Cătina albă - HIPPOPHAE RHAMNOIDES L.

CĂTINA ALBĂ
HIPPOPHAE RHAMNOIDES L.

"Sănătatea nu este totul, dar fără sănătate, totul este nimic."
"Nouă zecimi din fericirea noastră au la bază sănătatea.. Cu aceasta, totul este izvor de plăcere, iar fără ea nu este nici un bine, indiferent de natură; chiar celelalte bunuri subiective, însuşirile spiritului, ale sentimentului şi temperamentului sunt discordante şi foarte tulburi:"
"De aceea, nu este neînsemnat faptul că, înainte de orice, ne întrebăm unii pe alţii de starea de sănătăţii şi ne urăm să ne simţim bine; căci,, într-adevăr, aceasta este, de departe, principalul în fericirea omului. De aici, reiesei că cea mai mare dintre nebunii este de a sacrifica sănătatea, indiferent de motiv: fie că este pentru câştig sau pentru avansare, pentru ştiinţă sau pentru renume; cu atât mai puţin pentru plăceri şi desfătări trecătoare.
Sănătatea ar trebui să se afle deasupra tuturor acestora."
ARTHUR SCHOPENHAUER



Familia: Elaeagnaceae
Denumiri stiintifice internationale: HIPPOPHAE RHAMNOIDES L.
Denumiri comerciale: catină cenuşie, catină de râu.


Caractere de recunoastere a plantei
Arbust tufos care prezinta in sol radacini superficiale cu nodozitati azotoase. Tulpina ramificata, inalta de 2-6 m, scoarta brun-inchisa care se transforma intr-un ritidom brazdat. Frunze liniar-lanceolate, cu nervura mediana evidenta, scurt petiolate, pe fata inferioara cenusii argintii, cu solzi ruginii, dispuse altern. Flori unisexuat dioice, galbene-ruginii, cele mascule grupate in inflorescente globuloase, iar cele femele in raceme. Infloreste in lunile III-IV. Fructe drupe "false", ovoide, carnoase, portocalii, cu un sambure tare.
Cere multa lumina directa, nu suporta umbra sau acoperire.


Ecologie, raspandire in flora spontana si zonare in cultura
ECOLOGIE SI RASPANDIRE: creste in palcuri sau tufarisuri intinse, pe nisipuri si pietrisuri, pe prundisurile din lungul raurilor, izlazuri, coaste pietroase. Prefera formatiuni geologice salinifere, din regiunea litorala pana in etajul montan; pe mari suprafete in Subcarpatii Munteniei si Moldovei, intre Olt si Siret, insular in Delta Dunarii. Extrem de rezistenta la seceta si ger, nepretentioasa la sol, solicita lumina directa.
Datorita capacitatii mari de drajonare, catina alba se utilizeaza pentru consolidarea terenurilor in panta, dar si sub forma de gard viu, avand in vedere numerosii spini puternici care impiedica patrunderea iepurilor si a altor animale in spatiile care necesita protectie (livezi, podgorii, diverse culturi).
La noi in tara, catina alba creste spontan in zona subcarpatica din Moldova si Muntenia, incepand din bazinul superior al Siretului pana la Olt.
In agricultura, ea se foloseste in unele zone pentru imbogatirea in azot a solurilor, datorita nodozitatilor similare celor intalnite la leguminoase (voi vorbi despre acestea mai pe larg), dar si pentru consolidarea terenurilor predispuse la eroziune datorita capacitatii mari de drajonare.
In subcarpatii Moldovei se intalneste pe vaile raurilor Bistrita, Trotus, Putna si Milcov. In zona subcarpatica a judetului Buzau catina alba are o frecventa mai mare decat in alte zone din Romania. De asemenea, se mai intalneste pe vaile raurilor Teleajen si Dambovita, precum si in Delta Dunarii. Prezenta catinei albe este insa semnalata de profesorul Ion Simionescu inca din secolul 19 pe vaile Prahovei si Siretului, in palcuri mixte de catina rosie - Tamarix gallica - si catina alba - Hippophae rhamnoides. La acea vreme profesorul Simionescu observa doar caracterul de planta decorativa a catinei. Dansul scria:
"Cand trenul te duce spre Sinaia, un decor frumos se prezinta ochiului, prin viroagele din apropierea Campinei. Malurile, numai rapi, colorate cand ca huma, vinete, cand galbene, galbenul nisipului, cand mai albie, gresia dezgolita ori chiar caramiziu, sunt impestritate de dese tufe argintii, pe crengile carora stau ciucur bobite portocalii

Istoric
In cele patru carti ale farmacopeei chinezesti atribuite perioadei dinastiei Tang (907 d.Hr.), preparatele din catina sunt frecvent utilizate pentru tratamentul bolilor de piele sau ale tubului digestiv.
In tratatul clasic de medicina tibetana "Rgyus Bzi" din sec. VIII e.n. se recomand[ utilizarea fructelor de catina in alimentatia şerpaşilor, în ascensiuni, datorită proprietăţilor nutritive de excepţie. Pe continentul european, n Grecia, exista insemnari privind importanta catinei ramase de la Dioscorid si Teophast care recomandau catina în hrana cailor de curse pentru sporirea masei musculare şi a luciului pielii. de altfel denumirea botanica de "hippophae" provine de la "hippo=cal" si "phaos= a straluci"
Este cunoscut[ de secole utilizarea catinei ca remediu pentru ingrijirea pielii si drept component al produselor cosmetice cu actiune nutritiva, revitalizanta si de refacere. Produsul este folosit în medicina estică şi foarte recent în cea vestică pentru tratamentul rănilor la nivelul tegumentelor şi mucoaselor.
Uleiul de cătină acţionează pentru vindecarea unor maladii ale pielii, ca: eritemele, uscăciune, mâncărimile, durerile, eczemele, psoriazisul. Capacitatea cătinei de a stimula regenerarea pielii s-a dovedit utilă în tratamentul arsurilor, rănilor cu vindecare lentă şi ulceraţiilor, datorită conţinutului bogat în componente nutritive esenţiale pentru sănătatea pielii şi în special încetinirea procesului de îmbătrânire.
În 1985 la Combinatul Chimic Giurgiu a avut loc un accident de pe urma căruia au rezultat 6 arşi de grad III şi IV cu suprafeţe peste 50%. Prof. universitar I. Brad, părintele cătinei în România, a tratat personal aceşti pacienţi şi 3 dintre ei au fost salvaţi cu pansamente cu ulei de cătină.
În Rusia, unde creşte pe suprafeţe extrem de întinse, este numită "Ananas Siberian" datorită sucului plăcut, dar şi datorită proprietăţilor revigorante. primele produse cu cătină au fost utilizate în alimentaţia cosmonauţilor sovietici datorită organismului la acţiunea radiaţiilor cosmice.
În China se obţin băturile revigorante "Shawikang" şi "Jianibao", introduse obligatoriu în alimentaţia sportivilor - pentru prima dată la Olimpiada de la Seul.
Denumirea corectă în limba engleză a cătinei este "Sea Buckthorn" şi este dată de faptul că în Anglia tufele sau arbuştii ţepoşi de cătină cresc pe dunele de nisip ale litoralului. La fel, în limba germană se numeşte "Sanddorn" şi se traduce prin spin de nisip.
Cătina este o componentă tradiţională a produselor farmaceutice de origine vegetală în Tibet, unde este denumită "Star-Bu" sau "Dhar-Bu".
• Catina este raspandita pe toate continentele, crescand in munti pana la inaltimi mari (pana la 2.000 de metri in Alpi si pana la 5.000 de metri in Himalaya).


Tehnologie de cultura
Catina se prezinta ca un arbust inalt de 1,5 - 3,5 m, cu numerosi tepi puternici. In functie de conditiile de clima si sol, ea creste diferit, si anume ca tufa joasa taratoare in zonele aride si pe soluri sarace, sau sub forma arborescenta de 8-10 m inaltime pe soluri fertile. Catina alba intra pe rod in anul 3 de la plantare si are o durata de productie de 18-20 de ani. Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, raspandit mai mult la suprafata solului, la 20 cm adancime si are mare capacitate de drajonare. Pe radacinile catinei se formeaza nodozitati fixatoare de azot, ca la leguminoase.
Aceste nodozitati sunt formatiuni simbiotice produse de bacterii din genurile Rhizobium, Azotobacter, Clostridium, bacterii fixatoare de azot care traiesc libere in sol. Acestea patrund in planta prin perisorii absorbanti printr-un mecanism de atractie chimica (recent s-a descoperit ca bacteriile sunt atrase de flavone secretate de radacina) si se instaleaza in interiorul radacinii plantei unde formeaza formatiuni globuloase cu aspect de noduri. Formarea acestor formatiuni este avantajata de prezenta unor microelemente ca bor, molibden, calciu si sulf. In interiorul nodozitatilor bacteriile se dezvolta, se inmultesc si fixeaza azotul atmosferic, transformandu-l in azot asimilabil. Bacteria isi insuseste de la planta zaharuri si alte substante pe care nu si le poate sintetiza, iar planta utilizeaza azotul organic fixat de bacterii.
Tulpina catinei are o scoarta neteda, de culoare bruna-verzuie, care cu timpul se inchide la culoare. O particularitate a catinei este prezenta a numerosi spini puternici, lignificati, foarte ascutiti. Toate cresterile anuale de pe tulpina si ramuri se termina cu astfel de ghimpi.
Frunzele sunt mici, dispuse altern, scurt petiolate, cu limbul ingust si lung de 5-6 cm, cu perisori solzosi de culoare cenusie-argintie pe ambele fete. De la aceasta caracteristica ii vine si denumirea populara de catina alba. Frunzele sunt ele insele bogate in vitamina C.
Catina alba este o specie unisexuat dioica, avand plante deopotriva femele si barbatesti. Plantele barbatesti sunt mai viguroase decat cele femele, au ramuri anuale mai lungi, mai groase si de culoare inchisa, precum si mugurii mai mari. Florile barbatesti sunt grupate in conuri scurte de culoare bruna, si se afla pe ramurile anuale. Florile femele sunt grupate cate 10-12 intr-un racem foarte scurt.
Fructele sunt drupe false, mici, de forma variabila, de la ovoida la globuloasa, chiar turtita. Culoarea lor predominanta este portocalie, cu treceri spre galben. Mai rar apar si fructe de culoare rosie. Fiind in numar foarte mare, foarte scurt pedunculate si asezate unul langa altul, fructele imbraca ramurile ca un manson. Pulpa fructelor este de culoare galbena sau portocalie, foarte suculenta si lasa pete unsuroase. Fructele de catina au un miros placut si aromat, dar nu se consuma cu placere in stare proaspata, fiind acre si astringente. La maturitate completa, ele pierd multa aciditate si au aroma particulara, mai puternica atunci cand recoltatul se face dupa inghet.
Catina alba infloreste in aprilie mai, cand temperatura medie diurna este de 12-15°C si se desfasoara pe o perioada de 15 zile. Plantele mascule infloresc mai devreme, in timp ce plantele femele infloresc o data cu infrunzirea. Polenizarea se face cu ajutorul vantului si al insectelor. La sfarsitul perioadei de inflorire, florile femele polenizate evolueaza spre fructe.
Maturarea fructelor incepe in luna august, in primele saptamani. Fructele se ingalbenesc, iar semintele sunt complet formate si sunt capabile sa germineze. Culoarea pielitei si a pulpei se intensifica, fructele crtesc in volum. La sfarsitul lui septembrie inceputul lui octombrie fructele ajung la maturitate optima. Daca recoltarea se face cu intarziere, calitatea fructelor se depreciaza, acestea crapa si pierd din suc.
In plantatii, catina alba intra pe rod din anul al treilea. In perioada optima de productie se obtin cantitati ce pot depasi 25 tone/ha. Dupa 18-20 de ani, catina intra in declin, cresterile vegetative sunt mici, productie scade foarte mult, iar plantele incep sa se usuce total sau partial.
Catina alba este deosebit de adaptabila diferitelor conditii climaterice, ea crescand in zonele submontane si montane dar si in zona de podis. Este intalnita indeosebi pe prundisuri, rape, sau la liziere.
In privinta temperaturii, catina este putin pretentioasa, suportand temperaturi joase de pana la -35 °C, raportandu-se cazuri de supravietuire chiar dupa geruri de -40 °C. Aceeasi rezistenta o manifesta si la temperaturi pozitive excesive, la temperaturi la nivelul solului de pana la + 45 °C.
Catina are insa nevoie de foarte multa lumina, productia optima se obtine in zonele in care planta este expusa direct la soare, pe toata perioada zilei.
Fata de umiditate, catina se adapteaza foarte usor, rezistand la cele mai cumplite secete din zona temperate, dar si la inundatiile temporare.
Catina este un arbust adaptabil pana la extrem pe orice tip de sol, pe terenuri uscate, prundisuri, dar si pe cernoziumuri si soluri brun-roscate. Uimitor, catina creste chiar si pe soluri saraturoase, pe care alte specii nu se pot dezvolta.
Profesorul David Davidescu aminteste de catina alba ca facand parte, alaturi de catina de rau (Tamarix pailassi), din grupul plantelor lemnoase din flora spontana care suporta o concentratie mai mare de saruri (0,15%).
Chiar daca aceasta planta manifesta o rezistenta sporita, la infiintarea plantatiilor in general se va evita un astfel de sol, iar daca totusi suntem nevoiti sa cultivam pe sol saraturat, se vor aplica amendamente chimice pentru corectarea reactiei alcaline a solului. Profesorul Davidescu sugereaza urmatoarele substante:

1. Gips - este amendamentul cel mai des folosit la imbunatatirea solurilor saraturoase. Este etalon in masurarea valorii de acidifiere (=100).
2. Fosfogips - rezulta ca deseu in procesul de fabricare a acidului fosforic sau a fosfatului trisodic. Are o valoare de acidifiere de 80% fata de gips.
3. Acifer - se obtine prin imbibarea cu acid sulfuric a unui amestec de sulfat de fier, sulfat de aluminiu si sulfat de calciu. Are valoarea de acidifiere de 260% fata de gips.
4. Sulfat de aluminiu - produs incolor, solubil in apa, cu val oare de acidifiere 72%
5. Sulfat de fier - sare cristalina verde, valoare de acidifiere 72%
6. Sulf - valoarea de acidifiere 550%
7. Clorura de calciu
8. Praf de lignit
9. Carbonat de calciu
Utilizarea acestor amendamente se face dupa norme bine stabilite, in functie de cantitatea de saruri din sol, dupa analize riguroase. Sunt o sumedenie de conditii ce trebuie avute in seama, orizontul de saraturare, repartizarea sarurilor pe profil, continutul in saruri a panzei freatice, etc. In caz contrar, reactia solului poate fi una contrara asteptarilor. Se recomanda asadar consultarea inginerului agronom inainte de aplicarea oricaror fertilizanti, amendamente sau agenti chimici de combatere a bolilor si daunatorilor.
Fertilizarea solului se impune numai in plantatiile situate pe terenuri sarace, subtiri, unde plantele se dezvolta foarte incet si cresterile sunt mici. In aceste cazuri, la plantarea puietilor se dubleaza cantitatea de ingrasaminte organice si chimice, iar o data la 3 ani se administreaza 20-30 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha superfosfat, 200 kg/ha sare potasica. Pe astfel de terenuri se aplica lucrarea cu paraplaul, un plug in forma de sageata care ridica brazda dar nu o si intoarce. In cazul in care solul este mentinut in plantatie ca ogor negru, gunoiul de grajd se ingroapa imediat dupa imprastiere la o adancime potrivita.
Pe solurile fertile sau potrivit de fertile ingrasamintele incorporate la infiintarea plantatiei sunt suficiente pana cand planta se aprovizioneaza singura cu azotul atmosferic.
Totodata este indicat adaosul de mranita in cazul infiintarii de plantatii prin drajoni. Mranita ofera mediul perfect pentru dezvoltarea sistemului radicular insuficient al drajonului.

