Emil Gârleanu - Din lumea celor care nu cuvântă - 6. Cântăreţul

Din lumea celor care nu cuvântă
de Emil Gârleanu

6. Cântăreţul

E de neam! Între toate lighioanele lumii, gândeşte el, nu era alta care să aibă strămoşi mai aleşi şi mai de viţă. Pământul era o nimica toată, un boţ de humă ce orbecăia făr' de nici un căpătâi prin văzduh, când neamul lor greieresc îşi ridica osanale lui însuşi, sub frunzele uriaşe din care astăzi nici măcar urme n-au rămas. Ei biruiseră vremea, dăinuiau stăpâni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântăreţ în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Şi astea nu erau vorbe de ici, de acolo, ci le povesteau bătrânii în toate minţile lor, şi ei, fireşte, de la alţi bătrâni pricepuţi le auziseră. Căci, doar aşa rămân poveştile pe lume.
Toate gândurile acestea năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cântecele ei, de sus, din copacul sub care dânsul se odihnea. „Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic să fie?” se întrebă greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un răspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu el îl apucau furiile. O căută totuşi şi n-o găsi. „Fireşte, gândi greierul, lăcustă şi să stea acasă, dracul a mai văzut?!” Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.
Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de vaca-Domnului — gângăniile cele roşii stropite cu negru — i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor greierul înţelese că şi ele erau mirate de îndrăzneala unei păsări venetice care tulbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mândrie şi, în zori de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le în juru-i, să-l asculte. Şi, cu toată oboseala, greierul le cântă, în cinstea lor, un imn al dimineţii. Iar vacile-Domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva n-au de făcut decât să-l asculte.
Şi le-a cântat greierul până ce soarele s-a ridicat de câteva suliţe pe cer. Iar încălzindu-se grozav, căntăreţul se rugă de iertăre, să aţipească puţin. Şi se adăposti sub frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-Domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cântăreţ şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.