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
— Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada, şi de atunci rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei, şi-n fiecare dimineaţă, piticii plecau în munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale, şi când se întorceau seara acasă, găseau mâncarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură singurică şi, din această pricină, piticii cei buni avuseseră mereu grijă
s-o povăţuiască:
— Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu de fel să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!
Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficaţii fiicei ei vitrege, se credea iarăşi cea mai frumoasă de pe lume. Şi într-o zi, apropiindu-se de oglindă, o întrebă:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţara?
Atunci oglinda îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar acolo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
Şi-i mult, mult mai frumoasă! ....
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu o minte. Şi-şi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada era încă în viaţa.
Începu atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea să o piardă din nou, căci atâta timp cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăţia, pizma îi chinuia sufletul fără răgaz şi n-avea clipă de linişte. În cele din urmă, născoci ceva: îşi vopsi faţa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătrână neguţătoare, că nimeni nu ar mai fi putut să o recunoască. Schimbată astfel la înfăţişare, o porni către cei şapte munţi şi, într-un sfârşit, se pomeni în faţa căscioarei celor şapte pitici.
Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
— De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!
Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o privire pe geam şi întrebă:
— Bună ziua, tuşică dragă, da' ce ai matale de vânzare?
— Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă neguţătoreasa. Cingători de toate culorile.
Şi vicleana scoase una, împletită din mătase pestriţă.
"Se vede cât de colo că-i o femeie de treabă — gândi fata — aşa că n-am de ce să nu o las înăuntru! Că doar n-o fi foc! ...
Trase zăvorul şi o pofti să intre şi-i cumpără cingătoarea cea frumoasă.
— Vai ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gătesc eu cu ea, aşa cum se cuvine! o îmbie cu blândeţe femeia. Albă-ca-Zăpada, n-avea de unde să bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună cingătoarea, dar băbuşca, o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie răsuflarea şi căzu jos ca moartă.
— Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi o şterse repede pe uşă.
Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă şi cei şapte pitici. Şi cum se mai speriară, bieţii de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără simţire, de parcă ar fi fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar, şi încetul cu încetul, îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate cele ce s-au întâmplat, şi aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
— Neguţătoarea aceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Fereşte-te, barem, de-acu'încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem noi acasă!
Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la inimă nici nu aştepta să treacă bine pragul palatului şi se şi duse glonţ la oglindă şi-o întrebă:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar acolo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
Şi-i mult, mult mai frumoasă! ....
Împărăteasa rămase ca stană de piatră când auzi asta şi simţi că-i năvăleşte tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta!... "Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără de greş, ca să-ţi vin de-a binelea de hac!" Şi cum la farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasă meşteri un pieptene otrăvit. După aceea îşi schimbă hainele şi luă înfăţişarea unei bătrâne gârbovite de ani. Şi iarăşi o porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi.
Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşă şi strigă:
— Marfă bună de vânzare, marfă bună!
Albă-ca-Zăpada cătă afară pe geam şi spuse:
— Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
— Da'de privit, cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa?...
Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimba pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcu pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră la preţ, bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe:
— Ia vino încoa' la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca lumea!...
Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar de-abia îi trecu băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi începu să lucreze prin toate mădularele, arătându-şi puterea ucigătoare, şi biata copilă, căzu jos, fără viaţă.
— Acu' s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor!... rânji la ea femeia cea haină, şi-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri, sufletul ei negru clocotea de-o bucurie drăcească.
Dar spre norocul fetei, înserarea cobora curând şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndată ce o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând fără viaţă, bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la cale şi, cercetând copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada îşi veni în fire, ca şi când ar fi dormit doar niţeluş, şi prinse a le povesti cele întâmplate.
Dimineaţa, piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu deschidă uşa nimănui, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
În ăst timp, împărăteasa ajunse la palatul ei şi, aşezându-se în faţa oglinzii, se grăbi s-o întrebe:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar acolo, ascunsă-n munţi,
Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
Şi-i mult, mult mai frumoasă! ....
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de mânie. "Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii mele!"
Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călcă picior de om, şi amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plămădi un măr otrăvit. La înfăţişare, mărul era nespus de frumos: alb ca spuma, pe o parte şi rumen pe alta, ca oricine l-ar fi văzut, i se trezea numaidecât pofta să-l mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el, zile multe nu ar mai avea şi cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşteşugit mărul, împărăteasa îşi boi faţa şi se îmbrăcă în straie de ţărancă. Şi schimbată astfel, trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la căscioara celor şapte pitici. Aici bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră şi spuse:
— Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii!
— Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă Domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da' până una-alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani!...
— Nici nu mă gândesc să-l iau — răspunse Albă-ca-Zăpada — n-am voie să primesc nimic.
— Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită?... strecură ea, cu viclenie, întrebarea. Fii pe pace copiliţo!... Iaca, tai mărul în două: bucata asta rumenă mănânc-o tu, iar pe cealaltă oi mânca-o eu.
Dar vezi că mărul era cu meşteşug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită.
Albă-ca-Zăpada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr, şi, când o văzu pe ţărancă muşcând din el, nu mai putu răbda şi, întinzând mâna pe fereastră, luă jumătatea cea înveninată. Dar nu apucă să înghită decât o îmbucătură, că şi căzu jos, fără suflare.
Împărăteasa îi aruncă priviri ca de fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
— Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu', piticii n-or mai putea sa te învie!...
Plecă de acolo cât putu de repede şi când ajunse la palat, întrebă iar oglinda:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
— Măria ta este cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poate fi liniştită o inimă pizmaşă...
În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă, o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos, fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfăcură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! ...
Atunci, o aşezară pe o năsălie şi, strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile încheiate. Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă, de parcă s-ar fi aflat doar în somn, şi-n obraji avea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că piticii nu se îndurară să o coboare în pământ.
— Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî! Ar fi mare păcat!... grăiră care mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleştar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea.
O culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum şi că a fost fiica de împărat. Apoi urcară sicriul pe un vârf de munte, de-l aşezară acolo, şi de fiecare dată, rămânea câte unul de veghe. Vietăţile pădurii începură a veni şi ele s-o jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un corb, şi-n urma acestora o hulubiţă. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.
Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea şi, dând peste căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte.
A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada, şi citi cu nesaţ ce scria deasupra, cu slove de aur. Şi cum privea ca vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i
ruga pe pitici:
— Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce vi-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
— Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împărat îi rugă şi cu mai multă stăruinţă şi ardoare:
— Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul, nu mai pot trăi fără ca s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi păzi ca pe făptura care mi-e mie cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră sicriul. Feciorul de împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia sicriul pe umeri şi să-l urmeze. Şi cum mergeau ei aşa, se întâmplă ca unul dintre slujitori să se poticnească de-o buturugă şi, din pricina zdruncinăturii, bucăţica de măr pe care o înghiţise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită, doar atât să fi trecut, şi domniţa deschise ochii, ridică uşurel capacul sicriului şi se sculă în capul oaselor. Şi era din nou vie, de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
— Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse:
— Cu mine eşti, cu mine!...
Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit, adause:
— Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta, şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu, bine-ar fi, că ard de dorinţă să-mi fii soţie.
Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag...
Porni împreună cu el şi făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie.
La nuntă o poftiră şi pe maşterea cea haină, că de, tot o socoteau un fel de rudă... După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat de oglindă şi a întrebat-o:
— Oglinjoară din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
— Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă!...
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca scoasă din minţi, şi deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu ştia ce să mai facă şi-ncotro s-o apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar cum nu-şi găsea o clipă de linişte, gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
Şi de cum păşi în sala tronului, dădu cu ochii de Albă-ca-Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie.
Spaima puse stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu, că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă.
Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei.

Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire, împreună cu tânărul împărat, şi dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre...