Serpeni 11 : are fructe foarte mari, in medie de 0,5 g, de forma ovala sau cilindrica, de culoare portocalie deschis, uniforma pe toata suprafata, cu peduncul lung de 3-4 mm, ceea ce usureaza recoltarea manuala. Planta este viguroasa, cu cresteri puternice, drepte, de culoare gri deschis, prevazute cu spini mari, lungi.
Este un soi precoce si foarte productiv, se obtin in medie 8-10 kg de fructe/planta, in primul an de rod. Dupa jumatatea lunii octombrie recoltarea se poate face prin scuturare.

Delta 1 : de asemenea cu fructe mari, usor alungite, de culoare portocalie, cu peduncul scurt de 2 mm. Tufa este foarte viguroasa si mult ramificata, cu spinii lungi si rigizi. Culoarea ramurilor este gri in primii 2 ani, cu nuante de maro pe partea umbrita. Intra pe rod destul de tarziu, si se pot recolta 6-7 kg/planta.

Murgesti 1 : are un fruct frumos de marime mijlocie, aproape rotund, de culoare portocalie, lucios. Tufa este viguroasa, aerisita si rodeste aproape de baza. Cresterile de 1-2 ani au culoarea gri deschis, cu spini rari dar puternici. Productia este medie, de 4-6 kg/planta.

Maracineni 1 : fructul de marime mijlocie, rotund, de culoare galben intens. Tufa este potrivit de viguroasa, nu depaseste 1,8 m in inaltime, si are fructele aglomerate, dispuse sub forma de manson, ceea ce ingreuneaza recoltarea. Rodeste abundent si constant 8-10 kg/planta.
Un specific al soiului se datoreaza taliei mici, care permite plantarea la distante de 3/1,5 m, cu productie de pana la 22 t/ha.

Delta 3 : un soi rar cu cresteri viguroase si tendinta de a forma trunchi. Nu prezinta spini. Are fructe rotunde portocalii, de marime mijlocie spre mica. Pe lemnul batran fructifica pe formatiuni scurte, cu mari aglomerari de fructe.
In flora spontana, cresc plantele cu fructe portocalii, rotunde si mijlocii ca marime.
Sunt mai multe metode de inmultire care se preteaza acestei specii. Cele mai importante sunt:

Inmultirea prin butasi : Butasirea este o metoda de inmultire vegetativa prin care portiuni de ramuri sau lastari sunt puse la inradacinat in conditii optime controlate, dupa desprinderea de planta mama. Butasul poate avea lungimea de 18-22 cm si un diametru la baza de 6-10 mm.
In functie de varsta fragmentului detasat, distingem butasirea in uscat, la care se utilizeaza ramuri de peste 1 an. Butasirea in verde se face dupa cum se poate subintelege din denumirea, cu ramuri verzi, aceasta se practica in lunile de vara, cu precadere in iunie-iulie, ramuri tinere care necesita o tehnologie superioara - ele se cresc in solarii cu ceata artificiala si se pot aplica adaosuri cu substante favorizante inradacinarii (auxine). Butasirea in sistem intensiv se face in sere cu temperatura controlata, tot sub ceata artificiala, si cu incalzirea solului la 22°C.
In cazul butasirii in sistem clasic se recomanda plantarea butasilor la 10-15 cm unul de altul, pe biloane.

Inmultirea prin drajoni : Drajonarea este capacitatea plantelor de a produce lastari direct din mugurii adventivi aflati la nivelul coletului. Capacitatea mare de drajonare a catinei permite recoltarea drajonilor si folosirea lor direct pentru plantare. De cele mai multe ori, drajonii tineri au un sistem radicular slab dezvoltat, din care cauza randamentul de prindere la plantare nu este cel mai bun. Se recomanda fertilizarea terenului destinat plantarii drajonilor si adaos de mranita.

Inmultirea prin marcote : Marcotajul este o metoda de inmultire similara butasirii, cu diferenta ca lastarul nu este detasat de planta mama. Este o metoda de inmultire cel mai des utilizata la vita de vie. Catina se preteaza la marcotajul prin musuroire. Tehnica utilizata este cea clasica. Musuroiul se desface de regula dupa 2 ani, cand marcotele sunt foarte bine inradacinate, iar de la o planta se pot obtine 10-12 marcote.

Inmultirea prin seminte : Semintele de catina pot germina din momentul in care fructul a inceput sa-si schimbe culoarea in galben sau portocaliu. Insa, cu cat fructele sunt mai coapte si puterea de germinare creste proportional. Pentru extragerea semintelor, fructele bine coapte se zdrobesc, se preseaza printr-o sita deasa pentru a se desprinde din invelisul protector.
Dezavantajul acestei metode fata de butasire si marcotaj este impurificarea soiurilor, primele doua fiind tipuri de inmultire vegetativa prin care caracteristicile plantei mama se transmit fidel in descendenta.
Semintele se spala bine, se usuca la umbra in curent de aer, dupa care se pastreaza in saculeti de panza pana la data semanatului. Dintr-un kilogram de fructe se obtin 80-90 g de samanta. Rezultate mai bune se obtin la semanarea de primavara. Terenul destinat insamantarii trebuie sa fie curat, cu sol usor, maruntit si fertilizat. Inainte de semanat, semintele se stratifica timp de 30 de zile in nisip sau in pamant umed, la temperaturi de 3-5 °C. Pentru rezultate mai bune se practica inmuierea semintelor timp de 30 de ore inainte de semanat in apa curata, la temperatura camerei. Dupa ce se scot din apa, semintele se dezinfecteaza timp de 10 minute intr-o solutie de hipermanganat de potasiu (KMnO7) sau termic, mai complicat, la 70°C timp de 3-4 zile. Desi metoda termica este mult mai costisitoare, este indicata atunci cand nu suntem siguri de materialul biologic pe care il avem la dispozitie. Dezinfectarea chimica cu permanganat este eficienta impotriva fungilor si a bacteriilor, ineficienta impotriva unor eventuale infectii virale. Termoterapia actioneaza si impotriva virusurilor.
Semintele se seamana in straturi la distanta de 12-15 cm, 20-25 cm sau 30-35 cm, in functie de soi, dupa care puietii vor ramane in acelasi loc 1, 2 sau 3 ani. Adancimea de semanat este de 1 cm, iar cantitatea de samanta este de 2-3 g/m2.
Semintele se pot trata impotriva ciupercii Pytium debaryanum, iar pamantul se trateaza saptamanal cu hipermanganat de potasiu de concentratie 1 la mie timp de 30-35 zile de la rasarire. In timpul vegetatiei se efectueaza lucrarile normale de ingrijire.

Inmultirea prin puieti : se presupune in acest caz ca dispunem deja de materialul saditor si nu ne ramane decat sa il plantam. Plantarea se face clasic, precedata de fasonarea radacinilor (scurtarea lor) la 6-8 cm si mocirlirea radacinilor intr-un amestec de nisip, argila si gunoi de grajd timp de 15 minute. Plantarea puietilor se poate face toamna si primavara. Este mai recomandata toamna, din mai multe motive :
- perioada de plantare este mai lunga
- temperaturile sunt mai blande
- precipitatiile se acumuleaza in sol ceea ce permite ca radacinile fasonate sa se cicatrizeze, si sa realizeze un contact intre ele si particulele de sol. In acest caz, procentul de prindere se apropie de 100%.

Puietii plantati din toamna pornesc primavara normal in vegetatie, cu cresteri viguroase, iar lemnul se matureaza inainte de venirea inghetului. Imediat dupa plecarea in vegetatie se mai efectueaza o lucrare de taiere in verde, cu scopul de a stimula formarea coroanei, dar si cu scop de fasonare a acesteia, dupa preferinte, in functie de tipul de conducere preconizat. Despre acestea, in randurile imediat urmatoare.

Inmultirea prin altoi: altoirea se practica indeosebi la speciile lemnoase, de arbori si arbusti. Este o metoda de inmultire a soiurilor valoroase, aplicata in tara noastra de foarte mult timp. Profesorul Ioan Ionescu de la Brad aminteste peste 10 tipuri de altoire in tratatele sale de agricultura, printre primele de acest gen din Romania. Altoirea presupune unirea a doi parteneri : port-altoiul si altoiul, primul avand sistem radicular bine dezvoltat, si altoiul, detasat de la o planta cu caracteristici valoroase, pe care vrem sa o replicam. In urma unei astfel de operatii reusite rezulta un individ care prezinta insusirile urmarite, insusirile plantei mama (productivitate, vigurozitate, etc).
Compatibilitatea intre cei doi parteneri este o conditie esentiala reusitei altoirii. Aceasta metoda se foloseste mai rar in cazul catinei, dar ea se aplica indeosebi in ameliorare sau pentru raspandirea soiurilor certificate in plantatii.

