Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 7. Hoinar

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

7. Hoinar




O clipă ţinu noaptea, cât ţin nopţile de vară, când întunericul e numai o strângere de aripi a luminii. Şi totuşi, îndată ce se trezi, fluturul, în răcoarea umedă a dimineţii, i se păru că dormise de când lumea; de aceea zise în sine, bănuind:
„Ce Dumnezeu răsare soarele atât de târziu!”
Dar ca şi cum Dumnezeu i-ar fi făcut pe voie, deodată se răsfiră din înalt mănunchiul strălucitor al razelor de soare, şi peste câmpie năvăli un văl de aur. Fluturul îşi pâlpâi de câteva ori aripile şi, din vârful galben al tulpinii de lumânărică, unde poposise de cu seară, îşi luă, zglobiu, zborul. Fiindcă nu fusese de mult pe la târg, o luă într-acolo.
Curând zări o grădină cu fel de fel de flori. Trecu pârleazul şi, mehenghi, se furişă întâi pe la ferestrele casei. Perdelele erau încă lăsate. Ce să vadă? Nimic! În schimb, de jur împrejurul privazurilor, cununi de zorele se împleteau, cu florile deschise, fragede, liliachii bătând în albastru, sinilii bătând în roz, acoperite de rouă ca de nişte nestemate. „Fragede flori”, gândi fluturaşul şi, bătându-şi aripile albastre stropite cu aur, le sărută pe rând. „Aici o să stau astăzi pe vremea arşiţei”, gândea ştrengarul. Dar tot privind la ele, găsi zorelelor o scădere; prea îşi schimbau faţa; dimineaţa într-un fel, la amiază într-alt fel, iar seara se-nchideau morocănoase. „Nu-s statornice”, adăugă craiul şi plecă mai departe. Cum zbura, aşa, deasupra straturilor, mirosul rozetei îi umezi sufletul. Repede se coborî de se aşeză pe o tulpină de rozetă. Şi cum rămăsese pierdut, răsuflând mireasma îmbătătoare, se gândea: „Nu e floare mai fermecătoare ca rozeta, degeaba! În mireasma ei să mori, şi mori fericit.” Gândind astfel, privi mai bine tulpina florii. Cine-l pusese! Mâhnit, îşi mai schimbă din păreri: „Într-adevăr, îmbătător miros, dar de ce oare firea nu îmbină niciodată toate însuşirile la un loc? Poftim, priveşte, cine împrăştie o asemenea mireasmă! Ce flori mărunţele, pipernicite, aproape verzi, ca şi frunzele.” Şi fiindcă în clipa aceea veni până la el adierea unor crini, urmă: „Ce are a face rozeta cu crinii, cu crinii albi ca spuma laptelui!” Fără să stea în cumpână, îşi făcu vânt spre lujerul înalt, subţire şi mândru al unui crin întârziat. Aşezându-se în potirul parfumat, alb ca zăpada, berbantul îşi destinse aripile puţin, să se odihnească, dar băgă de seamă că se umpluse de praful galben al florii şi se necăji: „Foarte mulţumesc de gazdă, dacă e vorba să ies mânjit!... Şi unde mai pui că aici stai ca într-o mănăstire.” Se înălţă în aer. Se încălzise grozav. „Parcă e mai cald ca la câmp”, gândi sprinţarul. În vremea aceasta ochii lui zăriră, aşa, ca o şuviţă de sânge. Era un strat de garoafe. „Hai într-acolo”; întinse aripile, lovi de câteva ori aerul şi se lăsă, uşor ca un fulg, deasupra unei garoafe bătute, creaţă şi îmbălsămată. „Uite-o floare care nu-i năzuroasă, îşi zise; o găseşti pretutindeni; şi, cu toate astea, ar avea dreptul să fie mândră cu faţa ei îmbujorată. Da, garoafa într-adevăr mi-i dragă.” Şi stătea, hoinarul, tolănit pe frunzişoarele moi, ca un paşă, când parcă îl ameţi ceva. „Ce să fie? A! mirosul garoafei. Uite asta, cugetă craiul, asta nu-mi place la garoafă. Nu putea, adică, să aibă un miros al ei, numai al ei? Trebuia să împrumute mirosul pipărat de cuişoare? Pfui!” Zglobiu, îşi văzu de drum, aiurea, strănutând... Şi ziua trecea, şi rătăcitorul zbura mereu, mereu, fară astâmpăr. „Uite colo un lăvicer de nu-mă-uita. Fiindcă-s albastre ca şi mine, s-or fi crezând, mă rog, lucru mare”, atingându-le, dispreţuitor, cu vârful aripii, le lăsă în urmă. Ce mai straturi de ochiul-boului! „Sunt prea din topor, băgă de seamă curtezanul. Ce e floare trebuie să aibă ceva care să o înrudească de aproape cu cerul, cu aerul... sau cu mine.” Îngâmfat, se împiedică de o gura-leului: „Mersi, de-alde dumneata găsesc şi-n câmp, la ţară.” „Ei, cu micşunica se schimbă vorba, adeveri şiretul, asta, da.” Şi se lăsă, elegant, în roate, deasupra florii cuminţi. Îşi strânse aripile una, îşi răsuci mustaţa, făcu ochii mici; micşunica rămase liniştită; gazdă bună, dar nu sprinţară. Flăcăul se necăji: „Ho, băbătie, prea te crezi! Eu n-am venit să dorm.” Şi fugi râzând. Mărgăritărelele nu le putea suferi, zbură pe deasupra lor, numai să le facă în necaz; întrucât priveşte barba-împăratului, îi venea rău numai când se gândea la numele ei... Ziua trecea, soarele scăpăta; se mai răcorise. O luă înspre gherghine. Cocoţate sus, pe tulpinile lor, gherghinele îl priveau nepricepute. „Înalte şi proaste”, zise pierde-vară şi, înălţându-se sus, căută cu ochii trandafirii. Îi zări. Se coborî încet, curtenitor, se închină în faţa fiecăruia. „Flori de paradis, flori măiestre, flori...”, dar cum se întorcea, în dreapta şi-n stânga, complimentând, aripa i se zgârie de-un ghimpe. Craidonul o şterse repede, fără să se mai uite înapoi... Trecu pe lângă lalele fără să le privească; dar în drum făcu cu ochiul rochiţii-rândunicii, o veche prietenă, şi spuse o vorbă proastă unui stânjenel scuturat, îmbătrânit, ce i se ţinea în cale. Zarnacadelelor le rămăseseră doar tulpinile; liliacului, frunzele. Mai departe, mai departe. Din zbor fură o sărutare unei cicori, rătăcită pe acolo cine ştie cum. Şi cicoarea îi aduse aminte de câmp. „Tot mai frumos e câmpul... Dar nu-i vorbă, şi-n grădină!...” Şi parcă departe, într-un colţ, zări o floare învoaltă, necunoscută. Grăbi, dar, deodată, începu să orbecăiască. Nici nu băgase de seamă că se întunecase. Nu mai vedea nimic. Îl apucase noaptea în drum. Neputând să mai zboare, se lăsă, la întâmplare, pe un spin uscat, să aştepte zorii, suspinând nemulţumit: „Ce Dumnezeu se-nnoptează aşa devreme!...”