Fraţii Grimm - Hans-cel-de-Fier

HANS-CEL-DE-FIER
de Jakob şi Wilhelm Grimm


A FOST ODATĂ UN ÎMPĂRAT, şi împăratul ăsta avea de jur împrejurul
palatului său o pădure mare, că aproape nu-i mai dădeai de capăt, de întinsă ce era. Şi-n pădurea cu pricina hălăduiau fel de fel de jivine. Şi se întâmplă că-ntr-o zi, împăratul să trimită pe-un vânător de-al său în pădure, să împuşte o căprioară. Dar vezi că vânătorul nu s-a mai întors...
— Te pomeneşti că i s-a întâmplat vreo nenorocire! zise împăratul către curtenii săi.
Şi chiar a doua zi trimise alţi doi vânători pe urmele celui dispărut. Dar, ca un făcut, nici aceştia nu se mai întoarseră.
A treia zi, dacă văzu împăratul cum stă treaba, dădu poruncă să se strângă de îndată la curte toţi vânătorii împărăteşti, şi când îi văzu adunaţi, le grăi astfel:
— Cutreieraţi pădurea în lung şi-n lat şi nu cumva să încetaţi căutatul până ce nu-i veţi găsi pe tustrei vânătorii!...
Dar vezi că nici aceştia nu s-au mai înapoiat, nici măcar unul, de sămânţă, şi nici din haita de câini pe care-i luaseră cu ei nu s-a mai întors vreunul la curte. De la întâmplarea asta, nici un suflet de om nu mai cuteza să intre în pădure, şi pădurea rămase cufundată într-o adâncă tăcere şi singurătate, de părea că-i un ţintirim. Şi doar din când în când mai putea fi zărit câte-un vultur sau câte-un uliu zburând pe deasupra ei.
După amar de ani, un vânător străin se-ntâmplă să treacă pe-acolo şi, cum n-avea nici de unele şi era în căutarea unei slujbe, se înfăţişă împăratului şi-i zise că el e gata să intre în pădurea aceea în care şi-au pier¬dut viaţa atâţia slujitori de-ai săi. Dar împăratul se împotrivi, spunându-i:
— Ei, vânătorule, nu-i lucru curat cu pădurea asta şi mă tem că de te-aş lăsa să te duci, ai păţi şi tu la fel ca şi ceilalţi şi nu te-ai mai întoarce!...
Vezi însă că vânătorul o ţinea morţiş pe-a lui şi-i răspunse:
— Lasă-mă să încerc, măria-ta! Iar de-i vorba că te temi pentru viaţa mea, apoi află că-mi iau întreaga răspundere pentru tot ce mi s-o întâmpla, că mie de nimic nu mi-e frică!...
Dacă auzi asta împăratul, nu avu ce să-i mai facă şi-l lăsă într-ale lui.
Vânătorul îşi luă câinele şi se afundă în pădure. Mult timp nu trecu şi câinele dădu de urma unui vânat. Şi luându-şi picioarele la spinare, porni după el şi începu să-l fugărească. Câţiva paşi să fi făcut, nu mai mulţi, şi-n cale odată-i răsări o băltoacă, de nu mai putu trece mai departe. Şi să vezi drăcia dracului: din mlaştina aia apăru un braţ gol care-l înşfăcă pe câine şi-l trase în adânc!...
Dacă văzu vânătorul asta, se întoarse la curte, de luă trei oameni cu el, şi-i puse să scoată apa din băltoaca aceea. Scoaseră ei oamenii ce scoaseră apa cu găle¬ţile, şi când dădură de fundul mlaştinii, să vezi şi să nu crezi: în mocirlă zăcea un om sălbatic, cu pielea roşie cum îi fierul ruginit!... Şi-atât de lung îi crescuse părul, că-i ajungea până la genunchi... Şi după ce l-au legat fedeleş cu nişte odgoane groase, l-au dus la palatul domnesc.
Omul cel sălbatic stârni multă uimire printre poporeni, că o asemenea grozăvie de fiinţă nu mai întâlnise nimeni până atunci. Împăratul porunci ca prinsul să fie închis într-o cuşcă de fier, şi acea cuşcă s-o aşeze slujitorii în curtea palatului, ca să stea la vederea ori¬cui. Şi mai dădu el o pravilă, ca, sub pedeapsă de moarte, nimeni să nu cuteze a deschide uşa cuştii. Iar ca să fie mai sigur, cheia uşii o încredinţă spre păstrare îm¬părătesei. De-acu înainte, pădurea era scăpată de sălbăticiunea asta, mai fioroasa decât orice jivină, şi ori¬cine putea s-o străbată fără nici o teamă.
Ei, da’ mai trebuie să zic că împăratul avea un co¬con, şi acu’ împlinise flăcăiaşul opt anişori. Şi se-ntâmplă ca-ntr-o zi să se joace el cu mingea prin curtea palatului. Şi tot jucându-se, nu ştiu cum făcu că nimeri mingea drept în cuşca de fier... Dacă văzu el asta, se apropie de cuşcă şi-i porunci omului care stătea închis acolo:
— Dă-mi înapoi mingea!
Dar omul cel sălbatic nu-i lua în seamă vorbele şi-i răspunse:
— De nu-mi deschizi uşa, nu ţi-o dau!
— Nu, nici în ruptul capului n-o sa fac asta, zise flăcăiaşul, că doar n-o să calc porunca împăratului!...
Şi plecă de acolo furios. Dar a doua zi vezi că veni iar să ceară mingea...
Omul cel sălbatic o ţinu însă morţiş:
— Deschide uşa şi ţi-oi da-o!
Dacă-l auzi fecioraşul că tot asta-i cere, se-nfurie şi mai tare, dar nu vru să se-nvoiască. Şi se întâmplă că a treia zi împăratul să plece la vânătoare. Fecioraşul n-avea astâmpăr, că-şi dorea tare mult mingea, şi iar se duse la omul cel sălbatic. Şi apropiindu-se de grati¬ile cele groase de fier, îi zise:
— Chiar de-aş voi să-ţi deschid uşa, tot n-aş putea, că n-am cheia!...
Atunci omul cel sălbatic îi spuse:
— De asta ţi-e grija?!... Cheia se află pitită sub perna împărătesei. Du-te fuguţa şi ad-o!
Ce să vă mai spun eu dumneavoastră: atât de mult dorea fecioraşul să-şi aibă mingea îndărăt, că nu mai stătu pe gânduri şi alergă de aduse cheia! Şi cum se deschidea tare greu uşa, feciorul trebui să se opintească-n ea şi-şi prinse degetul. De cum se căscă uşa, omul cel de fier dădu buzna afară şi, punându-i în mâna fecioraşului mingea de aur, îşi luă tălpăşiţa.
Dacă văzu fecioraşul că omul cel de fier se tot duce, odată îl apucă frica şi începu să alerge pe urmele lui, strigând cât îl lua gura:
— Stai, nu pleca de-aici, că altminteri mănânc de la taica o papară zdravănă!...
Dacă auzi asta, omul cel sălbatic se întoarse pe lo¬cul unde se afla copilul, îl ridică în braţe, îl aşeză pe umăr şi, cu paşi grăbiţi, se îndreptă spre pădure.
Multă vreme nu s-a scurs şi se întoarse şi împăratul de la vânătoare. Şi trecând el prin grădina palatului, numai ce văzu cuşca goală... O întrebă pe împărăteasă ce s-a întâmplat, dar ea ce era să-i spună, dacă nu ştia nimic!... Alergă atunci biata femeie într-un suflet să caute cheia, dar cheia ia-o de unde nu-i! Strigă atunci după fecior, că parcă o presimţire rea îi înghimpase inima, dar nu primi nici un răspuns. Împăratul îşi tri¬mise slujitorii să-l caute în poiana din faţa palatului, dar cât îl căutară ei în poiană şi hăt-departe, pe câmp, nu fu chip să-l afle pe nicăieri. Ei, acu îşi dădu seama împăratul de cele întâmplate, şi-o mare durere îi năpădi sufletul. Şi jalea asta adâncă cuprinse întreaga curte domnească.
Când ajunse omul cel sălbatic în pădure, dădu jos copilul de pe umăr şi-i zise:
— De-acu , băiete, n-o să-i mai vezi niciodată nici pe taică-tău, împăratul, nici pe maică-ta, împărăteasa, c-o să trăieşti numai pe lângă mine! Şi mi-e milă de tine şi-o să-ţi fiu ca un bun părinte, că doar de la grea anan¬ghie m-ai scăpat. Dacă ai să mă asculţi şi ai să-ndeplineşti tot ce ţi-oi porunci, n-o să-ţi meargă rău... Că, slavă Domnului, am la comori şi bănet, cum nu are nimeni pe lume!...
Omul cel de fier îi pregăti feciorului un culcuş din muşchi de ziceai că-i din puf, nu altceva. Şi feciorul împăratului, de cum puse capul jos, îl şi fură somnul. A doua zi, omul cel sălbatic îl duse la o fântână şi-i zise:
— Vezi fântâna asta? De unde izvorăşte şi până la gura e plină toată numai cu apă de aur. Şi apa asta e limpede şi curată cum e cristalul. Tu să te aşezi lângă ea şi să păzeşti să nu cadă nimic într-însa, ca nu cumva să se întineze! Asta-i tot ce trebuie sa faci, şi-n fiecare seara oi veni să văd de mi-ai îndeplinit întocmai porunca.
Fecioraşul se aşeză pe ghizdurile fântânii şi începu să privească în apă. Privea el cum ieşea la suprafaţa apei când un peşte de aur, când un şarpe de aur, şi păzea cu străşnicie ca nimic să nu cadă în undele aurii. Şi în timp ce privea apa, fără să se clintească de-acolo, degetul începu să-l doară atât de puternic, încât, fără să vrea îl vâră în apa de aur. Nu-i vorba, îl trase el repede afară, dar vezi că degetul se aurise tot şi, oricât se căzni fecio¬raşul, nu mai putu şterge de pe deget poleiala de aur.
Când se lăsă seara, Hans-cel-de-Fier odată apăru lângă fântâna, pasămite, venise să vadă cum şi-a îndeplinit slujba fecioraşul. Cătă ţintă în ochii lui şi-l întrebă :
— Ei, s-a întâmplat ceva?
— Da’ de unde! se grăbi băiatul să răspundă, ţinându-şi degetul ascuns la spate şi ferindu-l ca să nu i-l vadă.
Dar Hans-cel-de-Fier îi zise:
— Las’ că ştiu eu c-ai muiat degetul în apă!... De asta data îţi trec cu vederea, da’ vezi de te fereşte să mai laşi să cadă ceva în fântână, auzi?!...
A doua zi, în zori, fecioraşul se aşeză din nou pe ghizdurile fântânii, cu gând s-o păzească. Dar degetul în¬cepu iar să-l doară şi băiatul îşi trecu mâna prin păr, ca să-şi mai ogoiască durerea. Şi, ca un făcut, un fir de păr căzu în fântână!... Îl scoase el repede din apă, da’ ce folos, că acu’ firul era aurit pe de-a-ntregul!
Veni iar Hans-cel-de-Fier şi, fără să-l mai întrebe pe băiat, îndată ştiu ce se-ntâmplase.
— Ai lăsat să cadă un fir de păr în fântână, aşa-i?!... grăi el către fecioraş, dar nu părea a fi prea supărat. Uite, te iert de data asta!... Da’ dacă o fi să se mai întâmple o asemenea istorie şi-a treia oara, să ştii că s-a sfârşit totul. Atunci va fi pângărită fântâna şi-o să tre¬buie să te duci de la mine.
A treia zi, fecioraşul se aşeză iar pe ghizdurile fântâ¬nii şi, cu toate că începu să-l doară şi mai rău degetul, se sili să nu mai ia aminte la durere, şi nici nu-l mişca măcar. Şi, ca să-i treacă timpul mai repede, prinse a-şi privi chipul în apa fântânii. Privi el ce privi, şi ca să-şi vadă mai bine ochii în luciul apei, se aplecă atât de tare peste fântână, că pletele cele lungi i se dădură peste cap şi atinseră apa. Repede sări in sus, dar ce folos?... Că acum tot părul îi era aurit şi lucea ca soarele, de-ţi lua ochii... Ei, vă puteţi închipui dumneavoastră ce spaimă a mai tras!... Îşi scoase o năframă şi pe loc o înfăşură în jurul capului, cu gândul că aşa n-o să vadă omul cel sălbatic că i se aurise părul.
Dar ţi-ai găsit!... De-ndată ce veni la fântână, Hans-cel-de-Fier ştiu tot ce se-ntâmplase...
— Desfă-ţi năframa! porunci el.
Şi părul cel aurit ieşi la iveală, strălucind ca razele soarelui. Începu băiatul în chip şi fel să-i arate că n-ar fi câtuşi de puţin vinovat, dar zadarnică îi fu orice stă¬ruinţă. Omul cel sălbatic rămase nestrămutat în hotărârea lui.
— De trei ori te-am pus la încercare şi tot de-atâtea ori nu mi-ai respectat porunca, aşa că nu mai ai ce căuta la mine! Du-te-n lumea cea largă, şi acolo o să afli tu, n-ai grijă, ce înseamnă sărăcia şi amarul... Da pen¬tru că nu eşti rău la suflet şi fiindcă-ţi doresc tot binele, nu te pot lăsa în voia soartei şi-ţi îngădui ca, ori de câte ori te-ai găsi la vreo ananghie, să vii aici în pădure şi să mă chemi. Şi să strigi aşa: „Hans-cel-de-Fier!" Eu atunci te-oi auzi şi m-oi grăbi să te ajut... Că mare mi-e puterea, copile, mult mai mare decât ţi-o poţi închipui tu, şi am la aur şi argint cât nisipul marilor...
Feciorul de împărat trebui să părăsească pădurea, că n-avea ce alta face. Şi-o porni el la drum, tot înainte, şi merse şi merse pe cărări umblate şi neumblate, până ce ajunse într-un sfârşit la porţile unui mare oraş. Căută el aici de lucru, dar nu găsi nimic nicăieri. Şi cum oare ar fi putut să găsească, de vreme ce nu învăţase nici o meserie cu care să-şi poată agonisi traiul... În cele din urmă se duse la curtea împăratului şi în¬trebă pe unul şi pe altul de n-au cumva să-i dea ceva de lucru. Curtenii îi ascultară pe rând păsul, dar mai apoi fiecare dădea din umeri, neştiind la ce treabă l-ar putea folosi. Vezi însă că le plăcu totuşi cum se-nfăţişa flăcăul, şi-l poftiră să rămână la curte. Până la urmă, meşterul bucătar tot îi găsi o treabă, socotind că s-o pricepe el să-i aducă apă şi lemne şi să-i cureţe cupto¬rul de cenuşă.
Şi se-ntâmplă ca odată să lipsească din bucătărie toţi servitorii si sa trebuie sa fie duse degrabă mâncărurile la masa împăratului. Cum n-avea nici un fecior de casă la îndemână, bucătarul nu mai pregetă, ci-i porunci flăcăului să le ducă dânsului. Luă el tablaua cu bucate, dar cum nu voia să i se vadă părul cel de aur, nu-şi scoase pălăria din cap când apăru în faţa împăratului. Ei, vă-nchipuiţi dumneavoastră ce-a fost pe măria-sa împăratul dacă văzu acest lucru, că nu i se mai întâmplase încă aşa ceva! Dar vezi că nu-l surchidi pe flăcău, că era tânăr de tot, şi-i spuse cu blândeţe:
— Când aduci mâncare împăratului, dator eşti să-ţi scoţi pălăria, auzi tu, copile?...