Inmultire prin metode moderne: se utilizeaza din ce in ce mai mult pe plan mondial. Dezavantajele legate de pretul ridicat, tehnologia necesara si cerinta de personal calificat sunt depasite de principalele avantaje ale acestor metode, legate mai ales de obtinerea de material saditor liber de virusuri, obtinerea materialului intr-o cantitate foarte mare (de ordinul milioanelor) intr-un timp scurt si intr-un spatiu redus. Metodele sunt deosebit de utile in cazul speciilor la care metodele traditionale de inmultire vegetativa sau sexuata nu dau randament.
Dintre aceste metode de care aminteam, fac parte culturile de meristeme, apexuri, fragmente foliare, etc. Aceste culturi se realizeaza in laboratoare, pe medii de cultura speciale si in conditii aseptice.
La catina acest mod de inmultire (micropropagarea) face apanajul laboratoarelor de cercetare, in sensul producerii unor noi soiuri, devirozarilor, diferitelor studii biochimice, histologice, etc.
In incheiere, as recomanda celor care doresc sa infiinteze o astfel de plantatie sa isi procure materialul biologic din surse autorizate, respectiv de la institutele de cercetari din tara, unde el este obtinut tocmai prin metodele amintite mai sus. Institutele de la Maracineni, Stefanesti, Fundulea sunt institutii prestigioase care s-au remarcat de-a lungul timpului prin brevetarea unor soiuri valoroase, din diferite specii cultivate. Din experienta, stiu ca specialistii de acolo sunt oricand bucurosi sa ofere informatii despre modul de achizitie a puietilor.
In primul rand, in functie de relief si tipul de sol se alege directia randurilor. Pe terenurile in panta predispuse la eroziune se alege plantarea in triunghi, cu varful corespunzator celui mai inalt punct al terenului, si astfel incat pomii randurilor cu sot sa fie plantati la jumatatea distantei dintre pomii randurilor fara sot. Se obtine astfel o plantatie in mozaic, specifica combaterii eroziunii. Pe terenurile plane, care nu prezinta probleme, directia randurilor se va alege astfel incat plantele sa beneficieze de cat mai mult soare, catina fiind pretentioasa din acest punct de vedere. Forma plantatiei va fi dreptunghiulara sau patrata, dar nu este o regula.
O ultima observatie : pe terenurile excesiv nisipoase, cu tendinta de desertificare, catina se planteaza in copci la 20-30 cm adancime.
In functie de tipul de plantatie, intensiv sau clasic, catina se poate conduce sub forma aplatizata sau sub forma globuloasa.
Conducerea sub forma aplatizata, cu si fara trunchi, este in general caracteristica tipurilor de plantatii intensive. Distantele de plantare sunt 2,8-3 m intre randuri si 2 m pe rand. Prin dirijarea sub aceasta forma a coroanelor se realizeaza o serie de avantaje de ordin agrotehnic, legate de mecanizarea de intretinere a solului, de combatere a bolilor si daunatorilor, usurand executarea unor lucrari de taiere si recoltare. Conducerea aplatizata a coroanei satisface in mare masura cerinta de lumina a catinei.
Conducerea globuloasa a tufelor se practica in plantatiile clasice, unde distantele de plantare sunt 3,5/2 - 2,5 m, sau la plantele isolate, aceasta fiind de fapt forma naturala a catinei.
Pentru a asigura conditii bune de crestere si dezvoltare a radacinilor si a inlatura orice concurenta, solul, in plantatiile de catina, se mentine obligatoriu ca ogor negru. Exceptii se pot face in primul an si eventual in anul 2 de la plantare, cand pe mijlocul intervalului este posibila cultivarea plantelor de talie mica, ce nu concureaza catina si permit executarea mecanizata a lucrarilor.
Inierbarea intervalelor este indicata si pentru usurarea culesului, a taierilor, efectuarii diferitelor lucrari, mai ales in zonele cu precipitatii frecvente, unde mocirlirea ar putea crea probleme.
In plantatiile unde catina are si rolul de a preveni sau combate eroziunea solului, intervalul dintre randuri se poate mentine inierbat, iar terenul pe directia randurilor se lucreaza ca ogor negru (similar plantatiilor viticole).
Solul se poate inierba si pastra ca atare si pe terenurile plane si umede cu exces temporar de apa cu conditia ca in perioadele secetoase iarba sa fie cosita des iar in jurul plantelor sa se lucreze ca ogor negru.
Daca spatiul dintre randuri permite, toate lucrarile solului se pot face mecanizat cu combinatorul.
Taierea de formare incepe o data cu plantarea sau imediat dupa plantare si se executa diferentiat in functie de tipul de coroana ce urmeaza sa se proiecteze. Pentru formele de coroana globuloasa sau usor turtite, taierea de formare consta in alegerea axului si a 3-5 ramuri laterale cat mai bine asezate pe ax. Atat ramurile cat si axul se scurteaza cu 1/2 sau 1/3, in functie de vigurozitatea cresterilor. In anii 2 si 3 se urmareste garnisirea axului din 30 in 30 cm cu ramuri de schelet, pana la inaltimea de 1,6-1,7 m considerata ca potrivita pentru executarea manuala a lucrarilor de taiere si recoltare.
Concomitent cu imbracarea corecta a axului cu ramuri de schelet, se executa aceeasi operatie si pe ramurile de schelet, cu deosebirea ca distantele dintre ramurile de semischelet este de 12-15 cm si sunt preferate acelea care au o pozitie bilaterala alterna.
Pentru obtinerea de coroane aplatizate taierea de formare incepe tot de la plantare. Se indeparteaza axul la 35-40 cm inaltime, la care se si proiecteaza primul etaj. Se aleg 2 ramuri de schelet ce au pozitii in directia randului.
In continuare, in anii 2 si 3, din cresterile rezultate se aleg ramurile de schelet care sunt orientate pe directia randului, pana la inaltimea de 1,6-1,8 m. In scopul obtinerii unei garnisiri bune cu ramuri de schelet si semischelet, cresterile anuale de prelungire se scurteaza cu 1/3. Ramurile de semischelet se raresc la 15 cm una de alta si se scurteaza la 30 cm. Ramurile de schelet se pot dirija pe sarmele spalierului, fie prin taieri fie prin palisare.
Taierea de fructificare este orientata mai mult asupra ramurilor care rodesc, urmarindu-se ca rodul sa se gaseasca cat mai la periferia coroanei. Catina intra pe rod in anul 2, 3 sau 4 de la plantare. La inceput rodul este concentrat pe ax si la baza ramurilor de schelet. Pe masura ce plantele avanseaza in varsta, prin taiere, rodul se dirijeaza spre periferia coroanei. De asemenea, taierea urmareste repratizarea uniforma a ramurilor de rod, precum si intinerirea lor.
Anual se raresc formatiunilor de rod la distanta de 10-12 cm in zonele mai putin luminate si de 6-7 cm catre periferia coroanei. O parte din formatiunile de rod se elimina de la baza, iar o alta parte se taie in cepi de 1-1,5 cm. Din lastarii care se formeaza pe cepi, se elege cel mai viguros si cel mai bine plasat, care va inlocui formatiunea de rod care a fructificat anul precedent.
Aceasta operatiune de inlocuire alternativa se repeta dupa aceleasi principii an de an. Taierea de fructificare se efectueaza toamna sau primavara, dar partial se poate executa si in perioada maturarii fructelor cand recoltarea se face prin detasarea ramurilor de rod.
Operatiunea cea mai dificila este recoltarea. Tufele dese cu spini lungi si puternici, fructele mici si aglomerate, prinderea lor puternica de ramuri precum si pedunculul scurt sunt principalele cauze care ingreuneaza recoltarea.
Momentul optim de recoltare se stabileste in functie de modul de valorificare a fructelor. Culesul se va efectua in momentul in care fructele ajung la greutate maxima, si deci sunt acumulate majoritatea substantelor active.
Calendaristic, culesul se efectueaza din a doua jumatate a lunii august pana la jumatatea lunii octombrie. Dupa aceasta data, fructele sunt supramaturate, scad in greutate, se zdrobesc, iar o parte din ele crapa in momentul recoltarii.
Recoltarea manuala se face prin desprinderea bob cu bob direct de pe tufa. Fructele culese manuale sunt curate, iar planta nu este deloc afectata prin taierea formatiunilor de rod, in schimb randamentul este scazut. Un muncitor poate culege 5-10 kg pe zi. Se mai practica sistemul de detasare a ramurilor cu rod si recoltarea ulterioara a fructelor.
Se folosesc si sisteme mai practice de recoltare, care se bazeaza pe folosirea unor instrumente ajutatoare ca piepteni de metal cu dinti lungi, carlige, greble, etc.
Cu ajutorul acestor instrumente randamentul creste simtitor, un muncitor ajungand sa recolteze 15-16 kg pe zi direct din tufa, si 20-22 kg pe zi de pe ramuri detasate.
Pentru obtinerea de suc de fructe de catina in scopuri industriale, s-a recurs la instalatii mobile de presare a fructelor direct de pe tufa, precum si instalatii fixe unde ramurile cu fructe detasate sunt fragmentate, zdrobite si presate.
Deoarece fructele de catina sunt perisabile, depozitarea lor trebuie sa se faca in ambalaje mici, iar transportul in ladite ce nu depasesc cantitatea de 4 kg. Trebuie acordata mare atentie la manipularea, transportul si depozitarea fructelor, mai ales in faza de maturitate deplina. In stare proaspata ele se pot pastra timp de 3-4 saptamani in depozite frigorifice la temperatura de 0 °C.
Fructele de catina se pot valorifica sub forma de suc, sirop, nectar, gem, marmelada, etc.
Catina se regaseste in anexa 7 a ordinului MAPAM nr 564/2003, intitulat Reguli si norme tehnice interne privind producerea in vederea comercializarii, prelucrarea, controlul si/sau certificarea calitatii semintelor si a materialului saditor din unele specii de plante produse si comercializate pe teritoriul Romaniei.
Fructele de catina se pot valorifica sub forma de suc, sirop, nectar, gem, marmelada, etc.

Recoltarea produsului din flora spontana
Se recoltează fructele catinei în decursul lunilor august-septembrie. Se recomandă a fi recoltate până la lăsarea primului ger, după care conţinutul în vitamina C scade brusc.

Principiile active din fructele de cătină
Fructul de catina contine de doua ori mai multa vitamina C decat macesul si de 10 ori mai mult decat citricele. In fructele coapte continutul depaseste 400-800 mg la 100 g suc proaspat.

Fructul de cătină conţine:
A- substanţă uscată 15-20%
B - zaharuri (în special monozaharide) 0,05-0,5%
C - acizi organici 1,5-4%
D - pectine 0,14-0,5%
E - polifenoli şi tananţi; flavonoide 1,8%
F - celuloză 0,9%
G - proteine 1,2%
H - ulei deosebit de complex 8-12%
I - beta caroten (intr-un procent net superior celui din pulpa de morcov) 3,5-10%. Prezent cu precădere în fructe. De menţionat că betacarotenul este similar cu provitamina A. Prin hidroliza enzimatică, ce are loc la nivelul intestinului, betacarotenul se transformă în 2 molecule de vitamina A1. Enzima carotenază joacă şi alte roluri în acţiunea vitaminelor A1 şi A2. Ăn doze excesive betacarotenul este mucogen. Asupra organismului betacarotenul acţionează ca:
- antiacneic, anticarcinomatos, contra îmbătrânirii, afecţiunilor coronariene - 6,25 mg/kgcorp/zi (aceasta echivalează cu 50 picături ulei de cătină de 2 ori pe zi)
- contra keratozei, leucoplaziei, în lupus - 18,75 mg/kgcorp/zi (aceasta echivalează cu 150 picături ulei de cătină în 3 prize a 50 picături, de preferat cu 1/2 oră înainte de masă)
- antimutagen, antioxidant, în mastite, rinite, fotofobii, boli cronice pulmonare - 3,75 mg/kgcorp/zi (aceasta echivalează cu 30 picături ulei de cătină de 2 ori pe zi)
- în tratamentul psoriazisului, porfiriilor, radiculitelor, tumorilor, ulcerului, stresului - 9,5 mg/kgcorp/zi de 3 ori pe zi (aceasta echivalează cu 75 picături ulei de cătină de 3 ori pe zi)
- în prevenirea cancerului şi ca imunostimulator - 2,25 mg/kgcorp/zi (aceasta echivalează cu 30 picături de uleid e cătină de 3 ori pe zi)
- are acţiune sinergică cu Interferonul, este precursor al oxidărilor şi timoprotector (60 picături ulei de cătină de 3 ori pe zi)
J - microelemente:raportul dintre Na şi K este net în favoarea acestuia din urmă, explicând mobilitatea anionilor ca săruri de K.
fosfor P 194 mg%
calciu Ca 211,8 mg%
magneziu Mg 186,1 mg%
potasiu K 165,1 mg%
sodiu Na 2,8 mg%
fier Fe 13,84 mg%
K - vitamine liposolubile instabile în mediu acid
vitamina A până la 380 mg%
vitamina E 16 mg%
vitamina F 8 mg%
vitamina D 20 mg%
L - vitamine hidrosolubile (cantitatea variază în funcţie de perioada recoltării de la 360 -02500 mg / 100 g fruct) instabile în mediu alcalin (Astfel apare paradoxul "convieţuirii" în fruct a vitaminelor hidrosolubile ci vitaminele liposolubile la un pH de 2-3. Studiind fenomenul, cercetătorii au descoperit existenţa unor membrane unidirecţionale care, atâta timp cât nu sunt distruse, pot păstra vitaminele. Abia acum se poate înţelege de ce sucurile, gemurile şi alte preparate din fructe de cătină nu sunt atât de bogate în vitamine precum fructul în sine):
vitamina C
vitamina P
vitamina K
complexul B (toate vitaminele B1 - B9)
M - 18 aminoacizi (inclusiv toţi aminoacizii esenţiali)
N - Izoramnetină (prezentă cu precădere în fructe) acţionează ca antibacterian, antihistaminic, antiinflamator, antioxidant, antispasmodic, în prevenirea cancerului, hepatoprotector, inductor de Chinon-reductază. O - Kaempferol (prezent cu precădere în fructe) acţionează ca:
- antiagregant 30uM, antialergic, antibacterian 20 ug/ml, antitumoral (în cancere), anticoncepţional, în tratamentul afecţiunilor stomatologice: gingivitelor (20 ug/ml), antihistaminic, antiinflamator, antimutagenic, antioxidant, antispasmodic, antiulceros, coleretic, diuretic, hipotensiv, antiseptic (20 ug/ml).
- în tratamentul leucemiei, limfoamelor, radiculitei (are efect de 7 ori mai intens decât quercetina), antagonist al serotoninei, inhibitor al factorilor de creştere tumorală, inhibitor PAF (factor de activare plachetară), trofic al mucoasei uterine. În funcţie de doză, poate fi şi antagonist estrogenic EC50 = 25 uM/l, tratamentul HIV, în prevenirea efectelor teratogene.
Mai mult, numeroase studii descriu şi alte efecte ale produsului, precum:
- inhibitor 11 beta-HSD
- inhibitor 5-LIPOXIGENAZĂ
- inhibitor aldoreductază (100uu)
- inhibitor aromatază
- inhibitor c-AMP-fosfodiesterază
- inhibitor al deiodinază-iodotironinei
- inhibitor al lipoooxigenazei
- inhibitor al topoizomerazei I şi II
Cantitatea de ulei de cătină este de 60 - 100 picături de 3 ori pe zi.

Uleiul de cătină conţine :
- acizi graşi esenţiali 80-90%, din care:
- oleic 1%
- linoleic 3%
- pantotenic 1,5%
- palmitic 1%
- heptadecanoic 1%
- erucic 1%
- succinic, malic, maleic, ascorbic etc. 1%
- alfa şi beta caroten
- licopen
- criptoxantină, zeaxantină, taraxantină, fitofluină şi kantofilă
- tocoferoli (vitamina E, g tocoferol), fitosteroli etc.

Principiile active din seminţele de cătină
Seminţele de cătină conţin acizi graşi nesaturaţi cum ar fi acidul linoleic şi acidul linolenic şi beta-sitosterol (prezent cu precădere în seminţe).
Betasitosterolul acţionează:
- în tratamentul adenoamelor, în cancerul mamar, ca antibacterian, ca antiedemic (se utilizează 320 mg/zi)
- antiestrogenic, antigonadotrop, antimutagen, antiinflamator, inhibitor al poftei de mâncare în tratamentul obezităţii, reglator al lipoproteinemiei, în tratamentul leucemiilor, limfoamelor - 30 mg / zi timp de 3 luni (echivalează cu 105 g cătină uscată şi măcinată pe zi)
- în cancerul cervical şi pulmonar, în prevenirea cancerelor, antimicotic, antiviral, vermifug (LC50 = 110 ppm), hepatoprotector, spermicid - 2-6 g/zi (echivalează cu 50-150 g cătină uscată deshidratată şi stabilizată pe zi)
Ca efect negativ, beta sterolul este anorexic.

Principiile active din frunze de cătină
Harmol (prezent cu precădere în frunze) acţionează în tratamentul infecţiilor cu TRYPANOSOMA

Principiile active din scoarţa de cătină
Scoarţa de cătină conţine 5-HIDROXITRIPTAMINA în concentraţie de 3000 - 4000 ppm. Acţionează ca: - antidepresiv, antidot (în intoxicaţie cu Mn) - se administrează 40 mg/kgcorp/zi,
- în tratamentul plăgilor, boala Parkinson, antitumoral, stimulent cerebral - se administrează 40 mg/kgcorp/zi) Frunzele şi scoarţa arbustului conţin în concentraţii mari şi alţi produşi cum ar fi sitosterol şi tocoferol (vitamian F)

Principiile active din muguri de cătină
Harmalol (prezent cu precădere în muguri) acţionează ca afrodisiac, antibacterian, stimulator al sistemului nervos central. Cantitatea necesară este de 2-3 g/zi din pulberea special preparată.


PRINCIPII ACTIVE: substante tanante, celuloza, proteine,, ACID FOLIC, izoramnetol, fitosteroli Faţă de normele interne şi externe de a obţine un ulei de cătină cu 50-80 mg betacaroten / 100 g ulei, S.C. Hofigal S.A. Bucureşti obţine un ulei cu concentraţia de 180-350 mg betacaroten / 100 g ulei şi peste, cu o stabilitate de cel puţin 3 ani fără modificări

Actiune farmacodinamica
vitaminizant, depurativ, antidiareic, antiinflamator, antiscorbutic, astringent, vermifug, menţinerea normală a permeabilităţii şi elasticităţii capilarelor şi, prin aceasta, la normalizarea circulaţiei sanguine, împrospătează memoria, îndepărtează starea de somnolenţă, stimularea imunităţii, este campionul vitaminei A şi a întregului complex de vitamine B, proprietăţi bactericide (în infecţii gastrointestinale şi dermice) întrucât stimulează epitelizarea ţesuturilor Cătina albă poate înlocui ginseng-ul. Reprezinta un puternic stimulator imunitar, un puternic tonifiant al sistemului nervos si un vitaminizant de exceptie.

Utilizari terapeutice
Primele utilizări terapeutice moderne au fost iniţiate în 1950 în Rusia. Cătina este înregistrată oficial în farmacopeea chinezească din 1977. Este un abust fructifer cunoscut ca facand parte din flora spontana a Romaniei, care se utilizeaza deopotriva in industria alimentara, in silvicultura, in farmacie dar si ca planta ornamentala.
In prezent, de la catina se obtin urmatoarele produse: ceaiuri din fructe, muguri, frunze si chiar scoarta, siropuri de fructe, ulei de fructe. Acesta din urma este si cel mai valoros din punct de vedere medical. Uleiul de catina este utilizat in tratamentul unor afectiuni precum: ulcerul gastric si duodenal, alergiile, diarea, urticaria, reumatismul, afectiunile neuroendocrinologice, circulatorii, hepatice. Are o actiune reconfortanta, chiar cu efecte usor narcotice. De asemenea se mai foloseste in alcoolism, anemii, astenie si stres. Se utilizeaza si in geriatrie cu rezultate spectaculoase. Cu catina se mai trateaza afectiunile oftalmologice, coronariene, hipertensiunea arteriala si gingivitele. Prin prelucrari in laboratoarele farmaceutice din catina se obtin tratamente extraordinare pentru tratarea: depresiilor, bolii Parkinson, tumorilor, adenoamelor si leucemiei. Mugurii de catina au efect afrodisiac. Catina este si un foarte bun antiinflamator si inhiba pofta de mancare in cazul unor tratamente ale obezitatii.
Prin prelucarea fructelor in industria alimentara se obtin produse foarte apreciate cum ar fi suc, nectar, sirop, gem, jeleu, dulceturi, peltea, lichioruri, diverse bauturi alcoolice." Frunzele de catina pot fi consumate in stare naturala sau preparate. Indicaţii - uz intern: - radiatii - aparatul digestiv: hepatită epidemică, hepatită cronică, ciroză hepatică, ulcere gastrice şi duodenale de orice natură, colite, diaree, u - aparatul circulator: ateroscleroză, varice - aparatul locomotor: gută, reumatism - boli dermatologice: urticarie, staări alergice, boli de piele, arsuri termice şi chimice, afecţiuni ale pielii determinate de expunerea prelungită la iradieri. - maladii neuro-endocrine - sistemul nervos: nevroze, depresii, astenie, efect antistres - alcoolism - reumatism - în oncologie pentru tratarea cancerului - cătina are capacitatea de inhibare tumorală a HIPOFAN-ului. Administrarea extractului de cătină dublează efectul citostaticelor, al medicamentelor, în general micşorând semnificativ efectele lor secundare.; Cătina conţine o mare cantitate de vitamina C care se transformă într-un acid reversor cu efect invers substanţelor cancerigene, ajutând la regenerarea enzimelor şi a proceselor imunochimice din organism. - în tratarea SIDA - afecţiuni oftalmologice: infecţii oculare grave - boala Parkinson - intervenţii chirurgicale grele (transplant de piele sau de cornee) - afecţiuni circulatorii - tratarea HTA, afecţiuni coronariene - tratarea gingivitelor - anemii - în geriatrie Indicaţii - uz extern: - boli dermatologice: arsuri, degerături, eczeme (infuzie din 2 linguri de fructe proaspete la o cană de apă; se beau 2-3 căni pe zi), zona Zoster, hipercheratoză, tratarea arsurilor, ranilor cu vindecare lenta si ulceratiilor, datorita continutului bogat in componentele nutritive esenatiale pentru sanatatea pielii si in special incetinirea procesului de imbatranire Orice preparat pe bază de cătină nu se consumă după ora 14,00, decât de cei care doresc să nu doarmă în orele imediat următoare, deoaree cătina este mai excitantă decât cafeaua.


Forme farmaceutice
Infuzie: 2 linguri de fructe zdrobite la 500 ml apă clocotită; se lasă vasul acoperit 30 de minute; se bea fracţionat în cursul unei zile (o băutură placută şi răcoritoare se obţine din 750 g fructe cu 6 l apa şi 1 kg zahar – după răcire se toarnă în sticle şi se păstrează la loc răcoros)

Pentru prepararea vinului se pot utiliza si fructele uscate in proportie de cinci ori mai mica.

------------------------------------------

ULEI DE CĂTINĂ

PREZENTAREA PRODUSULUI : ulei obtinut din fructe de catina alba prin procedee combinate de presare si extractie.
PRINCIPII ACTIVE :
- vitaminele A, B, E, F, C, B1, B2,
- carotenoizi dizolvati intr-un ulei gras (în special betacaroten),
- acid folic,
- acizi grasi nesaturati,
- fitosteroli, enozitoli, acid nicotinic.
- oligoelemente (K, Mg, Fe, Mn, etc.)
- lecitine
- fosfolecitine


ACTIUNE FARMACOLOGICA :
- tonifiant general, antianemic, vitaminizant de exceptie,
- imunostimulator
- are acţiune sinergică cu Interferonul
- trofic vascular şi nervos, regenerator al pigmentilor retinieni
- protector coronarian
- antiaterosclerotic
- încetineşte procesul de îmbătrânire
- previne apariţia cancerului (în special cancerul pulmonar la fumători, prin conţinutul mare de betacaroten)
- îmbunătăţeşte funcţia de detoxifiere a ficatului şi asigură troficitatea celulei hepatice
- depurativ,
- în administrare externă este un buncicatrizant, epitelizant, având un remarcabil efect dermoregenerator, antiinflamator, uşor bactericid, nutritiv


INDICATII :
- intern : avitaminoza, afectiuni oculare - extern : creme, colire, lotiuni contra arsurilor


ACTIUNE TERAPEUTICA :
Fructul de catina a aratat, in urma determinarilor complexe efectuate in laborator, ca are intr-adevar in componenta sa : - vitaminele A, B, E, F, C, B1, B2, D2, D3 - acizi grasi nesaturati - aminoacizi esentiali (acid glutamic, arginina, lizina, alanina, lecitina etc.) - ioni de sodiu, potasiu, calciu, magneziu
Toate aceste componente existente in concentratul polivitaminic de ulei de catina fac din acest produs un vitaminizant de exceptie atat in administrarea sa interna, cat si in intrebuintarile sale de uz extern, ca cicatrizant si epitelizant extrem de eficient.

Actiunea terapeutica cunoscuta a fructelor de catina face din acesta un produs extrem de util in :
- refacerea organismului dupa oboseala, astenie, boli generale si perioade de convalescenta;
- marirea rezistentei la boli si conferirea de forte noi organismului - prevenirea infectiilor, in special la copii
- actiune antibacteriana, cicatrizanta si epitelizanta in afectiunile pielii
- actiune de protectie a ochiului si de grabire si consolidare a afectiunilor din sfera oculara
- prevenirea si tratarea afectiunilor hepato-biliare, digestive (gastrite, ulcer), enterite, hipertensiune arteriala, afectiuni renale, maladii ale sistemului nervos si endocrin
- tratarea zonei zoster atat in formele cu simptomatologie neurologica cat si dermatologica
- reglarea metabolismului zaharului

Este considerat MEDICUL MIRACOL.

Utilizarea uleiului de catina pentru uz veterinar face ca animalele sa aiba o blana deosebit de frumoasa. Este utilizat pentru eczeme, caderi de par, alergii. Se administreaza cate 30 picaturi de 3 ori pe zi.


MODUL DE ADMINISTRARE A ULEIULUI DE CATINA
1. Afectiuni dermatologice: dermatoze, acnee, psoriazis, keratoza, afte, porfirii, lupus eritematos (forme cutanate), arsuri, degeraturi, protectia impotriva radiatiilor.
- extern : se aplica local pe zona afectata
- intern : cate 3 lingurite de 3 ori pe zi inainte de fiecare masa (15 g / zi ) cu o lingurita de miere (exceptand diabeticii care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
2. Afectiuni osteoarticulare: osteoporoza, necroza osoasa, cancere osoase, coxartroza, artroze, artrite, poliartrite reumatoide, reumatism articular
- intern : cate 2 linguri de 3 ori / zi dupa fiecare masa (20-30 g / zi) pe o lingurita de miere (exceptand diabeticii care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
3. Afectiuni oftalmologice: infectii oculare, fotofobii, retinopatii, glaucom, cataracta, blefaroconjunctivite cronice
- extern : se administreaza in sacul conjunctival cate 5 picaturi in fiecare ochi, seara inainte de culcare.
Atentie !!! Se utilizeaza numai uleiul de catina preparat in acest scop.
- intern : de la 1 lingurita - 1 lingura de 3 ori / zi , in functie de gravitatea afectiunii, dupa fiecare masa, pe o lingurita de miere (exceptand diabeticii care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
4. Afectiuni O.R.L.: amigdalite, colite, rinite (mai ales in cele cronice, atrofice tip Ozena), laringite.
- intern : 1 lingurita de 3 ori / zi dupa fiecare masa pe o lingurita de miere (exceptand diabeticii care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
5. Afectiuni ale aparatului respirator: viroze respiratorii, traheite, pneumonii, pleurezii, astm bronsic, emfizem pulmonar, cancer bronhopulmonar sau cancere ale altor segmente ale tractului respirator, TBC cai respiratorii
- intern : 1 lingurita de 3 ori / zi, inainte de fiecare masa (in cazul astmului bronsic, formelor grave de pneumonie, al cancerelor se utilizeaza pana la 3 linguri de 3 ori / zi)
6. Afectiuni cardiovasculare: miocardite, arterite, arteroscleroza (cu hipercolesterolemie), HTA, boli coronariene, stenoza mitrala, insuficienta cardiaca, infarct miocardic
- intern : 1-2 lingurite de 3 ori / zi, inainte de fiecare masa, cu o lingurita de miere (cu exceptia diabeticilor care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
7. Afectiuni ale aparatului digestiv: inflamatii digestive, colite, enterocolite, stomatite, gingivite, periodontoze, hemoroizi, parazitoze si viroze digestive, candidoze digestive, constipatie, diaree, ciroza hepatice, hepatite cronice si acute, gastrite, ulcere gastrice si duodenale, leucoplazii digestive, cancere hepatice, pancreatice, gastrice, bucale, esofagiene, intestinale
- intern : 1 lingurita de 3 ori / zi inainte de fiecare masa cu o lingurita de miere (cu exceptia diabeticilor care pot folosi paine prajita sau tarate de grau). Doza se poate mari pana la dublu.
8. Afectiuni ale aparatului reno-urinar: nefrite, glomerulonefrite, cistite, infectii urinare joase, TBC renala, cancer renal etc.
- intern : 1-2 lingurite de 3 ori / zi inainte de fiecare masa cu o lingurita de miere (cu exceptia diabeticilor care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
9. Afectiuni ale aparatului genital: infectii genitale, mastite, metroragii, menometroragii, sterilitate, inflamatii din sfera genitala - anexite, adenom de prostata, adenocarcinom de prostata, leucoplazii din sfera genitala, fibroane uterine, cancere uterine, ovariene, tubare, mamare, cervicale etc
- intern : 1-2 linguri de 3 ori / zi inainte de fiecare masa cu o lingurita de miere (cu exceptia diabeticilor care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
10. Afectiuni hematologice: corecteaza defectele (anomaliile) hematopoiezei, hemofilii, anemii, coagulopatii, talasemii, leucemii, limfoame Hodgkin si non-Hodgkin, la imunodeprimati
- intern : 1-2 lingurite de 3 ori / zi inainte de fiecare masa cu o lingurita de miere (cu exceptia diabeticilor care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
11. Afectiuni ale sistemului nervos si psihice: depresie, anxietate, nevroza, stres, radiculite, encefalite, meningite, boala Alzheimmer, boala Parkinson, epilepsie (reduce numarul crizelor comitiale pana la a le suprima), convulsii, cancere ale diferitelor segmente nervoase
- intern : 1-2 linguri de 3 ori / zi inainte de fiercare masa cu o lingurita de miere (cu exceptia diabeticilor care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
12. Afectiuni virale: poliomelita, infectii cu herpes simplex (mai ales cele genitale), alte infectii virale, SIDA
- intern : 1 lingura de 3 ori / zi inainte de fiecare masa cu o lingurita de miere (cu exceptia diabeticilor care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).
13. In profilaxia si prevenirea imbolnavirilor: profilaxia si prevenirea imbolnavirilor, ridicarea statusului imunitar al organismului, refacerea organismelor solicitate fizic si psihic sau aflate in convalescenta
- intern : 1 lingurita de 3 ori / zi dupa fiecare masa cu o lingurita de miere (cu exceptia diabeticilor care pot folosi paine prajita sau tarate de grau).