— O rog pe măria-ta să mă ierte, răspunse feciorul, da’ nu-ndrăznesc a-mi scoate pălăria în faţa domniei-voastre, că am râie pe cap!...
Împăratul, dacă auzi asta, nu-i mai zise nimic, dar îndată porunci să fie chemat bucătarul. Şi-l scărmănă zdravăn c-a luat în slujbă pe-un astfel de om şi dete poruncă să-l alunge pe dată. Vezi însă că bucătarul nu se-ndura să-l lase muritor de foame, ci făcu ce făcu şi-l schimbă cu ajutorul de grădinar.
Acu’, feciorul nostru trebuia să îngrijească de grădină, să sape şi să stropească răzoarele, şi muncea şi pe ploaie, şi pe vânt, că n-avea ce altă face.
Şi-ntr-o zi, pe timpul verii, pe când lucra singur în grădină şi era mare zăpuşeală, se întâmplă să-şi scoată pălăria, ca să se mai răcorească puţin. Şi ce credeţi: razele de soare numai ce căzură pe părul cel de aur, de-l făcură să sclipească în zeci şi zeci de lumini! Şi lumi¬nile astea, m-oţi crede ori ba, se nimeriră să ajungă până-n iatacul domniţei...
Dacă le văzu fecioara de împărat, se minună ea foarte de strălucirea, lor şi se apropie de fereastră, ca să-şi dea seama de unde veneau. Şi când îl zări pe flăcău, pe dată se dumeri şi strigă la dânsul:
— Băiete, hei băiete, n-auzi? Ia vino sus de-mi adu un buchet de flori!
Flăcăul îşi acoperi repede capul şi se grăbi să culeagă câteva flori sălbatice de câmp şi făcu din ele un buchet. Dar când fu să urce scările, se-ntâlni faţă-n faţă cu gră¬dinarul, care sări la el cu uimire:
— Da’ bine, mă’ băiete, îi zise el, cum de-ndrăzneşti să-i duci domniţei flori atât de nevrednice!... Du-te repede de culege pe ale mai frumoase şi mai de soi, auzi tu ?!
— Ba nici că mă gândesc să fac aşa! răspunse flăcăul. Florile astea sălbatice au o mireasmă mult mai tare şi-o să-i placă mai mult.
Cum intră în iatacul domniţei, aceasta îi zise:
— Scoate-ţi pălăria, băiete, că doar nu se cuvine să stai în faţa mea cu capul acoperit!
Dar vezi ea feciorul găsi repede răspunsul:
— Nu pot, înălţimea ta, că am râie!
Dacă văzu domniţa că umblă cu fofârlica, odată-i smulse pălăria din cap, şi numai ce i se revărsară pe umeri buclele de aur, că-ţi era mai mare dragul să priveşti la ele!... Flăcăul dădu să fugă, că-l prinsese cu minciuna, dar domniţa îl opri, vorbindu-i cu prietenie, şi-i dărui un pumn de galbeni. Plecă el de acolo, dar vezi că aurul nu-l prea ispitea şi-i dărui grădinarului, spunându-i:
— Ia banii ăştia şi dă-i copiilor tăi, să se joace cu ei şi să se bucure!
A doua zi, domniţa iarăşi îi ceru să-i aducă un bu¬chet de flori sălbatice. Şi când flăcăul intră cu ele în iatac, odată se repezi ca să-i scoată pălăria... Dar ghiujul de băiat parcă bănuise că aşa o să i se întâmple şi şi-o tot îndesă pe cap cu amândouă mâinile.
Dacă văzu şi văzu domniţa că nu poate s-o scoată la capăt cu el, îl lăsă în pace şi-i mai dărui încă un pumn de galbeni. Dar flăcăul nu păstră galbenii pentru dânsul, ci-i dărui mai departe grădinarului pentru copiii lui.
Şi tot la fel se petrecură lucrurile şi a treia zi: dom¬niţa nu fu în stare să-i scoată pălăria de pe cap, iar el nu-şi opri pentru sine aurul, ci-l dărui grădinarului.
Mult nu cred să fi trecut de la întâmplările astea, şi iată că se porni războiul. Îşi aduna împăratul oastea, dar vezi că nu ştia de va putea ţine piept urgiei, din pricină că duşmanul era mai puternic şi avea o armie mult mai numeroasă.
Văzând prin cât amar trece ţara, feciorul grăi către ceilalţi slujitori împărăteşti:
— Socot că de-acu’ îs şi eu destul de bărbat ca să pot porni la război. Daţi-mi doar un cal, că de altceva n-am nevoie!
Dacă auziră asta oamenii, odată se porniră pe râs şi-i răspunseră:
— Facă-ţi-se voia! După ce-om pleca, du-te în grajd şi ia-ţi calul pe care ţi-l vom lăsa.
După ce plecară toţi slujitorii, feciorul intră în grajd să scoată bidiviul, şi ce să vezi: dădu peste o mârţoagă de cal care şchiopăta de-un picior, că-i plângeai de milă! Dar flăcăul nu luă în seamă beteşugul, încălecă pe gloabă şi-o porni întins către pădurea cea întunecoasă. Şi de cum ajunse la marginea ei, strigă de trei ori: „Hans-cel-de-Fier!" cu atâta putere, că glasul îi răsună printre copaci ca un pui de vifor.
Şi pe data se ivi şi omul sălbatic, care-l întrebă:
— Ce vrei, măi băiete?
— Vreau să-mi dai un cal năzdrăvan, că gândesc să merg şi eu la război.
— Vei avea ceea ce ţi-ai dorit, ba încă şi mai mult decât atât!
Omul cel sălbatic se afundă în pădure şi, după puţin, numai ce se văzu venind un rândaş, aducând de căpăs¬tru o minunăţie de cal, care spumega pe nări, că abia putea fi ţinut în frâu. Şi-n urma calului se-nşirau o mulţime de ostaşi, numai unul şi unul, înzăuaţi toţi, şi cu nişte săbii care sclipeau în bătaia soarelui.
Flăcăul nostru îi dădu rândaşului mârţoaga şi, încălecând pe calul cel năzdrăvan, o porni în fruntea oştirii. Se apropie el de câmpul de bătaie şi tare se mai mâhni de ce-i fu dat să vadă: o parte din ostaşii împăratului pieriseră-n luptă, iar ceilalţi, câţi mai rămăseseră te¬feri, stăteau gata să dea bir cu fugiţii!...
Atunci nu mai aşteptă nici o clipă şi, ca un trăsnet, se repezi cu oastea lui asupra duşmanului. Şi atât de năprasnică fu nă¬vala, că doborî la pământ pe oricine încerca să i se împo¬trivească. Dacă văzură duşmanii că nu-i de glumă cu viteazul ăsta, vrură s-o ia la fugă, ca să-şi scape viaţa, dar flăcăul porni oastea pe urmele lor şi-i urmări cu înverşunare, până ce-i dobori pe toţi. După izbândă, în loc să se înturneze la curtea împărătească, o porni cu oastea, pe căi ocolite, spre pădurea cea întunecoasă şi, de îndată ce ajunse acolo, îl chemă pe Hans-cel-de-Fier.
— Ce vrei, măi băiete? îl întrebă omul cel sălbatic.
— Ia-ţi înapoi calul şi oastea şi dă-mi gloaba mea şchioapă.
Când se întoarse împăratul la palat, domniţa îi ieşi în întâmpinare şi-l copleşi de laude pentru izbânda pe care o avusese împotriva duşmanului. Dar împăratul o opri să-l mai firitisească, zicându-i:
— Draga tatii, nu eu am câştigat bătălia, ci un cava¬ler străin, care mi-a venit într-ajutor cu oastea lui. Aşa că lui i se cuvin toate laudele...
Domniţa vru neapărat să afle cine-i cavalerul acela viteaz, dar vezi că nici împăratul nu ştia prea multe despre el. Şi doar atât putu să-i mai zică:
— După bătălie, l-am mai văzut cum s-a luat după duşmanii care fugeau şi cum îi fugărea de moarte. Puţin după aceea, oastea lui s-a pierdut după negurile zării şi de atunci nimeni nu l-a mai zărit nici pe viteaz si nici pe vreun om din oastea lui.
Dacă auzi asta, domniţa se duse la grădinar şi-l în¬trebă unde-i e ajutorul.
Şi grădinarul îi răspunse, râzând cu gura până la urechi:
— Unde ar putea să fie, măria-ta? E aici, că tocmai acu’ s-a întors pe gloaba aia a lui ce şchioapătă de-un picior!...
Şi l-au primit oamenii c-un potop de batjocuri. Parcă mai aud cum îi ziceau: „Ia uitaţi-vă! S-a întors şi schiopârlă al nostru!..." Şi-l tot întrebau în zeflemea pe unde a cucăit în toată vremea asta. Da’ al naibii de ghiuj, nici el nu se lăsa mai prejos, că la toate răspun¬dea de parcă ar fi fost viteazul vitejilor: „Ehe, eu am luptat cel mai vârtos dintre toţi, că de n-aş fi fost eu, nu ştiu dacă aţi mai fi apucat să vedeţi lumina zilei!..." Iar dacă au auzit oamenii cum se împăuna, au râs cu şi mai mare poftă, de le venea să leşine de râs, nu alta...
Trecu vremea şi-ntr-o bună zi împăratul grăi către domniţă:
— Fata tatii, tare mult aş voi să dau o serbare! Da’ una care să ţină trei zile încheiate... Şi gândesc ca la praznicul acesta să arunci, după datină, mărul de aur, ca să-l prindă cel mai destoinic dintre feciorii de crai care ne-or fi oaspeţi. Şi, cine ştie, auzind de serbare, poate că s-o-ntâmpla să vină şi craiul cel necunoscut!...
De îndată ce se vesti praznicul, flăcăul se duse în pădure şi-l chemă pe Hans-cel-de-Fier.
— Ce vrei, băiete? îl întrebă acesta.
— Vreau să prind mărul de aur pe care-o să-l zvârle domniţa!
— Dacă numai asta ţi-e dorinţa, fii atunci liniştit, că-i ca şi cum îl ai de pe acum! îl asigură Hans-cel-de-Fier. Şi-o să-ţi mai dau, pe deasupra, o za roşie şi-un armăsar roib.
Când fu să înceapă serbarea, flăcăul veni călare pe armăsarul cel roib şi se aşeză în rândul cavalerilor. Şi-ntr-atâta era de schimbat, că nimeni nu putu să-l recunoască. Şi numai ce sosi şi domniţa! Zvârli ea cava¬lerilor un măr de aur şi vezi că în afară de flăcăul nostru nu fu în stare să-l prindă nimeni... După ce-l prinse, odată răsuci armăsarul şi, dându-i pinteni, o luă la goană de-ai fi zis că-l fugăresc diavolii...
A doua zi, Hans-cel-de-Fier îi dădu o za albă şi-un armăsar alb ca neaua. Şi se întâmplă că flăcăul prinse din nou mărul. Dar nu zăbovi nici o clipă, ci dispăru imediat, ca şi în ajun.
Dacă văzu cum stă treaba, împăratul se mânie foc şi zise:
— Ce fel de purtare mai e şi asta? Şi cum de-şi în¬găduie să nu vină în faţa mea şi să arate cine e şi ce hram poartă?!...
Apoi dădu poruncă slujitorilor săi ca, de va prinde iar mărul cavalerul şi-o încerca să fugă, să pornească pe urmele lui cu toţii şi nu cumva să-l scape. Iar de nu va voi să se întoarcă de buna voie, să fie doborât de pe cal şi, de nu s-o putea altfel, să fie chiar împuns cu lancea.
A treia zi, Hans-cel-de-Fier îi dădu flăcăului o za neagră şi-un armăsar negru ca pana corbului. Şi se-ntâmplă că flăcăul prinse iarăşi mărul... Dar când dădu să fugă, ostaşii împăratului se luară pe urmele lui şi într-atâta se apropie unul de el, că-l răni la picior cu vârful spadei.
Reuşi totuşi să scape de sub urmărirea lor, dar vezi că armăsarul gonea atât de repede, că-i căzu coiful de pe cap şi ostaşii împăratului putură să-i vadă pletele de aur. Şi de cum se întoarseră la curte, se apucară să-i povestească împăratului toată tărăşenia.
A doua zi, domniţa se duse iarăşi la grădinar şi-l întrebă unde-i e ajutorul.
— Altoieşte în grădină nişte meri, măria-ta. Da-mi pare că-i ostenit, că ieri flăcăul ăsta ciudat a fost şi el la serbare şi s-a întors abia către seară. Şi jucându-se el cu copiii mei, că tare-i mai iubeşte, le-a arătat trei mere de aur, pe care zicea că le-ar fi câştigat la prazni¬cul acela.
Domniţa alergă la taică-său de-i spuse totul, iar împăratul dădu poruncă să i se înfăţişeze de îndată flăcăul ce era ajutor la grădinărie. Veni el într-un suflet, că n-avea ce alta face, dar tot cu pălăria pe cap. Vezi însă că domniţa era pe-aproape şi odată-i scoase pălăria!... Şi ce crezi: pletele de aur îi căzură pe umeri, de păreau că-s raze de soare, şi era aşa de frumos flăcăul, că rămaseră toţi cu ochii la el, parcă fermecaţi...
Şi-l întrebă împăratul:
— Tu eşti cavalerul care a venit la serbare îmbrăcat în fiecare zi în altă za şi care a prins cele trei mere de aur?
— Da, eu îs! răspunse flăcăul. Şi iaca şi merele... Apoi scoase din buzunar cele trei mere de aur şi le întinse împăratului. Şi de mai doreşte măria-ta şi alte dovezi, atunci să privească la rana asta de la picior, pe care mi-au făcut-o unii din oamenii domniei tale, pe când mă fugăreau... Şi află că tot eu sunt cavalerul care te-am ajutat să-ţi învingi duşmanii!...
— Dacă-i aşa, atunci îţi datorez veşnica recunoş¬tinţă, grăi împăratul. Da’ ia spune-mi: n-ai vreo do¬rinţă pe care aş putea să ţi-o îndeplinesc?...
— Ba am una: să-mi dai de nevastă pe fata măriei-tale!
Dacă-l auzi domniţa ce îndrăzneşte a zice, râse uşu¬rel şi grăi bucuroasă:
— Aşa flăcău mai zic şi eu!... Ăsta nu face mofturi. Şi apropiindu-se de el, îl sărută ca pe-un logodnic.
La nuntă veniră şi părinţii flăcăului şi erau nespus de fericiţi că se sfârşiseră toate cu bine. Că de mult îşi pierduseră nădejdea de a-şi mai revedea vreodată fe¬ciorul...
Şi ce să vezi: pe când şedeau cu toţii la masă, odată încetă muzica şi se dădură uşile de perete şi-n sală apăru o mândreţe de împărat, însoţit de un alai mare, plin de strălucire!... Şi îndreptându-se spre flăcăul nostru, îl îmbrăţişă şi-i spuse:
— Eu sunt Hans-cel-de-Fier. O vrăjitoare haină m-a blestemat să mă prefac într-un om sălbatic, da’ vezi că tu m-ai mântuit. Şi odată cu mine au scăpat de sub urgia blestemului oamenii şi animalele astea, pe care mi-era sortit să-i răpesc şi să-i vrăjesc la rându-mi, atâta timp cât mă aflam şi eu sub stăpânirea vrăjii. Şi s-a întâmplat ca, în timp ce eu îţi ajutam, tu ai dobândit puterea să alungi blestemul ce apăsa asupra mea...
Ei, dragilor, şi s-a pornit după aia un praznic, că cel care vă povesteşte toate lucrurile astea tare ar fi dorit să fi fost şi el pe-acolo, să închine câteva pahare şi să dănţuiască până a treia zi!...