Aceasta cura ar trebui facuta profilactic de 2-3 ori pe an, cate 30 zile, in special toamna, iarna si primavara.

Gheara pisicii - UNCARIA TOMENTOSA

GHEARA PISICII
UNCARIA TOMENTOSA

Gheara pisicii sau UNA de GATO este denumirea comuna utilizata in Peru pentru cel putin 7 plante diferite.

Caractere de recunoastere a plantei
Este o planta cataratoare, in forma de vita, cu tepi mari si foarte ascutiti pe ramuri, ce seamana cu niste gheare de pisica. Este o planta cataratoare, in forma de vita, cu tepi mari si foarte ascutiti pe ramuri, ce seamana cu niste gheare de pisica. Ecologie, raspandire in flora spontana si zonare in cultura

Originea plantei - America Centrala si de Sud - bazinul Amazonului - Peru, Columbia, Ecuador, Guyana, Trinidad, Venezuela, Surinam, Costa Rica, Guatemala, Panama

Istoric
Gheara Pisicii (Uncaria tomentosa) este o planta cu proprietati benefice pentru sanatate, originara din regiunile tropicale ale Americii de Sud. Are o traditie indelungata in medicina populara, triburile din Peru utilizand-o de peste 2000 de ani ca plantã sacrã pentru mentinerea starii de sanatate.
Indienii Campa mãrunţesc coaja exterioarã a plantei , o opãresc în apã fierbinte, fierberea având loc cel puţin o orã, apoi se decanteazã extractul de coaja şi celelalte componente insolubile care rãmân în apã în vas. Ulterior extractul decantat se poate bea rece sau cald. Restul tulpinii, rãdãcina şi frunzele speciilor de Uncaria au fost de asemenea folosite de cãtre triburile din America de Sud la prepararea altor remedii. Totuşi, substanţele biologice active solubile în apã sunt concentrate în coaja exterioarã.
Gheara pisicii sau UNA de GATO este denumirea comuna utilizata in Peru pentru cel putin 7 plante diferite.
Origini - America Centrala si de Sud - bazinul Amazonului - Peru, Columbia, Ecuador, Guyana, Trinidad, Venezuela, Surinam, Costa Rica, Guatemala, Panama
Gheara pisicii a fost utilizata de mai bine de 2000 ani ca planta medicinala sacra de triburile indigene din America de Sud in tratarea inflamatiilor, cancerului, infectiilor.
Principii active ale plantei
Gheara pisicii contine numeroase substante biologic-active cu actiuni benefice: antioxidanti care impiedica actiunea distructiva a radicalilor liberi; substante antiinflamatoare; alcaloizi care cresc actiunea limfocitelor impotriva agentilor patogeni.
PRINCIPII ACTIVE: - alcaloizi oxindolinici - datoritã acestora planta manifestã efecte secundare la nivel digestiv, cum ar fi crampe şi diaree
- fitosteroli
- proantocianozide,
- substanţa activã = min. 8% CAE (carboxil alchil esteri) - compuşi similari cu fosfolipidele, care pot influenţa raportul colesterol/fosfolipide din membranele celulare şi care influenţeazã puternic integritatea membranelor celulare
- alcaloizi tetra- si pentaciclici
- 10-20% tanin - se comportã ca un element antinutritiv cu greutate molecularã mare, formând complexe insolubile cu proteinele nutritive. De aceea planta poate produce probleme gastrice, ale ficatului si rinichilor. Nu se administreaza produsele pe baza de Gheara pisicii cu lapte.
- ajmalicine
- akuammigine
- campesterol
- catechin
- chlorogenic acid
- cinchonain
- corynantheine
- corynoxiene
- daucosterol
- epicatechin
- harman
- hirsuteine
- hirsutine
- iso-pteropodine
- loganic acid
- eyaloside
- mitraphylline
- oleanolic acid
- palmitoleic acid
- procyanidins
- pteropodine quinovic
- acid glycosides
- rhynchophylline
- rutin
- sitosterols
- speciophylline
- stigmasterol
- strictosidines
- uncarine A three F
- acid vaccenic
Actiune farmacodinamica

- imunostimulator - este un puternic stimulator al imunitatii
- antiinflamator - reduce raspunsul inflamator
- antireumatica prin inhibarea hialuronidazei si prin polizaharidele continute
- antimutagenic (protector celular) - are un efect complex asupra celulelor afectate care se reproduc necontrolat (cum ar fi celule neoplazice din cancer). Are capacitatea dovedita clinic de a stimula aceste celule sa-si inceteze reproducerea necontrolata, periculoasa pentru functionarea normala a intregului organism uman.
- anticanceros
- antiulceros
- antidepressant
- antileucemie
- antioxidant
- antitumoral
- antiviral
- contraceptiv - sterilitate 3-4 ani daca se bea un ceai pe zi, timp de 3 luni consecutiv
- anticoagulant
- analgezic
- antidizenteric
- blood cleanser
- detoxifiant
- diuretic
- gastrotonic
- hipocolesterolemiant
- tonic al organismului
- hipotensiv
- vermifug
- depurativ
- antitabagic
- singurul agent natural cunoscut care contribuie la stimularea refacerii celulare, a reparatiei fiziologice a ADN-ului si de reducere a deteriorarii acestora
- intervine in contracararea procesului de imbatranire
- scade perioada de convalescenta a bolilor si grabeste vindecarea
- sustinerea si stimularea functiei imune in general (stimuleaza protectia antivirala contra gripei si in caz de infectii) si mai ales protectia imuna dupa radio- si chimioterapie efectuate la pacientii cu neoplazii (cancer).

UTILIZARI TERAPEUTICE

In urma studiilor efectuate de-a lungul a peste 20 ani, renumitul profesor dr. Ronald Pero, titularul catedrei de Ecogenetica celulara si moleculara la Universitatea din Lund (Suedia) si profesor asociat de terapeutica experimentala la Centrul medical al Universitatii din Boston a identificat compusi specifici cu efecte farmaceutice care pot stoca deteriorarea produsa de radicalii liberi si pot initia procese de regenerare a ADN-ului, normale din punct de vedere enzimatic.
- are un efect complex asupra celulelor afectate care se reproduc necontrolat (cum ar fi celule neoplazice din cancer). Are capacitatea dovedita clinic de a stimula aceste celule sa-si inceteze reproducerea necontrolata, periculoasa pentru functionarea normala a intregului organism uman.
- sustinerea si stimularea functiei imune in general (stimuleaza protectia antivirala contra gripei si in caz de infectii) si mai ales protectia imuna dupa radio- si chimioterapie efectuate la pacientii cu neoplazii (cancer).
- tratarea astmului
- tratarea inflamatiilor tractului urinar
- tratarea reumatismului
- tratarea artritei
- tratarea durerilor de oase
- tratarea ulcerului gastric
- tratarea cancerului
- tratarea diabetului
- tratarea hemoragiilor
- tratarea dereglarilor menstruale
- tratarea cirozei
- febra
- abcese
- gastrite
- pentru "normalizarea corpului", dupa recuperarea unui traumatism
- tratarea SIDA
- tratarea herpesului
- tratarea zonei Zoster
- tratarea nevralgiilor
- boala Crohn
- atacuri de inima
- candida, gonoree
- alergie
- pentru persoane cu antecendente familiale de cancer, boalã cardiacã, diabet sau alte boli legate de vârstã
- pentru bolnavii cu osteoartritã
- pentru pacienţii suferinzi de poliartritã reumatoidã sau alte boli autoimune
- pentru pacienţii aflaţi în recuperare în urma chimioterapiei sau a radioterapiei
- pentru persoane ce prezintã sindrom recurent de colon iritabil
- în boli de piele, pentru îmbunãţirea stãrii tegumentelor
- în urma intervenţiilor chirurgicale - grãbirea convalescenţei şi reducerea efectelor secundare ale intervenţiei

Forme farmaceutice si utilizari terapeutice

Este utilizata ca tratament adjuvant (simultant sau alternativ) tratamentului medicamentos specific.
Profesorul Ronald Pero, care a studiat timp de 30 ani ADN-ul, profesor de ecogeneticã celularã şi molecularã la Universitatea din Lund (Suedia), profesor asociat de terapeuticã experimentalã la Centrul Medical al Universitãţii din Boston, a realizat o reproducere fidelã de laborator a metodei folosite de indienii Campa, Ashaninkas,Aguaruna, Cashibo, Conibo, Shipibo printr-un produs medicamentos 100% solubil în apã, cu o accesibilitate biologicã de 100% la absorbţie, la trecerea prin tractul gastrointestinal, cu remarcabile proprietãţi. Extractul în apã standardizat de Uncaria tomentosa brevetat în USA se realizeazã , dupã precizãrile din cartea "Regãsirea tinereţii" a dr. Ron Pero, astfel: 150 grame de coajã pulverizatã, uscatã în aer, din Gheara pisicii a fost adaugatã la 5 litri apã şi încãlzitã într-un vas de oţel inoxidabil pânã la o temperaturã puţin sub 1000C. Aceastã temperaturã a fost menţinutã 20-24 ore pânã când extractul de apã fierbinte a scãzut pânã la 1 litru. Decoctul a fost trecut printr-un filtru conic obişnuit de cafea şi apoi centrifugat la 3000 de turaţii timp de 15 minute. S-a obţinut un extras pur având o concentraţie de 0,15 grame de pulbere de coajã/ml (150 grame de reziduu brut la litru). Urmeazã ultrafiltrarea pentru înlãturarea moleculelor mari, cu greutate molecularã mai mare de 12.000 de daltoni. S-au transferat 50 de ml de extras într-un tub de dializã cu membranã de celulozã, cu diametrul porilor de 2,4 nm şi au fost dializaţi cu 1 litru de apã distilatã timp de 24 ore la 40C. Dupã dializã fracţiunea cu greutate molecularã mare (maron închis) a fost reţinutã în tub, iar cea cu greutate molecularã micã (galben deschis) a fost concentratã într-un volum final de 50 ml şi apoi uscatã prin congelare (sau pulverizare) pânã la obţinerea unei pulberi fine. Preparatul cu greutate molecularã micã obţinut din extrasul de apã fiebinte şi coajã din Gheara pisicii aparţine dr. Ron Peri. A folosit tehnicile cromatografice pentru a separa substanţele active din materialul filtrat în vederea identificãrii lui ulterioare. Indicaţii: Profesorul Ron Pero a realizat o reproducere de laborator a metodei folosite de indienii Campo, Ashaninkas,Aguaruna, Cashibo, Conibo, Shipibo si astfel s-a realizat produsul C-MED 100 al firmei INNOVATICS LABORATORIES SUA. Mod de administrare

Gheara pisicii are acţiune terapeuticã sinergicã cu niacimanida, zincul şi carotenoidele naturale (caroten, licopenã, luteinã, zeaxantinã, astaxantinã). Prin combinarea celor 4 factori nutritivi scade doza de administrate a preparatelor cu Gheara pisicii, care ar fi fost necesarã în administrare individualã, datoritã cumulãrii efectelor terapeutice. De obicei preparatele ce conţin Gheara pisicii ar trebui administrate între mese. Dacã preparatele sunt administrate ca parte a unei combinaţii complexe de vitamine şi minerale, ele trebuie luate în timpul mesei pentru a evita deranjamentele stomacale datorate celorlalte ingrediente. Efectele pozitive se pot constata chiar din prima sãptãmânã a administrãrii. Totuşi se recomandã continuarea administrãrii timp de minimum trei luni.
- preventiv: 1 g / zi pudra in tablete, capsule
- terapeutic: 2-3 g de 3 ori pe zi ... pana la 20 g zilnic
- general (artrite, tulburari digestive etc.) 3-5 g pe zi - capsule 350-500 mg de 1-2 ori pe zi - tinctura: 1-2 ml de 1-2 ori pe zi


Prepararea decoctului: - 20 g pudra radacina in 1 litru de apa, se fierbe 45 minute. Se completeaza apoi cu apa pana la 1 litru de solutie. Se iau 60 ml solutie care se amesteca cu 60 ml apa calda si se bea la micul dejun.
Este foarte amar.
- general: 0,5 - 1 g la o ceasca care se administreaza intr-o zi
- terapeutic: 1 ceasca de 3 ori pe zi. Adaosul de 1/2 - 1 lingurita de suc de lamaie sau VINEGAR (in lb. engleza) in decoct ajuta extractia de alcaloizi si taninuri din BARK (lb.engl.)

Gălbenele - CALENDULA OFFICINALIS L.

GĂLBENELE
CALENDULA OFFICINALIS L.

"În serbările verii, ultimul oaspete curăţă gălbenelele până la ultima firimitură"
(Alterego)

Familia Compositae
Denumiri stiintifice internationale Calendula officinalis L.
Denumiri comerciale: boance, calce, calinică, căldăruşă, cilimică, coconiţe, craiţe, fetişcă, filimică, floare galbenă, flori oşeneşti, gălbenare, gălbenioară, gălbenele, hilimică, năcoţele, ochi galbeni, ruginele, rujuliţă, roşioară, rusculiţe, salomie, salunii, sinilii, stâncuţă, tătăiaşi, vâzdoage, rujinică

Caractere de recunoastere a plantei
Planta erbacee,anuala, cu tulpina ramificata, tufoasa, inalta de 20-70 cm. Frunzele inferioare aproape spatulate, cele superioare oblongi, lanceolate, atenuate in petiol, lungi de 5-12 cm, mai mult sau mai putin paroase, pe ambele fete, pe matgini usor dintate sau aproape intregi. Flori galben-portocalii sau galben-rosietice sunt dispuse in capitule terminale mari, alcatuite din flori lingulate tridintate, pe margini de culoare galben-portocalie si flori centrale tubuloase. Infloreste din mai pana in septembrie. Florile au un miros puternic amar şi gust sărat, uşor astringent.Radacina este pivotanta. Tulpina şi frunzele sunt lipicoase. Fructele se dezvoltă doar din inflorescenţele feminine, situate marginal şi au formă de barcă arcuită la extremităţi, formând în interior un inel (de aici şi denumirea germană a plantei: Ringelblume, floare cu inele)

Raspândire: Planta se gaseste in gradini parasite sau cultivate.
Produs vegetal:: Se utilizeaza numai florile marginale (Flores Calendulae sine receptaculis), fie intregul capitul (Flores Calendulae cum receptaculis). Ambele produse au miros slab aromat, gust amarui-sarat.

Recoltare: Se culeg si tulpinile si frunzele. Recoltarea trebuie sa se faca pe vreme insorita, cand puterile curative sunt potentate la maximum. Exista mai multe varietati cu capitulele complet acoperite cu petale, cu stamine de culoare inchisa sau deschisa. Valoarea medicinala este aceeasi. Pot fi culese proaspete din gradina si utilizate. Se culeg din luna iunie pana toamna tarziu.

Istoric
Stareţa Hildegard von Bingen (1098-1179) cunoştea foarte bine această plantă pe care o numea Ringula sau Ringella. Marele botanist Albertus Magnus (1193-1280) se ocupă în lucrările sale de această plantă frumoasă pe care o numea "sponsa solis" (mireasa soarelui).
În schimb, Hieronymus Bock o vorbeşte de rău deoarece, potrivit unui vechi obicei popular, era folosită ca mijloc de a forţa pe cineva să te iubească.
Potrivit unei alte tradiţii, filimica era o plantă meteosensibilă (care ne prezice vremea), astfel: dacă la ora 7 dimineaţa, are petalele încă închise, ea prevesteşte ploaia; dacă între 6 şi 7 dimineaţa este deschisă, atunci vremea va fi bună. Denumirea latină de Calendula se datorează latinescului Calendae, însemnând prima zi calendaristică a lunii, sau chiar luna calendaristică când înfloreşte.

Tehnologie de cultura
Gălbenelele nu necesită îngrijiri speciale, dezvoltându-se pe orice tip de sol. Se însămânţează din martie până în mai. dacă se însămânţează pe soluri doar greblate atunci se îngroapă seminţele împingându-le cu un băţ în pământ. După 2-3 săptămâni încolţeştze sămânţa. În anii următori însămânşarea se face automat. Din 7 kg de flori proaspete se obţine 1 kg de flori uscate.

Ecologie şi răspândire: o plantă cu tulpină înaltă, ramificată şi păroasă, cu flori centrale, tubuloase, de culoare galbenă. O putem întâlni în întreaga ţară pe terenuri necultivate, pe marginea drumurilor, a căilor ferate şi pe lângă garduri.

Perioada de vegetaţie: plantă anuală care înfloreşte din luna mai până în septembrie.

Perioada şi organul de recoltare: Se recoltează florile fără codiţe când sunt complet dezvoltate şi frunzele. Recoltarea se face succesiv 3-4 zile, după ce se ridică roua şi până seara se usucă în straturi subţiri, la umbră.


Compozitia chimica
Contin: saponozide triterpenice, carotinoide dintre care licopina, alfa si beta-caroten, luteina, xantofila, flavoxantina, flavonoizi si glicozizi flavonici, ulei volatil, substante amare, gumirezine, esteri colesterici ai acizilor laurir, miristic, palmitic si margaric; vitamina C si substante proteice, caroten, calendulina, mucilagii, gume, rezine, urme de acid salicilic, saponine, săruri minerale din belşug

Acţiune farmacodinamica: cicatrizanta, calmanta, colagoga, sudorific (creste secretia sudorala), coleretic, sedativ, antiinflamator, gastrointestinal, emolient, bactericid si antitrichomoniazic, antiinflamator gastro-intestinal, maresc secretia biliara, cicatrizant prin stimularea circulatiei sangelui la nivelul tesuturilor.
Extern: antiinflamator hemoroidal, cicatrizant. In plagi greu vindecabile, degeraturi, arsuri, eczeme, acnee si in Trichomonas vaginalis.

Utilizari terapeutice
Uz intern:
gastrite hiperacide, ulcer gastric, ulcer duodenal, colecistită, icter infecţios, ulceraţii canceroase, inflamaţii ale colonului, hemoroizi, vermifug, boli de ficat, cicatrizant intern, dismenoree, diskinezii biliare, ulcer gastric si duodenal, entero¬colite.
Pentru reglarea ciclului menstrual se recomanda a se lua, de 3 ori pe zi, 30 picaturi de tinctura in putina apa. Cu amestec de 15 g tinctura si 100 ml apa fiarta si racita se pot face comprese la rani, arsuri, ulceratii.

Uz extern:
leucoree, trichomoniaza, acnee, arsuri, degerături, răni purulente, cancerul pielii, leziuni ulceroase ale sânilor, cancer mamar, boli tegumentare, micoze, osteoporoză.

Compresele cu ceai de galbenele activeaza tenurile uscate.
Ceaiul de flori de galbenele asociat cu musetel, suna¬toare, menta.si patlagina se recomanda in tratarea ulcerului stomacal si duodenal.
Galbenelele intra in compozitia ceaiului gastric si aromatizantului pentru bai.

Ceaiul, ca depurativ al sangelui, este de mare ajutor in hepatita acuta (virotica), baut in cantitati de 2-3 cani pe zi. Ulceratii canceroase, tumorile canceroase, ranile supurande care nu se vindeca, se spala cu o infuzie din parti egale de galbenele si coada-calului. Se va utiliza o lingura cu varf din acest amestec la 1/2 l apa. Ceaiul este, de asemenea, un bun remediu pentru infectii urinare. In inflamatia tractului gastro-intestinal (gastroduodenite, colite, ulcere), ceaiul se bea cate 3 cani pe zi. Ceaiul facut din flori prospete de galbenele este adjuvant in tratamentul febrei para-tifoide si P.E.S.


Dr. W. Bohn decretează calendula CEL MAI IMPORTANT REMEDIU FITOTERAPEUTIC DIN COMPOZIŢIA CEAIURILOR ANTICANCERIGENE. El recomandă ceaiul de gălbenele în tratarea cancerului la stomac, ca şi în caz de dureri de stomac, fistule, induraţii ganglionare.
Dr. Schilingne recomandă tinctura de gălbenele ca pe un excelent remediu contra rănilor deoarece are proprietăţi cicatrizante, vindecând fără să irite sau să usture. Tinctura diluată stimulează circulaţia, are un efect uşor cauterizant, este foarte indicat în tratarea rănilor şi supuraţiilor, a contuziilor (dr. W. J. Fischer).
În homeopatie, remediul homeopat cu calendula se foloseşte uz intern pentru vindecarea rănilor şi a edemelor.
Dr. S. Falmm confirmă faptul că gălbenelele sunt utilizate în medicina populară în caz de inflamaţii ale ficatului şi splinei, în hepatită, induraţii ale ganglionilor, tulburări menstruale, stări de vomă persistente, viermi intestinali, diaree, hidropizie, crampe, arsuri gastrice, saturnism, intoxicaţii cu plumb, hemoroizi, hematurie, negi etc.
Pentru tratarea petelor, supuraţiilor, cancerului de piele, induraţiilor glandelor mamare, se recomandă următoarele: se culeg 2-6 g frunze şi flori proaspete şi se fierb în 1 litru lapte de vacă. Lichidul rezultat se consumă zilnic. Concemitent, se aplică de 3 ori pe zi un unguent obţinut din suc de gălbenele (4-6 g) amestecat cu unt nesărat (630 g) (H. Pumpe)
În caz de erupţii şi furuncule se aplică ceai sau suc de plantă şi de flori.
Pomada şi tinctura sunt utilizate extern, având efect cicatrizant şi cauterizant asupra supuraţiilor, negilor etc.
Varicele sunt ameliorate de 2-3 aplicaţii zilnice cu unguentul mai sus amintit.
Lichiorul de calendula este un balsam pentru răni şi un antihemoragic.
Negii dispar treptat dacă se aplică pe ei flori sau frunze frecate cu sare.
Părintele Kneipp consideră calendula o plantă de prim rang în tratarea supuraţiilor, mai ales a celor care nu cedează uşor la diverse tratamente sau a celor suprainfectate. Este o plantă cicatrizantă, dar şi cauterizantă. Curăţă plaga de substanţe nocive şi impurităţi.
Tot părintele Kneipp recomandă filimica în tratarea induraţiilor, stazelor uterine, iar tinctura în tratarea rănilor.
Amestecate cu flori de arnică, florile de gălbenele se folosesc adesea în loc de şofran.
În unele regiuni, petalele pisate sunt folosite drept condiment şi colorant pentru produse de panificaţie.
Tot cu petale pisate de gălbenele se asezonează unele ceaiuri pentru a avea o culoare mai vie, mai apetisantă.




Din cartea "Sănătate din farmacie Domnului" scrisă de Maria Treben:
" Exista diferite varietati: cu capitulele florale pline, cu staminele deschise sau inchise la culoare. Ele sunt similare in puterea lor de vindecare. Daca dimineata dupa ora 7 capitulele lor florale sunt inchise, inseamna ca in acea zi va ploua. De aceea, filimica era considerata inca din secolele trecute drept barometru. In medicina populara aceasta planta se culege si se utilizeaza cu flori, tulpina si frunze cu tot. Trebuie adunata insa pe soare stralucitor, caci atunci puterile ei tamaduitoare ating apogeul. Filimica poate fi luata proaspata din gradina pina tirziu in toamna, atita timp cit n-a fost napadita de rugina (mana).
Filimica se aseamana puternic cu arnica, fiindu-i insa superioara in putere curativa. Arnica n-are voie sa fie administrata intern decit sub supraveghere medicala, intrucit este posibil ca ceaiul mai degraba sa dauneze bolnavilor de inima decit sa le foloseasca, pe cind ceaiul de filimica poate fi consumat fara a dauna.
Fiind o planta depurativa, ea constituie pentru noi un ajutor pretios in icterul infectios. Baut zilnic a 1-2 cesti de ceai de filimica face minuni. Filimica are efect de curatire, stimuleaza circulatia singelui si grabeste vindecarea ranilor.
„Un om a intrat cu mina intr-un fierastrau circular si durerile de pe urma ranii nu au incetat nici dupa iesirea din spital. Auzind acestea l-am sfatuit sa apeleze la alifia de filimica. A fost entuziasmat de efectul pomezi si mi-a comunicat ca durerile care-i pricinuisera multe nopti nedormite au trecut in scurt timp. De atunci, sotia lui planteaza iarasi filimica in gradina.
Aflindu-ma intr-o vizita in Muhlviertel, gazda mi-a aratat picioarele ei pline de varice. Am luat filimica din gradina si am preparat alifia. Ramasitele i le-am aplicat imediat pe gambe (resturile pot fi folosite de 4-5 ori). Pe urma, femeia a intins zilnic alifia, cu o grozime cit muchia cutitului, pe o bucata de pinza pe care si-a legat-o de gambe. Veti fi uimiti auzind ca patru saptamini mai tarziu, cind m-a vizitat la Grieskirchen, varicele disparusera. Ambele picioare aveau iarasi o piele frumoasa, neteda. O calugarita mi-a relatat ca sfatuise o femeie batrina pe care o remarcase pe strada din cauza varicelor deosebit de mari sa se trateze cu alifie de filimica. A fost surprinsa cind aceas femie i-a aratat, o luna mai tirziu, in culmea fericirii, picioarele. Toate varicele disparusera si pielea isi recapatase netezimea”.
Alifia aceasta ajuta foarte rapid si in flebite, ulcere varicoase care nu se vindeca, fistule, degeraturi si arsuri. Alifia si resturile de pe urma prepararii ei se folosesc la leziunile ulceroase ale sânului, chiar daca sunt maligne (cancer mamar).
Unei cunostinte a trebuit, deodata, sa i se extirpe sinul. In timp ce se afla inca in spital si toti ne faceam griji in legatura cu starea ei, i-am pregatit alifie de filimica. Cu aceasta alifie si-a uns mai tarziu uriasa rana ramasa de pe urma operatiei, drept care marimea ranii s-a redus mult. Cicatricele ei au dovedit la consultul post operator o vindecare atit de frumoase in comparatie cu cele ale altor paciente, incit n-a mai fost necesara decti partial radioterapia.
Alfia de dilimica este de mare ajutor si atunci cand piciorul este napadit de ciuperci. Multe scrisori mi-au confirmat acest lucru, chiar in cazurile in care dadusera gres toate metodele incercate pina atunci. Si infuzia de filimica proaspata poate fi folosita cu succes in aceasta boala. Daca o astfel de micoza a cuprins zona vaginului, trebuie facute spalaturi sau bai de sezut. Se iau 50 grame de filimici uscate sau de 2 ori cite 2 miini pline de filimici proaspete pentru fiecare baie de sezut. O femeie din Stuttgart mi-a scris ca sotul ei suferise de o ciuperca la picior. Ce nu incercasera! Baile, alifiile si pudra nu dadusera nici un rezultat. Atunci au incercat cu afifie de filimica. Dupa opt zile, locurile deschise s-au vindecat si asa au ramas. Nu-i minunat? Pe linga alifie ar trebui preparata si o tinctura de filimica (a se cauta reteta la „Moduri de folosire”). Aceasta tinctura, diluata cu apa fiarta, este foarte potrivita la compresele preparate pentru rani, contuzii, hematoame, rupturi musculare, ba chiar pentru ulceratii purulente sau de natura canceroasa, pentru rani deschise din cauza escarelor, pentru umflaturi, abcese si pustule.
Nu numai preotul Kneipp s-a zbatut pentru a impune filimica drept un mijloc fizioterapeutic de vindecare a ulceratiilor canceroase, ci si medici cunoscuti ca dr. Stager, dr. Bohn, dr. Halenser si altii. Dr. Bohn citeaza aceasta planta ca fiind cel mai important mijloc curativ in bolile canceroase, atunci cind nu se mai poate interveni pe cale chirurgicala si recomandata sa se bea ceai de filimica o perioade mai lunga de timp. Sucul proaspat stors al filimicii poate fi folosit cu mare succes chiar in cancerul pielii. Hemangiomul uns vreme indelungata de citeva ori pe zi cu suc proaspat de filimica poate fi facut sa dispara, la fel si semnele din nastere (sub forma de pata colorata) sau keratoza senila (petele de batrinete). Si petele aspre de natura conceroasa de pe piele pot fi astfel indepartate. Recent, medicul si cercetatorul american, dr. Drwey, a atras atentia asupra punerii curative unice a filimicii la cancer; a putut consemna reusite tamaduitoare foarte bune,
Ceaiul de filimica se administeaza intern si in boli gastro-intestinale, in crampe si ulcere stomacale, in inflamatii ale colonului, hidropizie si hematurie. El reprezinta, de asemenea, un mare ajutor in viroze si infectii bacteriene. Ca efect minunat are folosirea ceaiului proaspat de filimica reiese dintr-o declaratie, facuta de un medic; „O fetita de doi ani si jumatate se cam imbolnavise dupa repetarea vaccinului antipoliomielitic; avea diaree cronica, slabise, se constatasera o scadere evidenta a vederii si tot felul de greutati de nutritie. La un consult clinic se determinase in cele din urma ca are avea paratifos, motiv pentru care fata era tinuta sub observatie medicala. Dupa o folosire de o saptamina a ceaiului din flori proaspete de filimica si administrarea unui numar mic de medicamente homeopatice, copilul s-a refacut in mare masura. Rezultatul analizei facute imediat si repetete de 3 ori a materiilor fecale, in vederea depistarii agentilor patogeni ai tifosului, a fost pentru pima data negativ”.
Deoarece filimica da rezultate bune in icterul infectios, este un leac excelent si in bolile de ficat. Florile, frunzele si tulpina sunt oparite cu apa clocotita, iar ceaiul se bea neindulcit. La bolile enumerate mai sus se pot bea 3-4 cesti pe zi, aproximativ 1 lingura la fiecare sfert de ora. Se obtine un mijloc vermifug daca se prepara un ceai din ¼ litru de apa si 1 lingura plina de fluri de filimica. Sucul tulpinilor proaspete indeparteaza verucile (negii) si scabia (riia); daca infuzia se fierbe si locurle atinse sunt imbaiate in ea, atunci se vindeca eczemele si inflamatiile ganglionilor. Ceaiul, consumat zilnic, are efect depurativ. Persoanelor care folosesc ochelari si care fac cite o baie de ochi cu ceai caldut li se intareste vederea. Spalaturile cu infuzie de filimica si coada calului, amestecate in parti egale, ajuta la ulceratii si tumori canceroase, la picioarele cu ulcer varicos, in osteoporoza, in abecesele coapsei si in ranile urite, purulente, care nu vor sa se vindece. Sa ia 1 lingura cu virf din acest amestec pentru ½ litru de apa. Pentru a reliefa performantele unice ale ceaiului de filimica iata citeva rezultate concludente: O asistenta medicala care suferea deja de opt ani de o inflamatie a colonului isi luase ora la un medic specialist. A fost sfatuita, sa ia ceai de filimica. Pe parcursul a patru zile a baut, incetul cu incetul, cite doua cesti cu ceai de filimica. Nici nu i-a venit sa creada cind dupa aceasta folosire scurta tot raul i-a disparut.
– O calugarita mi-a povestit ca suferea de diaree puternica. Desi a baut ceai de musetel, nu s-a simtit nici o ameliorare. Abia cind a recurs la ceaiul de filimicaa fost inalturat raul in timpul cel mai sucrt.
– O alta calugarita din Bavaria se chinuia deja de 15 ani cu o ciuperca la picior si avea deseori si flebite. A reusit sa ajunga, ince din urma, prin uzul alifiei de filimica, la o vindecare a pricioarelor.
– Florile de filimica, 2 lingurite rase la 1 ceasca de apa, sunt un laxativ usor.
– Crustele din nas se pot vindeca usor cu o alifie de filimica. Observatie: Daca cineva nu suporta untura de porc poate folosi la prepararea alifiei si grasime vegetala de calitate. Pentru a obtine o pomada mai alifioasa, se toarna in ea cit este calda putin ulei."