Fraţii Grimm - Scufiţa Roşie

SCUFITA ROSIE
de Fratii Grimm



A FOST ODATA o fetita zglobie si dragalasa, pe care o iubea oricine de cum o vedea. Dar mai draga decat oricui ii era ea bunicii, care nu stia ce daruri sa-i mai faca. Odata, bunica ii darui o scufita de catifea rosie, si pentru ca-i sedea tare bine fetitei si nici nu mai voia sa poarte altceva pe cap, o numira de atunci Scufita Rosie. Intr-o zi, maica-sa ii zise:
— Scufita Rosie, ia baga-n cosulet bucata asta de cozonac si sticla asta cu vin si du-le bunicii, ca e bol¬nava si slabita si bunatatile astea or sa-i ajute sa-si mai vina in puteri. Da vezi de pleaca mai inainte de-a se lasa zapuseala si cauta de mergi frumos si sa nu te abati din drum; altfel, cine stie, de alergi, ai putea sa cazi si sa spargi sticla, si atunci bunicuta cu ce o sa se mai aleaga? Iar cand o fi sa intri in casa, nu uita sa-i dai bunicii „buna dimineata" si vezi sa nu inceapa a-ti umbla ochii prin toate ungherele!...
— Asa am sa fac! ii fagadui Scufita Rosie si-i dadu mina la plecare.
Bunica locuia in padure, cam la vreo jumatate de ceas departare de sat. Si de cum intra Scufita Rosie in raristea codrului, numai ce-i iesi lupul inainte. Dar Scufita Rosie nu stia ce lighioana rea e lupul si nu se temu defel cand il vazu.
— Buna ziua, Scufita Rosie! ii zise el.
— Multumesc frumos, lupule. — Incotro asa de dimineata, Scufita Rosie?
— Ia, pana la bunicuta!
— Si ce duci acolo, sub sort?
— Cozonac si vin. Mama a facut ieri cozonac si-i duc nitelus si bunicii, care-i bolnava si slabita, sa ma-nince si ea, ca sa-si mai vina in puteri.
— Da unde sade bunica-ta, Scufita Rosie?
— Colo, in padure, la vreun sfert de ceas si mai bine de aici. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai si dat de casa ei, iar ceva mai la vale e alunisul, pe care doar il stii! ii raspunse Scufita Rosie.
Lupul isi zise in sinea lui: „Frageda-i fetita asta! Ce mai imbucatura pe cinste ar fi, zau asa! Cu mult mai gustoasa decat baba! Da e vorba ca trebuie sa fiu siret si sa ticluiesc in asa fel lucrurile, ca sa pun mina pe amindoua"...
Mai merse lupul o bucata de drum alaturi de Scufita Rosie si apoi incepu sa-i spuna cu glas mieros:
— Scufita Rosie, ia te uita ce flori frumoase stralu¬cesc in jurul tau! Si tu nici nu le iei in seama macar... Si mie mi se pare ca n-auzi nici ce dulce cinta pasa¬relele!... Atit de serioasa pasesti pe drum, de parca te-ai duce la scoala. Si e atit de placut sa hoinaresti si sa zburzi prin padure; e atita veselie!...
Scufita Rosie ridica privirea si cand vazu cum jucau razele soarelui printre crengile copacilor, cand privi mai cu luarc-aminte la florile frumoase care cresteau pretutindeni, isi spuse in sinea ei: „Mare bucurie i-as face bunicii daca i-as duce si-un buchet de flori proas¬pete! E atit de dimineata, ca nu mi-e teama c-am sa intirzii!" Se abatu deci din drum si o lua prin padure, ca sa culeaga flori. Rupea de ici una, de dincolo alta, dar indata i se parea ca putin mai incolo ii zimbeste o floare si mai ochioasa; alerga intr-acolo si, tot culegind margarete si clopotei, se pierdea tot mai mult in adincul codrului. In ast timp insa, lupul porni de-a dreptul spre casa bunicii si batu la usa.