Forme farmaceutice
Sucul proaspat: Frunzele, tulpinile, florile se spala si, ude, se pun in centrifuga de sucuri. Sucul obtinut se pune intr-o sticluta la frigider si se foloseste pentru badijonaj in caz de prurit intens, de scabie (raie). Se utilizeaza cu succes in cancerul pielii. Cu ajutorul alifiei pot fi eliminate cu usurinta si crustele din nas. Oriunde se aplica compresa cu aperitiv suedez, se da in prealabil cu alifia de galbenele. In cazul tumorilor, se poate aplica alifie in strat gros. Infectiile fungice in zona genitala, cu prurit intens (mancarime), se trateaza cu baia cu decoct din planta proaspata: 5 linguri planta uscata sau 2 pumni plini cu planta proaspata pentru baie, cu durata de 10 minute. Plantele se pot folosi de 3-4 ori.

Infuzia: 2 linguriţe cu vârf de floare uscată la 300 ml apă clocotită. Din infuzie se bea călduţ ceaiul de 3 ori în decursul unei zile înainte cu o jumătate de oră de masă. O infuzie mai concentrată se prepară din 4 linguri de flori la 200 ml apă din care se beau 3 linguri pe zi.

Ripperger recomnada un decoct din 1 lingură de flori de calendula la o ceasca de apa.

SUC PROASPAT: 1-2 linguri in apa indulcita sau in apa de anason

Tinctură: se poate obţine din florile proaspăt culese care se introduc într-un recipient de sticlă de circa 1 litru, peste care se toarnă alcool până se acoperă florile. Vasul se asează în apropierea unei surse de caldură sau la soare unde trebuie să stea timp de 2 săptămâni. Pentru reglarea ciclului menstrual se pot lua de 3 ori pe zi câte 30 picături de tinctură în puţină apă.

Alifie: se încălzeşte 100 g de untură de porc nesărată / margarină / unt, peste care se pun 20 g de flori proaspete tăiate mărunt, se lasă să se încălzească bine la foc mic până ce face spume. Se amestecă încet cu o lingură de lemn timp de 10 minute apoi se dă tigaia la o parte şi se lasă să stea aşa până a doua zi (12 ore) când se încălzeşte din nou amestecul şi se filtrează printr-un tifon, într-un borcan, în care se stoarce şi rezidul rezultat din prăjirea plantei. Se aplică alifia, în straturi subţiri în zonele cu arsuri şi degerături. Alifia se intrebuinteaza in : contuzii, entorse, varice, flebite, ulcere varicoase, hemoroizi, plagi zdrobite, cicatrice post-operatorii, tumori, adenopatii, fistule, degeraturi, aesuri, ganglioni mariti, ulceratii la san, chiar daca acestea sunt maligne.

Spalaturi vaginale - in infectii cu Trichomonas vaginalis, si ca cicatrizant si antiinflamator in tratamentul plagilor, arsurilor, degeraturilor si al ulceratiilor. Se pune 1 lingura cu varf de planta la jumatate litru apa fiarta, se infuzeaza 2 minute (acoperit): se foloseste usor caldut (38 grade C)

Băile de şezut: 30 g de flori proaspat culese sau 100 grame de plante uscate la 1 baie de sezut se lasă să stea în apă rece timp de 24 ore. După acest timp se fierb timp de 10 minute în apa în care au stat şi se adaugă în apa de baie din cada până la nivelul de 25-30 cm, atât cât să ne acopere şoldurile. Băile de şezut vor dura timp de 10-15 minute şi se fac de două ori pe zi timp de 12 zile.

Perna de flori: se realizează foarte simplu din flori culese şi puse la uscat undeva lă umbră timp de 24 ore, după care se introduc într-un săculeţ pe care îl aplicăm pe abdomen în cazul durerilor ulceroase, pe mijloc în cazul durerilor renale, dar mai ales pe faţă pentru revigorarea tenului marcat de diferite spasme.

Lewis Carroll - Alice în Ţara Minunilor

ALICE ÎN ŢARA MINUNILOR
de Lewis Carroll




În după amiaza aurie,
Domol plutim pe ape line —
Bat unda vâslele, ţinute
De mâini micuţe — şi, vezi bine,
Nici sârguinţa nu i prea mare,
Nici iscusinţele depline.

O, cruzi micuţi! În ăst ceas molcom,
În astă tihnă şi visare
Pe un ins topit, ce abia răsuflă,
Să l îmboldiţi la "un basm mare"!...
Dar cum să nvingă bietu i glas,
Unite când îs trei glăscioare?

Năvalnic, Prima dă poruncă:
Să nu mai stau, să ncep îndată!
Cu glas mai blând, A Doua roagă:
"Năzdrăvănii, ca şi altă dată!"
A Treia atât de bucuroasă e de nceput,
Că nu ntrerupe mai des ca pe minut o dată.

Dar iată că, neaşteptat, tăcere adâncă s a lăsat.
Supusă acum, închipuirea însoţeşte
Pe cea din vis născuta — parcă o vede aievea —
Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte,
Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând,
În voie stând la sfat, prieteneşte.

Şi ori de câte ori secau
Fântânile închipuirii,
Neputincios, cel slab cerând
Să pună capăt fericirii,
Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum, acuma!"
Voios strigau tustrele, zbirii!

Aşa s a făurit povestea de pe al minunilor tărâm.
Aşa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit
Şi acum, că povestirea i gata
Şi echipajul mulţumit,
Voioşi cârmim barca spre casă —
Căci soarele e n asfinţit.

Alis! În mâna ţi blândă ia
Copilărescul basm şi l pune
Lângă curatele ţi visări, ce amintirea
Cu vrajă împleti n cunune —
Ca pe un pat mănunchi de flori, ce un călător,
Pe ndepărtat meleag, stătu cândva s adune.