— Cine-i acolo?
— Eu sunt, Scufita Rosie, si-ti aduc cozonac si-o sticla cu vin. Dar deschide usa, bunicuta!
— Apasa pe.clanta si intra! raspunse bunica. Ca eu ma simt slabita si nu ma pot da jos din pat.
Lupul apasa pe clanta, deschise usa, se repezi glont spre patul bunicii si, fara sa scoata o vorba, o inghiti. Se imbraca apoi cu hainele ei, isi puse pe cap scufia, se culca in pat si trase perdelele.
In vremea asta, Scufita Rosie culesese atitea flori, ca abia le mai putea duce. Cum alerga ea de colo pana colo, deodata isi aminti de bunica si porni degraba spre cascioara din padure. Si nu mica ii fu mirarea cand vazu usa data de perete.
De indata ce intra in odaie, o cuprinse nelinistea; totul i se parea atit de ciudat, ineit isi spuse: „Vai, Doamne, ce-o fi azi cu mine, de mi-e asa de frica?... Ca doar alta data ma simteam atit de bine la bunicuta!"
Si, iara sa mai astepte, striga:
— Buna dimineata!
Dar nu primi nici un raspuns.
Scufita Rosie se apropie atunci de pat si dadu per¬delele la o parte. Bunicuta statea intinsa in pat, cu scufia trasa peste ochi si avea o infatisare atit de ciu¬data, ineit fetita intreba:
— Vai, bunicuta, da de ce ai urechi atit de mari?
— Ca sa te pot auzi mai bine.
— Vai, bunicuto, da de ce ai ochi atit de mari?
— Ca sa te pot vedea mai bine.
— Vai, bunicuto, da de ce ai miini atit de mari?
— Ca sa te pot apuca mai bine.
— Da , bunicuto, de ce ai o coscogeamite gura?
— Ca sa te pot inghiti mai bine. N-apuca sa sfirseasca ultimul cuvint, ca si sari jos din pat si-o inghiti pe biata Scufita Rosie.
Dupa ce-si potoli foamea, lupul se culca din nou in pat si, prinzindu-l somnul, adormi si incepu sa sforaie de se cutremurau peretii. Si se intimpla ca tocmai atunci sa treaca prin fata casei un vinator. Auzi el horaiturile si-si spuse: „Bre, da tare mai sforaie batrina! Nu cumva i-o fi rau?" Intra in casa si, cand se apropie de pat, il vazu pe lup tolanit acolo.
— Ei dracie, nu-mi inchipuiam c-o sa te gasesc aici, ticalos batrin! izbucni vinatorul. De cand te caut!
Isi potrivi pusca si voi sa traga, dar in clipa aceea ii trecu prin minte: „Dar daca lupul a inghitit-o pe batrina? Poate c-as mai putea s-o scap!" Asa ca nu mai trase, ci, luind o foarfeca, incepu sa taie burta lupului adormit. Abia apucase sa faca vreo doua-trei taieturi, ca se si vazu stralucind scufita cea rosie a fetitei, si cand mai facu o taietura, fetita sari afara si striga:
— Vai, ce spaima am tras! Ce intuneric era in burta lupului!
Dupa aceea au scos-o afara si pe bunica. Era inca in viata, dar abia mai rasufla. Scufita Rosie aduna in graba niste pietroaie si tustrei umplura cu ele burta lupului.
Cind se trezi, lupul voi s-o ia la sanatoasa, dar pie¬troaiele atirnau atit de greu, ca dihania se prabusi la pamint si dadu ortu popii.
Cei trei nu-si mai incapeau in piele de bucurie. Bunicuta manca cozonacul si bau vinul pe care-l adusese fetita si pe data se inzdraveni. Iar Scufita Rosie gindi in sinea ei, parca mustrindu-se: ,,De-acu inainte n-o sa ma mai abat niciodata din drum cand oi merge singura prin padure, ci o sa ascult de povetele mamei!"

Fraţii Grimm - Împăratul Cioc-de-Sturz

ÎMPĂRATUL CIOC-DE-STURZ
de Fraţii Grimm


A FOST ODATA un imparat si imparatul asta avea o fata, minune de frumoasa, nu altceva, dar atit de min-dra si de trufasa, de nu gasea nici un petitor pe gustul ei. Pe cei care venisera in petit pana atunci i-a facut repede sa-si ia talpasita, ba i-a mai si batjocorit pe deasupra. Si iata ca-ntr-o buna zi, imparatul dadu un mare praznic, la care pofti pe toti flacaii dornici de insu¬ratoare. De cum venira ei, de prin toate partile lumii, imparatul ii si orindui dupa rang si stare: in frunte veneau imparatii, apoi feciorii de domn, printii, contii si baronii, iar la urma, nobilii de mina a doua. j3f695jr28ful
Dupa aceea, fata de imparat fu dusa prin fata sirului de petitori, dar de-ndata ce-i vazu, ii gasi fiecaruia cite-un cusur. Unul i se paru prea gras: „Parca-i o butie!" altul, prea inalt: „Ia te uita ce lungan! Nu-l ajung nici intr-un an..."; al treilea, prea scund: ,,Scurt si gros si indesat, n-are mutra de barbat!"; al patrulea, prea gal¬ben la fata: „Parca-i moartea!"; al cincilea, prea rosco¬van: „Ros-creasta de cocos!"; al saselea, prea adus de spate: „Ia te uita: brad verde, uscat dupa vatra!"
Si asa, nu era unul sa nu-i gaseasca vreun cusur. Dar cel mai mult isi rise de-un crai pe-a carui fata se vedea bunatatea si voiosia, care sedea in capul mesei si caruia ii crescuse barbia nitelus cam strimb.
— Ei, dracie, striga ea, strieindu-se de ris, asta are o barbie ca un cioc de sturz!
Si de-atunci ii ramase imparatului numele de „Cioc-de-Sturz". Daca vazu imparatul cel batrin ca fata lui nu face altceva decat sa-si bata joc de toata lumea si sa-si alunge petitorii, se lua iar de ginduri si, miniindu-se cumplit, facu juramint s-o dea de sotie celui dintii cer¬setor care va bate la poarta palatului.
Citeva zile dupa aceea, un biet cintaret trecu pe acolo si se porni sa cinte sub ferestrele palatului, cu ghidul ca s-or indura de el si l-or milui cu niscaiva mancare.
Si de cum ii auzi cintecul, imparatul porunci unui slu¬jitor:
— Aduceti-mi-l de-ndata incoa !
Cintaretul cel rupt si zdrentaros intra in sala tronului si incepu sa cinte in fata imparatului si a fiicei sale. Si dupa ce sfirsi de cintat, se ruga de maria-sa sa-l ajute cu ce l-o lasa inima. Imparatul ii zise:
— Atit de mult mi-a placut cintarea ta, ca ti-o dau pe fie-mea de nevasta.
Pe fata o trecura fiori de spaima la auzul acestor cu¬vinte, dar imparatul ii grai raspicat:
— Am facut juramint sa te dau dupa ce] diniii cer¬setor care va trece pe aici, si o sa-mi tin juramintul!
In zadar se zbatu ea si incerca sa se puna impotriva; imparatul trimise dupa popa si trufasa printesa trebui sa se cunune cu cintaretul cel sarman.
Dupa cununie, imparatul nu-i lasa un pic de ragaz si-i zise:
— Crezi ca se mai cuvine ca o nevasta de cersetor sa locuiasca sub acoperisul meu? Ia-ti barbatul si du-te de-aici!
Cersetorul isi lua nevasta de mina si-o pornira, batind drumurile pe jos.
Si ajungind ei intr-o padure mare, femeia il intreba:
— Padurea asta mare
A cui sa fie oare?
Iar barbatul ii raspunse:
— A lui Cioc-de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-a ta,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei, dadui de napasta,
Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!...
Mersera ei ce mai mersera si iata ca ajunsera intr-o lunca. Si femeia intreba iarasi:
— Da lunca asta verde
A cui sa fie oare?
— A lui Cioc-de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-a ta,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta!...
Mai mersera ei oleaca de vreme si numai ce dadura dc-un oras mare. Si ea il intreba din nou pe cersetor:
— Orasul asta mare
Al cui sa fie oare?
— Al lui Cioc de-Sturz crai.
Si-ar fi fost si-ai tau,
De barbat daca-l luai.
— Din cauza trufiei, dadui de napasta, Ce trai as fi dus de-i eram azi nevasta !...
— Nu-mi place defel, ii spuse minios cintaretul, sa te tot aud tinguindu-te ca n-ai pe altul de barbat! .. Da ce, eu nu ti-s potrivit, is de lepadat?!
In cele din urma, poposira la o coliba mica, mititica, si femeia intreba:
— Vai, Doamne, cine-o locui in cascioara,
Ca-i darapanata din cale-afara?!
Iar cintaretul ii raspunse :
- Vrei sa stii cine? pana azi am stat eu singur in ea, dar de-acu incolo om locui-o impreuna.
Cind dadu sa intre, femeia trebui sa se aplece, atit era de scunda usa.
- Dar unde-mi sunt slugile? intreba ea.
- Care slugi?! o lua la rost cersetorul. De-aci-nainte, tu singura trebuie sa ai gdja de toate. Ia du-te imediat de aprinde focul si pune apa la fiert, ca sa-mi faci demancare, ca nu mai pot de flamind si ostenit ce sunt!
Dar fata de imparat nu se pricepea defel sa aprinda focul si nici sa gateasca demancare, asa ca cersetorul nu avu incotro si trebui sa puna el mina sa faca toata treaba, ca sa nu ramina flamind. Si, mai brodind-o, mai poticnindu-se, nu se poate spune ca n-a facut o mancare bunicica pana la sfirsit... Dupa ce imbucara ei putinul pe care-l aveau, se culcara pe cuptor. Cintaretu] isi trezi nevasta cu noaptea-n cap si-o indemna sa se apuce imediat de treburile casei. De bine, de rau, o dusera ci asa citeva zile, pana ce dadura gata toate merindele. Atunci barbatul zise:
— Ian asculta, mai femeie, asa n-o mai scoatem noi la socoteala: sa mancam numai si de cistigat sa nu casti¬gam nimic!... Sa te apuci de impletit cosuri, auzi?
Se duse barbatul sa taie niste crengi de rachita, le facu nuiele si le cara acasa.
Femeia se stradui din toata inima sa le impleteasca, dar nuielele erau tari si-i vatamau miinile cele gingase.
— Vad eu ca la asta nu-ti merge mina!... spuse bar¬batul. Apuca-te atunci de tors, ca poate la tors o sa te pricepi mai bine...
Se apuca femeia de tors, dar firul cel aspru ii taia atit de adinc pielea gingasa a degetelor, de-i dadea mereu singele.
— Vezi, se otari la ea barbatul, tare prost am mai ni¬merit-o cu tine, ca nu esti buna de nici o treaba! Dar ca sa nu zici ca-ti caut pricina degeaba, uite, o sa incerc sa fac negot cu oale si strachini de lut. Iar tu o sa le duci in piata si o sa le vinzi.
„Vai, gindi ea, daca s-or nimeri sa vina tocmai atunci in piata oameni din imparatia lui taica-meu si m-or vedea vinzind blide, ce-au sa-si mai rida de mine!"
Dar cum n-avea incotro, trebui sa se supuna, daca nu voia sa moara de foame. Prima oara ii merse bine negustoria, caci, vazand-o cit e de frumoasa, oamenii ii cumpa¬rau bucurosi marfa si-i plateau cit cerea ea; ba, s-au mai gasit unii care-i puneau banii-n mina si, pasamite, uitau sa mai ia oalele...

Au trait ei asa o bucata de vreme de pe urma castigu¬lui, pana ce-au cheltuit ultima lascaie. Daca vazu barba¬tul ca n-au incotro, o trimise din nou la tirg cu o gramada de oale, caci fusese prevazator si le cumparase mai inain¬te, din cistig. Da asta data, ea se aseza cu ele la gura obo¬rului si incepu sa imbie oamenii sa le cumpere. Dar, ca un facut, aparu deodata un calaret beat si intra cu arma¬sarul in gramada de oale, de le facu pe toate numai cioburi. Femeia incepu sa planga si, de frica, nu mai stia ce sa faca. „Vai de mine si de mine ce-o sa mai patesc!... se tinguia ea intruna. Cine stie ce-o sa spuna acu barbatu-meu, cand o afla ce mi s-a intimplat!"
O porni spre casa tot intr-o fuga si-i povesti cu de-amanuntui ce pacoste daduse peste ea.
. — Cine naiba a mai vazut sa te-asezi cu oalele taman la gura oborului, in drumul calaretilor r! o certa barbatul cu asprime. Ia nu te mai boci atit, ca si-un prost ar in¬telege ca nu esti buna de nici o treaba!... Uite, am fost la palatul imparatului si-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnica la bucatarie, si mi-au fagaduit c-au sa te primeasca, dar fara nici o simbrie, ci numai pe mancare.
Asa se facu de ajunse fata imparatului slujnica la bucatarie; si trebuia sa-i dea toate la indemana bucatarului si sa savarseasca muncile cele mai grele. Biata de ea isi legase de amandoua buzunarele cite-o ulcica, si-n ele aducea acasa resturile ramase de la masa imparateasca. Si.cu bruma asta de mancare isi inselau foamea.
Dar iata ca intr-o zi s-a intimplat sa se praznuiasca nunta feciorului celui mai mare al imparatului. Si se duse sx ea, saraca, sa priveasca, pitindu-se dupa o usa din sala tronului... cand se aprinsera luminile si incepura sa vina oaspetii, unul mai mindru decat altul si care mai de care in straie mai bogate, si vazu stralucirea aceea care-i lua ochii, ea se gindi, cu inima intristata, la soarta ei si-si blestema trufia care o adusese in starea asta de saracie, facind-o sa indure atitea umilinte.
Trecind pe langa ea, slugile ii aruncau din cand in cand din bucatele pe care le duceau ori le luau de lamasasi-al caror miros imbietor ii gidila narile, si fata de imparat se grabea sa le puna in oala, ca sa plece acasa cu ele.
Deodata se ivi in sala fiul imparatului, imbracat numai in catifea si-n matasuri si avind in jurul gitului lantuguri de aur. Si cand o vazu pe femeia aceea frumoasa pironita in usa, o prinse de mina si vru s-o traga 3a joc. Dar ea se inspaiminta grozav si cauta sa-i scape, fiindca-si daduse indata seama ca fiul de crai nu era altul dccit imparatul Cioc-de-Sturz, care-o petise pe vremuri si pe care-l luase in ris. Dar impotrivirea nu-i ajuta la nimic, caci el o apuca si mai zdravan si o trase dupa el, in sala tronului. Si atunci, deodata, se rupse cor¬deaua de care-i stateau prinse cele doua ulcele si se varsa pe jos ciorba si se imprastie cit colo mancarea... cand vazura oaspetii una ca asta, incepura sa rida cu totii pana ce nu mai putura si-i aruncara numai cuvinte de batjocura. De rusine, biata fata de imparat ar fi vrut mai bine sa intre in pamint. Alerga spre usa, ca sa piara din ochii lor cit mai degraba, dar pe scara o ajunse din urma cineva si o aduse inapoi. Il privi si-si dadu seama ca era tot imparatul Cioc-de-Sturz. Iar el ii grai cu blan¬dete:
— Nu te teme, ca eu si cantaretul cu care ai stat in coliba aceea micuta prin care sufla vintul suntem unul si acelasi om. De dragul tau m-am prefacut in cersetor, si calaretul care ti-a spart oalele tot eu am fost. Si toate astea le-am facut ca sa-ti infring trufia si sa te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.
Atunci ea incepu sa planga amar si se cai:
— Cit de nedreapta am fost! Nu ma simt vrednica sa-ti fiu nevasta!
Dar el cauta s-o abata de la gindurile ei negre si-i zise:
— Lasa, nu te mai omori atit cu firea! Mingiie-te ca zilele de suferinta au trecut si acu o sa facem o nunta sa se duca vestea!
Si cit ai bate din palme, se ivira slujnicele de o gatira cu cele mai minunate straie din cite s-au vazut vreodata. Veni apoi si taica-sau, imparatul cel batrin, venira si curtenii si-i urara cu totii sa aiba parte de noroc la nunta ei cu imparatul Cioc-de-Sturz. Si de-abia acum pot sa zic ca se pusera pe chef... Rau imi pare, zau, ca n-am nimerit si noi pe acolo, ca trebuie sa se fi petrecut la nunta asta de pomina cum nu s-a mai petrecut nicaieri pe lume!...

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 33. O rază

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


33. O rază

S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.
Într-o poiană din mijlocul unei păduri găsi urma copitei unui cerb plină ochi de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece, dar în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămase, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii, după o căprioară care tocmai trecea.
Raza călători mai departe.
Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai aşternut la drum.
Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc, iscoditori şi crunţi, înainte, scot puştile, şi-ntr-o clipă, dimpotriva lor alţi oameni se arată. O sclipire: duşmanii se aruncă unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoare poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.
Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei să rătăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui târg.
Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic, o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza: din înalt, ea se coboară, şi-n clipa ceea degetul fetei părea că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:
— Uitaţi-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.
Dar raza se furişează, şi ochii tuturor privesc răutăcioşi.
Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?
Într-un alt târg, într-o mahala sărăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu faţa suptă de neodihnă, îşi leagănă copilaşul bolnav pe genunchi. Micuţul stă cu ochişorii verzi deschişi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe mai nu se pot mişca. Se gândeşte mama: câte necazuri, câte nădejdi, şi acum! Şi cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăşte din ochi, mamei, şi i se anină de geană. Şi-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă şi o polei.
Iar copilaşul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânuşiţa spre obrazul mamei şi zâmbi usor.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 32. Frunza

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

32. Frunza


S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri. Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată, înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cântând mereu...
Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care îşi scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea multă căldură.
Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă.
Şi trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede. Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.
Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.
Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 31. Tovarăşii

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


31. Tovarăşii


E încă întuneric. Pământul e jilav de rouă şi brazdele, răsturnate, în ajun, de către fierul plugului, miroase a proaspăt. În văzduh, o raţă sălbatică zboară, furişându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo, boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gâturile întinse, aşteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi-n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se desluşesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene unul după altul, ca pe o scară.
Şi-n cea dintâi clipă de revărsare a luminii, grija, care ţârâie în urechea plugarului ca un greier, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mâinii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat... Slabi, de li se văd coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încoardă muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea în jug şi pornesc, împlântându-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urmă fâşâitul cuţitului cum intră în pământ ca într-un miez de pâine, iar, uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamnă şi-i îndreaptă părinteşte:
— Cea, Duman, tată!
Ei îl ascultă ca nişte copii; şi, mereu, dâra neagră a brazdei se deapână de la un capăt la altul al lanului ca pe un mosor.
Se luminează încet, încet, în pas cu boulenii parcă. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurând, praful de aur în aer. Şi boii simt, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit:
— Hăis, Joian, tată!
Iar la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâdilitor al ciocârliei...
E cald. Pământul parcă fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zoreşte:
— Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet; căci cunosc ei cuvântul nerăbdător şi necăjit al stăpânului. Păşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parcă se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pământului scormonit de plug...
S-a încălzit de tot. Soarele frige. Duman parcă îşi simte picioarele tremurând, mai cu seamă dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron mai acum câtăva vreme. Îi e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins, mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie mult: o vargă i se aşterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul ţipă:
— Sireace, sireace! Mânca-te-ar lupchii!
O albină, rătăcită, se ţine mortiş de plugar şi el o alungă, înfuriat, cu mâna. Un graur s-a desprins de stol şi s-a lăsat pe spatele lui Joian, care-l poartă, îngăduitor, ca pe-un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vornicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte agale, privind când cu un ochi, când cu altul spre pământ, înfigându-şi uneori ciocul.
— O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită, ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă.
Boulenii răsuflă din greu. Împrejurul gâtului simt, ca o zgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mână de coceni, din care ei abia aleg câte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna parcă e mai priincioasă. Omul face un sac mototol şi-l pune sub cap.
Boulenii nu mai mănâncă; prichindelul le-a adus o oală cu apă, în care nici nu le intră bine botul. Apoi rămân aşa, cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostârcul au zburat. Au rămas ei singuri în câmp.
În dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul, şi de la dânsul îşi poartă privirea la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care parcă se topise din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţă, la picioare.
Şi parcă înţelege, parcă simte, parcă în mintea lui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpân, până când îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămâne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 30. Calul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


30. Calul



S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ţinut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simţit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăţilor acestea a deprins cele dintâi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutremurându-şi coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
Dar când se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călăre pe el. Atunci a înţeles că cineva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îl frige; trupul îi era numai o apă, gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smunceşte frâul tot aşa de crunt, puse capul în piept şi, învins, se întoarse încet, purtându-şi stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine şi depărtate.
L-au necăjit îndelung până să-l înveţe cu viaţa înfrânată de zăbală şi pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre câmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire când, după alergările prin vânt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
După câţiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încărcat de norii deşi ce atârnau până lângă pământ. Într-o zi, în capul călăreţilor cu săbiile scoase, se simţi mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. În faţă le răsări deodată un alt vârtej, şi se loviră într-un vălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături.
I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi, în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi.
Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana uşor, o legară şi-l mângâiară îndelung pe coamă.
Trecu şi războiul. Întors acasă, îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din faţă, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Şi vremea trecea...
Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine ştie când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs şi puterea şi avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni şi se rostogoli jos, cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp şi-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
Într-o zi uşa grajdului se deschise larg, şi doi soldaţi aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul-venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toţii, se închise uşa; şi când venitul ridică botul să smulgă din braţul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul şi, repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gât. Îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întâiaşi dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încălecă şi porni. Bătrânul întoarse capul şi-i urmări cu ochii până departe.
În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, şi câteodată bătrânul, reînsufleţit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece, liniştit, nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul cela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta vreme, întinse şi dânsul gâtul şi boturile lor se atinseră. Au stat câtva aşa, apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul şi, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănânce liniştiţi unul lângă altul. Din seara aceea nu-i mai legară.
Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Când cel tânăr ieşea înşeuat, bătrânul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astâmpăr şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul, ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gâtul celui tânăr şi dormita.
Într-o zi bătrânul nu se mai putu ţine pe picioare. Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile şi trupul îi alunecă jos. Întâi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de câteva ori şi rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 29. Părăsită

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

29. Părăsită


Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, şi ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăştiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subţiri. Venea dimineaţa în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoţelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ţinuse pe urmele ei. Pe rând, clopoţelul a trecut la toţi mânjii ei, cei mai frumoşi de prin ţinuturile acelea. Pe doi dintre dânşii îi ţinea minte încă, pe ceilalţi îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simţise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată.
Într-o seară, după o ploaie groaznică, se îmbolnăvise; scăpase cu viaţă, dar îşi pierduse vederea. Simţea căldura soarelui, mirosea câmpul, dar lumina nu mai era nicăieri. A fost groaznică cea dintâi noapte. Înăuntrul grajdului se făcu deodată parcă şi mai întuneric. Ieslea era în faţă, odinioară o mai zărise, aşa ca prin sită, şi peste o clipă se şterse dinaintea ei. Deasupra capului era fereastra; ridică ochii şi stete aşa până când glasurile oamenilor, ciripitul rândunelelor, ceşi aveau cuibul chiar deasupra, lipit de-o grindă, îi vesti dimineaţa. Dar fereastra tot nu se lumina. Şi-ntunecată a rămas de-atunci! Acuma se deprinsese. De trei-patru ani parcă au uitat-o toţi. Pleacă singură din grajd şi se întoarce singură. Ceilalţi cai, îndată ce ajung în câmp, o iau razna, se împrăştie repede. Dânsa paşte puţin, apoi rămâne cu urechile ciulite, cu ochii în gol, ca şi cum ar aştepta pe cineva. La amiază vine la apă; îşi ştie locul la jgheab; pe lângă ea nu se simte nici un cal. Toţi ceilalţi beau mai încolo. Arareori seara, îşi aduc aminte de dânsa. Atunci aude glasul călăreţului, care goneşte caii, cum o strigă prelung: „Martaaa!” Ea întoarce capul şi o ia înapoi. Vine la pas, sleită de puteri, printre tulpinile înalte de lumânărică ce o ating uşor, ca şi când ar alinta-o. Şi parcă întreg câmpul s-a obişnuit cu dânsa, o cunoaşte şi-i e dragă; cum merge încet, fluturi mici, albaştri, atraşi de albeaţa părului, se ţin după dânsa, se aşază pe crupa lucioasă, se ridică iarăşi, alungându-se unii pe alţii, şi o întovărăşesc până departe. Vine şi se duce mereu pe acelaşi drum. S-a deprins: o ia mai întâi de-a curmezişul câmpului, apoi de-a lungul unei prăpastii grozav de adânci, în care, dacă ar putea să se uite, ar cădea ameţită poate. Merge drept pe marginea povârnişului, înfăşurată în mirosul cimbrului ce creşte tocmai pe fund. Păzitorii hergheliei au privit la început lucrul acesta miraţi, apoi au lăsat-o, doar a luneca odată, să scape de dânsa... Dar ea pune piciorul încrezătoare, merge cu gâtul întins, cu nările umflate, să simtă mai tare mirosul ierbii sălbatice, care parcă o înviorează. Apoi străbate satul; câinii nu o latră, copiii nu o fugăresc, nimeni nu se apropie de dânsa. În grajd, un grajd părăsit în care numai ea stă, într-o încăpere singură, îşi găseşte întotdeauna fânul. Iarna e ca într-o pivniţă; şi noaptea, când viscolul geme la ferestre ca un uriaş rănit, ea se culcă jos între paiele moi, şi, neliniştită, aşteaptă să audă a doua zi glasul unui om...
În dimineaţa aceasta o luă încet-încet din grajd. Se simţea slabă; când intră în câmp, în nemărginirea înecată de flori dese, aerul parcă era mai greu; se înăbuşea, vroi să pască, smulse câteva fire de iarbă şi se aşeză, ca niciodată, jos. Întinse botul, adulmecă, o greutate parcă o apăsa deasupra creştetului, apoi soarele începu să ardă din ce în ce mai puternic. Seminţele florilor miroseau ca şi cum ar fi fost prăjite, şi iarba se încălzi sub dânsa ca într-un culcuş. Şi deodată, vântul începu să sufle, cu suspine adânci, venite cine ştie din care codri, cu vâjâituri puternice, care culcau tulpinile şi le încurcau într-o reţea. Un tunet de-abia se auzi; pe deasupra, păsările alergau grăbite, scoţând ţipăte de spaimă. De departe, dinspre munţi, venea ropotul ploii. Se sculă în picioare, îngrijată, când cele dintâi picături căzură plescăind pe trupul ei. În câteva clipe ploaia o înecă, nu putea să răsufle, din coamă apa se scurgea ca dintr-un izvor. O apucă un tremur. Un tropot înăbuşit îi izbi auzul: herghelia se întorcea în fugă; şi prin vuietul ploii un glas răsună prelung: „Martaaa!” şi a doua oară: „Martaaa!” Apoi nu mai auzi nimic. Atunci, dibuind, înfricoşată, sub potopul ce se revărsa de sus, luă drumul înapoi, păşind ca printr-o băltoacă în care picioarele i se afundau şi ajunse la marginea prăpastiei. Ploaia cădea cu furie, aproape nu mai putea merge; se opri deasupra deschizăturii adânci, în fundul căreia şuvoiul gâlgâia înfuriat. Şi, fără de veste, i se păru că se mişcă sub ea pământul; nici n-avu vreme să se înfricoşeze, malul se desprinse mai întâi domol, răsturnând-o pe-o coastă, apoi se surpă dintr-o dată, repede, la vale, rostogolind-o până în adânc, oprind-o tocmai pe un dâmb dedesubtul căruia fierbea pârâul. Şi vântul, care sufla printre malurile prapastiei, curgând şi dânsul ca o apă, aplecă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatic peste trupul ei zdrobit.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 28. Gâza

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

28. Gâza


Calul suia din greu dealul. Năduşise. Muştile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-şi lărgească dârlogii, până ce călăreţul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăştiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr şi-i beşicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunişuri. Unde şi unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălţimea şoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârşit, mai făcu cei câţiva paşi de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puţin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie şi dânsa ca o flacără. Un vântuleţ răcoros îi înfăşura gâtul şi crupa ca într-o pânză udă. Îşi încordă muşchii şi-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea ţintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu şi mai mare putere. Apoi târgul se arătă din ce în ce, şi calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl aşteptase, atuncea, ieslele cu fânul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cât de cât. Şi-n faţa lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănâncă straşnic din iarba coaptă şi că pentru dânsul e un locuşor mic deoparte. O să încapă tocmai bine.
Lovitura unei vergi îl făcu să tresară. Până la târg nu era mult. Vântul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. Cei din urmă copaci rămaseră în urmă; la dreapta şi la stânga, câmpul, acoperit mai tot de lumânărică, se întindea departe, până la poalele munţilor întunecaţi. O smuncitură a dârlogului din dreapta îl îndemnă să ocolească fără întârziere, trecu şanţul pe o podişcă ce se îndoia sub greutatea lui; poticni, simţi călăreţul prăvălindu-se până peste gât; o ploaie de lovituri îl făcu să-şi ia seama la mers. Câmpul parcă îl mai învioră. Târgul rămăsese în urmă, la stânga: mergeau aiurea. Vedenia cu iesle se şterse, cele dintâi căsuţe acoperite cu stuh, ale satului, se împrăştiau printre îngrăditurile de nuiele. Câţiva purcei fugiră, guiţând, din drum; un câine se luă după el, lătrând amarnic; o femeie se întorcea de la fântână cu o tivgă plină cu apă pe umăr. La poarta ţarinei stătură. Stăpânul său se coborî, deschise poarta, căci jitarul lipsea, nu mai încălecă, îi aruncă dârlogii peste oblâncul şeii, de-i încordă gâtul, şi porni pe jos. În mijlocul satului, lângă biserică, se opri. Ajunsese la crâşmă. Pe laviţe, femei, moşnegi şi câţiva copilandri stau cu pieptul peste masă, cu capul sprijinit de mână, cu ulcelele dinainte.
Stăpânul îl duse din dos, lângă un gard, şi-i legă dârlogii de un par.
Calul rămase singur. Întoarse capul după stăpânul care plecase grăbit. Primprejur nici un fir de iarbă, de fân, nimic; nici un jgheab cu apă. Dincolo de gard, o mulţime de poloboace pline cu huştile borşului vărsat din ele. Din altă parte venea miros de oţet. Spre crâşmă se auzeau glasurile celor ce beau. În cătina de alături vrăbiile îl asurzeau.
Frânt de drum, înecat de colb, plecă în jos capul.
Deodată un zumzet uşor îi lovi auzul şi, în aceeaşi vreme, un fior îl furnică în tot trupul. O gâză mică, obosită să mai zboare aiurea, îi nimeri într-o nare. Calul se pregăti să sufle, s-o gonească, dar fără veste un miros de câmp, de flori i se împrăştie până în suflet şi-l răcori ca un izvor. Gâza îşi scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zburase. Calul o lăsă, o simţi cum iese şi porneşte, sprintenă, cu picioruşele mărunte, în susul frunţii. Cu coada ochilor de-abia o zări, şi strălucirea ei îi aduse aminte de sclipirea ţintelor de argint de pe hamurile celor doi fugari. Apoi o văzu cum o ia de-a curmezişul pe lângă ochiul lui; o simţi cum merge deasupra pleoapei, înfiorându-l uşor, cum i se ridică pe gât, pe sub coamă, cum se suie până sus, lângă ureche, şi rămâne acolo, la umbră...
Mulţumit, calul îşi apropie gleznele şi dormitează.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 27. Voinicul!

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu



27. Voinicul!


L-a adus ciobanul de urechi, ca pe-un biet măgar ce era. I-a pus o pocladă, pe pocladă — şaua de lemn, şi i-a strâns chinga bine, căci aveau să meargă la târg. Apoi a-nceput să-i grămădească pe spate: o sarică — a ciobanului; două lăvicere — ale stăpânului; patru tivgi cu lapte, câte două de fiecare parte, să se cumpănească; opt sedile cu brânză — patru şi patru; iar deasupra, moţ, cei doi băieţi ai stăpânului, veniţi la stână din ajun, spate la spate, să nu-şi scoată ochii.
Dar pe când ciobanul, ştergându-şi sudoarea cu dosul mâinii, de pe frunte, aducea poclada s-o puie pe sărmanul dobitoc, un purice sări de pe mâna ciobanului pe spinarea măgarului şi-şi făcu un locuşor sub o încreţitură a poclăzii, tocmai cât îi trebuia să fie la largul lui. „O să stau la umbră”, gândea puricele, iar ciobanul încărca mereu. Cât era de mic puricele, ce loc prindea? Iar greutatea care îndoia genunchii măgarului cum putea să-l apese?
Şi-au pornit la drum, şi-au mers zi de vară prin arşiţa lui cuptor. Curgeau năduşelile de pe cioban; băieţii stăpânului se muiaseră; iar măgarul de-abia păşea. Au trecut pe unde au trecut şi, spre seară, au ajuns la târg şi-au poposit în ograda stăpânului. Iar puricele, simţind c-au ajuns la capăt, se strecură binişor, binişor, şi hop! deodată, sare sprinten şi odihnit pe mâneca ciobanului.
Când dădu însă cu ochii de spinarea măgarului şi văzu ce clădărie stătuse deasupra lui, rămase încremenit: „Măi, greutatea asta am duso eu în spate! Până acum n-am ştiut că-s aşa de voinic!” Şi privea cu mulţumire cum descărca ciobanul pe măgar. Iar când omul dete toate lucrurile jos, măgarul rămase cu urechile pleoştite, cu genunchii îndoiţi. Iar puricele zise, mâniat, în sine: „Uitaţi-vă ce mămăligă de dobitoc! Eu nu-s nici cât urechea lui, şi nu mă plâng de cât am dus în spate, şi el, fiindcă m-a purtat până aici, mai să cadă în bot! Ia stai să-l înviorez puţin!” Şi aşa zicând, sări drept pe botul măgarului, de-l pişcă până la sânge.
Măgarul tresări, dete dintr-un picior şi vărsă o tivgă cu lapte. Iar ciobanul îi aşternu câteva beţe, să se-nveţe minte de alt' dată.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 26. Căprioara

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


26. Căprioara


Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta şi-a întins capul cu botul mic, catifelat şi umed, pe spatele mamei lui, şi, cu ochii închişi, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, şi limba ei subţire culcă uşor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl priveşte, şi-n sufletul ei de fugarnică încolţeşte un simţământ stăruitor de milă pentru fiinţa fragedă căreia i-a dat viaţă, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înţărcatului venise de mult încă. Şi cum se uită aşa, cu ochii îndureraţi, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbuşit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare şi porneşte spre ţancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit şi de duşmănia lupului, şi de iscusinţa vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi ştiut ca lângă dânsa. Dar până la ele erau de străbătut locuri pline de primejdii. Căprioara îşi azvârle picioarele în fugă fulgerătoare, în salturi îndrăzneţe, să încerce puterile iedului. Şi iedul i se ţine voiniceşte de urmă; doar la săriturile ameţitoare se opreşte câte o clipă, ca şi cum ar mirosi genunea, apoi se avântă ca o săgeată şi, behăind vesel, zburdă de bucurie pe picioarele subţiri ca nişte lujere.
Dar trebuiesc să coboare, să străbată o pădure, ca să urce din nou spre ţancuri. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. Trece din poiană în poiană, intră apoi sub bolţi de frunze, pe urmă prin hrube adânci de verdeaţă, până ce pătrunde în inima întunecată, ca un iad, a pădurii.
Şi-au mers mult aşa, până ce au dat în sfârşit de luminiş. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeaşi clipă căprioara se opreşte, ca de-o presimţire, adulmecând. În faţa ei, de sub o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, şi iedul ar fi fost sfâşiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâşietor, cum nu mai scosese încă, şi, dintr-un salt, cade în mijlocul liminişului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul şi se repede la ea...
Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţii fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morţii.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 22. Musafirul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

25. Musafirul


În lungul câmpiei arse, pustii, se înalţă doar un singur pâlc de salcii ce ocrotesc, sub umbra deasă a crengilor despletite, un izvor din care şi ele îşi sug viaţa. Izvorul curge subţire, întinzând în faţă, ca pe o năframă, o baltă mică, pe care, uneori, o împunge, ca un ac de aur, câte o rază de soare.
În frunzişul salciilor acestora se strâng stoluri întregi de păsări, de stau ziulica întreagă să se adăpostească de căldura cotropitoare. Privighetori, scatii, măcălendri, sticleţi, floreni, câte şi mai câte alte neamuri de zburătoare, toate îşi găsesc aici sălaşul. E un ciripit, un piruit, spre seară, de te crezi în rai. Nimeni altcineva nu calcă sub acest umbrar singuratic. Şi păsările trăiesc ca-n împărăţia lor...
Azi e o zi înăbuşitoare. E în iulie. Aerul undulează, pare că-i răsufletul pământului ostenit de alergătura lui prin haos. Păsările se cobor pe fiecare clipă să ia în gură câte o picătură de apă din izvorul rece care se prelinge, argintiu, în ciuda arşiţei.
Din pricina dogoarei, mlaştinile sunt uscate peste tot. Şi bietul vieţuitor se topea; ameţit de căldură, o luă într-un noroc înainte, încotro l-o duce soarta. Şi, când se credea pierdut, zări cu ochii lui mici, roşii, fără de gene, cu ochii lui cei îngropaţi în grăsimea capului, pâlcul ademenitor de salcii. Îndată şi-a îndreptat râtul spre ele, cum îşi îndreaptă luntrea botul spre ţărm, şi-o porni într-acolo. Când a ajuns şi-a dat de baltă, se repezi, nebun de bucurie, gonind păsările, care zburară înfricoşate. Se afundă, până la urechi, în baltă, apoi închise ochii, răsuflând cu poftă aerul răcoritor. O libelulă sosi, zburând zglobie, şi, crezând că deasupra apei e o floare, se lăsă, uşoară, pe râtul trandafiriu. O înfiorare dulce, neînţeles de plăcută, gâdili sufletul musafirului pentru întâia dată în viaţa lui, şi, fericit la culme, prinse a guiţa lung şi ascuţit. Libelula, văzând că se înşelase, zbură, înfricoşată. Iar păsările ascultară cât ascultară zgomotul acesta, apoi, toate, într-un gând, împânziră, care-ncotro, largul câmpiei încropite.

Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 24. Fricosul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu


24. Fricosul



Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curătură, şi când a ajuns la margine şi-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
„Poate mai întâlnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlneşti un prieten...”
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietenă.”
Şi gândul:
„Poate dai şi peste o prietenă.”
Şi mergând aşa, iepuraşul cu gândul îşi vorbesc:
„Ce lumină, şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„...Şi totuşi luna încă nu a răsărit.”
„Dar o să răsară.”
„...O să răsară.”
Şi cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepuraşul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele îşi dezbrăcară deodată umbra. Iar iepuraşul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave. După clipa de spaimă, iepuraşul se destinse ca o coardă şi o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a dura ca un bulgăre, se sculă şi iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri tocmai în stuhăria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închişi... Să nu-şi mai vază umbra!