Capitolul I
AIISA COBOARĂ ÎN VIZUINA IEPURAŞULUI

Începuse a se plictisi de a binelea Alice, de când tot şedea pe mal lângă sora ei şi n avea ce face. Încercase de vreo două ori să se uite în cartea pe care o citea soră sa, dar n avea nici un haz: nici poze, nici dialog! "Ce rost o fi având o carte fără poze şi fără dialog?" se întreba Alice.
Şi chibzuia în gândul ei (cât se putea chibzui pe o zi de arşiţă ca asta, care te făcea să tot picoteşti şi să ţi se împăienjeneze gândurile) dacă plăcerea de a împleti un şirag de margarete me¬rita osteneala să se ridice şi să culeagă margaretele. Când, deo¬dată, un Iepuraş Alb, cu ochi de măr¬gean, alergă chiar pe lângă ea
Pentru atâta lucru n avea de ce să te prindă mirarea, şi Alice nu prea se miră nici când îl auzi pe Iepuraş bombănind:
— Vai, vai vai! Am să întârzii!
(Când se gândi mai târziu la întâmplarea asta, îşi dete seama că s ar fi cuvenit să o mire, dar în clipa aceea îi părea totul foarte firesc.) Însă când Iepuraşul, nici mai mult nici mai puţin, scoase un ceasornic din buzunarul vestei, se uită la o şi apoi îşi iuţi fuga, Alice se repezi în picioare; căci îi dăduse prin gând, cu iuţeala fulgerului, că n a mai văzut niciodată iepure să aibă vestă cu buzunare şi nici ceas pe care să l scoată din buzunar; şi, curioasă foc, o luă la fugă peste câmp, pe urmele Iepuraşului, ajungând tocmai la timp ca să l vadă cum dădea buzna într o vizuină mă ricică de sub nişte tufişuri, unde pieri.
Într o clipă, hop şi Alice după el în vizuină!
Coborâse fără să şi pună cât de cât întrebarea: cum va ieşi oare de acolo?
O bucată de drum, vizuina iepurească o duse pe Alice drept înainte ca printr un tunel, apoi o luă brusc la vale, dar atât de brusc, încât Alice n avu vreme nici o clipită să se gândească a se opri; se trezi lunecând în jos, ca într o fintână foarte, foarte adâncă.
Fie că era o fântână foarte adâncă, fie că Alice cădea foarte, foarte încet, oricum, avu timp, în cădere, să privească pe înde¬lete în juru i şi să se întrebe cu mirare ce avea să urmeze. Mai întâi încercă să privească în jos, spre a se lămuri unde va ajunge, dar era prea întuneric ca să poată deosebi ceva; apoi se uită la pereţii fântânii şi băgă de seamă că erau acoperiţi de rafturi cu provizii şi de etajere cu cărţi; ici şi colo văzu hărţi şi tablouri agăţate de piroane. În trecere, luă de pe un raft un borcan, cu o etichetă pe care scria: DULCEAŢĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, când îl deschise, îl găsi gol. Nu vru să i dea drumul, de teamă să nu omoare pe cineva dedesubt, şi izbuti să aşeze borcanul într un alt raft, pe lângă care luneca.
"Ei! gândi Alice. După o cădere ca asta, nici c o să mai îmi pese când m oi da de a dura pe scări! Cât de vitează o să le par celor de acasă!... Eh! De acu', chiar dacă aş cădea de pe aco¬periş, n aş mai zice nici cârc!" (Şi foarte probabil că spunea adevărul.)
Cădea, cădea, cădea. Oare n avea să se mai oprească nicicând?
— Mă întreb câte leghe am străbătut de când tot cad? spuse Alice cu glas tare. Cred că voi fi ajuns pe undeva pe aproape de centrul pământu¬lui. Ia să vedem: asta e, pare mi se, cam la patru mii de mile adâncime. (Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, Alice cam învăţase asemenea lucruri la şcoală — şi cu toate că acum nu prea era un prilej bun de a se făli, fiindcă n avea cine s o audă, totuşi putea fi folositor — ca exerciţiu, dacă nu pentru altceva — măcar să şi repete cunoştinţele.) Da, cam asta este distanţa, dar stau şi mă ntreb la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns oare? (Alice habar n avea ce înseamnă Latitudine, şi nici Longitudine, dar gândea că sunt nişte cuvinte simpatice şi impunătoare, încât îi plăcea să le rostească.)
Nu trecu mult şi începu iar:
— Oare voi cădea până la capătul celălalt al pământului? Ce nostim ar fi să ajung la urmă printre oamenii care umblă cu capul în jos! Antipaţii parcă le zice. (Mai că i părea bine, de data asta, că n o auzea nimeni, fiindcă avea oarecari îndoieli că le zice chiar aşa.) O să trebuiască să i întreb care e numele ţării. "Fiţi bună, doamnă, aceasta e Noua Zeelandă sau Australia?" (Şi încerca să îndoaie genunchii şi să facă o plecăciune politicoasă — dar, spuneţi şi voi, cum poţi să îndoi genunchii şi să înclini capul, graţios, când cazi, plutind prin aer? Credeţi că voi aţi putea?) Vai, dar are să mă creadă o fetiţă cu totul şi cu totul neştiutoare! Nu, nu face să întreb; lasă, c o să văd scris pe undeva.
Cădea, cădea, cădea. Cum altceva n avea ce face, curând începu iar să vorbească.
— Dina cred c o să mi simtă lipsa diseară. (Dina era pisica ei.) Sper că n au să uite, la ora ceaiului să i pună şi Dinei lapte în farfuriuţă. Dina, drăguţa mea, ce bine ar fi fost să fii şi tu cu mine aici! Şoareci mă tem că nu s în văzduh, dar poate c ai putea prinde câte un liliac — ştii, liliecii aduc foarte mult cu şoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci? Şi cum între timp i se cam făcuse somn, mai îngână o dată — şi apoi iarăşi şi iarăşi, ca prin vis: Oare pisicile mănâncă lilieci? Oare pisicile mănâncă lilieci?... iar uneori greşea şi spunea: Oare liliecii mănâncă pisici?
Dar cum tot nu ştia ce să răspundă, n avea importanţă cum punea întrebarea. Simţea că începe să moţăie şi tocmai prinsese a visa că se plimbă, de mână cu Dina, întrebând o foarte serios: "Hai, Dina, spune mi drept: ai mâncat vreodată un liliac?" când, hodoronc tronc, buf! şi iar buf! căzu pe un maldăr de crengi şi de frunziş veşted şi acolo rămase. Gata căderea!
Alice nu se lovise câtuşi de puţin şi într o clipă sări în picioare. Privi în sus, dar deasupră-i era întuneric; înaintea ei se întindea alt coridor foarte lung, în capătul căruia îl zări iar pe Iepuraşul Alb, alergând cât îl ţineau picioarele. Nu era nici o clipă de pierdut: Alice o luă la fugă, iute ca vântul, şi tocmai bine îl prinse din urmă pe iepure ca să l audă bombă¬nind, în timp ce cotea după un colţ:
— Vai de urechile şi de mustăţile mele, că tare s a mai făcut târziu!...
Când cotise după iepuraş, Alice era chiar în spatele lui, dar iată că acum nu l mai zărea. Se văzu într o sală lungă şi joasă, luminată de un şir de lămpi ce atârnau din tavan.
Jur împrejurul sălii erau uşi, dar toate încuiate. După ce merse Alice, de o parte şi de alta, de a lungul uşilor, încercând o pe fie¬care, se întoarse iar, mâhnită, în mijlocul săli şi, plimbându se încoace şi încolo, se întreba cum va mai ieşi vreodată din acel loc.
Când iată că i căzură ochii pe o măsuţă cu trei picioare, toată din cleştar; iar pe ea nu se afla nimic decât o cheie mititică, de aur.
Alice gândi mai întâi că era cheia vreuneia dintre uşile sălii; dar, vai! — ori vor fi fost broaştele încuietorilor prea mari, ori va fi fost cheia prea mică, vorba e că nici o uşă nu se descuia Dar când dădu ocol sălii pentru a doua oară, văzu o perdea joasă, pe care n-o băgase de seamă mai îna¬inte; îndărătul acesteia se afla o uşiţă, înaltă de vreo trei palme; încercă cheia cea mititică, de aur, la această uşiţă şi — mare îi fu bucuria — cheia se po¬trivea!
Alice deschise uşiţa şi văzu că dădea într un gănguleţ, nu mult mai mare ca o gaură de şoarece; îngenunchind, privi, prin gănguleţ, într o grădină cum nu mai văzuse alta de frumoasă. Cât jinduia să scape din sala mohorâtă şi să se plimbe printre răzoarele de flori, strălucind în toate culorile, şi printre fântânile acelea, ce răspândeau răcoare! Dar nici capul nu l putea scoate prin deschizătura uşii. "Şi chiar dacă aş putea scoate capul — gândi biata Alice — la ce mi ar fi de folos, fără umeri? Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n ar fi prea greu, dacă aş şti cum să încep". Fiindcă, vedeţi, i se întâmplaseră în ultimul timp atâtea lucruri năstruşnice, încât începuse a gândi că de fapt foarte puţine lucruri erau cu adevărat imposibile.
Se părea că degeaba aştepta Alice lângă uşiţă, încât se duse iar la măsuţă; mai că spera să găsească acolo altă cheie, sau măcar o notiţă cu instrucţiuni cum se pot strânge oameni ca lunetele.
De data asta găsi o sticluţă ("care e sigur că nu fusese îna¬inte" — zise Alice) şi, legată de gâtul sticlei, era o etichetă de hârtie pe care se puteau citi, cu litere frumoase şi mari, de tipar, cuvin¬tele: BEA MĂ!
Uşor de zis: "Bea mă!", dar Alice, o fetiţă înţeleaptă, cu¬minte, nu era să se repeadă să facă una ca asta.
— Ba nu — zise ea — întâi mă uit, să văd dacă nu cumva scrie pe sticlă: "Otravă".
Citise ea câteva istorioare foarte drăguţe, despre copii care se alesese¬ră cu arsuri, sau fuseseră înghiţiţi de lighioane sălbatice, sau avuseseră alte păţanii neplăcute — şi toate astea numai şi numai pentru că nu ţinuseră seama de nişte reguli foarte simple, pe care încercaseră să i înveţe cei ce le voiau binele — de pildă: că un vătrai încins te arde dacă l ţii prea mult în mână şi că, atunci când te tai foarte adânc la deget, cu un cuţit, de obicei curge sânge; şi nu uitase niciodată că, dacă bei mult dintr o sticlă pe care scrie "otravă", e aproape sigur că mai curând sau mai târziu n are să ţi priască.
În orice caz, pe sticla asta nu scria defel "otravă", aşa că Alice se încumetă să guste din ea; şi găsind o foarte pe placul ei (fiindcă avea un gust amestecat, de plăcintă cu vişine, cremă de ananas, friptură de curcan şi pâine prăjită, caldă, unsă cu unt), repede o dădu gata toată.
— Ce ciudat mă simt! zise Alice. Cred că sunt pe cale să mă strâng ca o lunetă!
Şi aşa şi era; scăzuse în înălţime cam până la zece degete; şi i se lumină faţa la gândul că acum era tocmai de mărimea po¬trivită ca să poată trece prin uşiţă în grădina aceea fermecătoare. Totuşi, mai aşteptă câteva minute, ca să vadă dacă mai scade încă; era cam neliniştită în această privinţă, "căci, mai ştii — îşi zicea — te pomeneşti că mă sfârşesc de tot, ca o lumânare. Stau şi mă în¬treb: cum aş fi atunci?" Şi încerca să şi închipu¬ie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s a stins lumânarea — fiindcă nu şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva.
Mai stătu niţeluş şi, văzând că nu se mai întâmpiă nimic, se hotărî să intre îndată în grădină, dar — vai! biata Alice! — când ajunse la uşă, văzu că uitase cheiţa de aur, iar când se întoarse înapoi la măsuţă, ca s o ia, văzu că i era cu neputinţă să ajungă până la cheie! O vedea foarte lămurit prin sticla străvezie şi încerca din răsputeri să se caţăre pe unul din pi¬cioarele mesei, dar prea era lunecos; şi după multe încercări zadarnice, biata neghiniţă se aşeză la picioarele mesei şi începu să plângă.
"Hai şi nu mai plinge aşa degeaba! îşi spuse Alice cu asprime Te pof¬tesc să încetezi imediat!" De obicei îşi dădea sfaturi foarte cuminţi (deşi cam rar le urma) şi uneori se certa atât de rău, încât o podideau lacrimile. Îşi amintea că odată încercase să şi tragă câteva palme, pentru că jucase necorect la o partidă de crochet cu ea însăşi; fiindcă, vedeţi, acestei ciudate copile îi plăcea grozav să facă pe două fiinţe deodată. "Dar acum — gândi biata Alice — degeaba aş zice că sunt două fiinţe! Când mai că n a rămas din mine nici de o singură fiinţă vrednică de luat în seamă!"
Nu trecu mult şi i căzu privirea asupra unei cutioare ds sticlă care se afla sub masă; o deschise şi găsi în ea o prăjiturică mică, mică, pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele: MĂNÂNCĂ MĂ!
— Foarte bine — zise Alice — am s o mănânc, şi dacă mă fac mai mare, o să pot ajunge până la cheie, iar dacă mă fac mai mică, o să pot să mă strecor pe sub uşă; aşa că, de intrat în grădină, intru — şi puţin îmi pasă cum şi în ce fel!
Îmbucă o fărâmă şi se întrebă îngrijorată: "Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?" ţinându şi mâna în creştetul capului, ca să vadă dacă se înalţă on o ia în jos. Fu foarte mirată să vadă că ră mânea cum era; bineînţeles că asta se întâmplă ori de câte ori mănânci o prăjitură, dar Alice într atâta se deprinsese a se aştepta la întâmplări neobişnuite, încât i se părea nerod şi plicticos ca lucrurile să decurgă în chip obişnuit Aşadar se apucă să mănânce prăjitura şi, foarte repede, o dădu gata.


Capitolul II
BALTA DE LACRIMI

— Cum nu se poate mai ciu ciudat! exclamă Alice (atât de uluită, încât începuse a se bâlbâi). Acu' iată că mă lungesc ca cea mai cogeamite lunetă din lume! Râmâneţi cu bine picioarelor! (Fiindcă privind în jos, spre picioarele ei, aproape că nu şi le mai vedea, într atât se îndepărtau.) O, bietele mele picioruşe, stau şi mă întreb cine o să vă tragă ciorapii de acum încolo, cine are să vă încalţe, dragele mele? Eu, una, cu siguranţă că n am să mai fiu în stare! Voi fi cu mult prea departe ca să mă pot ocupa de voi; trebuie să vă descurcaţi cum ştiţi "Dar — ia stai — să mă port bine cu ele — gândi Alice — astfel, te pome¬neşti că n or să mai vrea să mă ducă unde o să vreau eu să merg! Ia să vedem cam ce aş putea face pentru ele? O să le dăruiesc câte o pereche de ghete noi, de fiecare Crăciun!"
Şi se mai gândi cum va face asta. "Trebuie să te trimit cu comi¬sio¬na¬rul — îşi zicea. Are să pară cam caraghios — să trimiţi daruri propriilor tale picioare! Şi ce adresă nostimă va trebui să dau!

Domniei Sale
Piciorul Drept al Alicei,
Pe Covoraşul de lângă sobă,
Lângă Vătrai,
(cu drag de la Alice).

Pii! Ce prostii mai îndrug!"
Tocmai când spunea asta, se lovi cu capul de tavanul sălii; într ade¬văr, atinsese acum o lungime de vreo nouă picioare; îndată puse mâna pe cheiţa de aur şi se îndreptă în grabă spre uşa grădinii.
Biată Alice! Altceva decât să se culce pe o parte şi să privească chio¬râş prin uşa grădinii, fireşte că nu fu în stare; cât despre trecut prin uşă, nici vorbă nu putea fi, asta era mai imposibil ca oricând! Se aşeză jos şi se puse iar pe plâns.
"Ar trebui să ţi fie ruşine — îşi zicea Alice — o fată mare ca tine (şi aici avea dreptate) să tot plângi! Încetează imediat, atâta îţi spun!"
Dar, cu toate astea, plângea înainte, vărsând un potop de lacrimi. Până la urmă se făcuse împrejurul ei o cogeamite baltă, cam la vreo patru degete de adâncă şi care se revărsa până hăt spre mijlocul sălii.
După câtăva vreme auzi de departe un lipăit de picioruşe; îşi şterse degrabă ochii şi se uită să vadă cine vine. Iată că se întorcea Iepurele Alb, îmbrăcat grozav de elegant, ţinând într o mână o pereche de mănuşi albe, din piele de căprioară, şi în cea¬laltă un evantai mare. Venea lipăind zorit din picioruşe şi tot bombănind întruna:
— Vai, vai, Ducesa, Ducesa! Grozav aie să şi iasă din ţâţâni dac am făcut o să aştepte!
Alice se simţea atât de deznădăjduită, încât era gata să ceară ajutor oricui; aşa că, îndată ce Iepurele se apropie, ea începu, încetişor şi sfios:
— Vă rog, domnule...
Iepuraşul tresări, speriat la culme, scăpă din mâini mănuşile albe de piele şi evantaiul şi o zbughi cât îl ţineau picioarele, pie¬rind în întuneric.
Alice ridică de jos evantaiul şi mănuşile şi, cum era foarte cald în sala aceea, începu să şi facă vânt întruna, pe când continua să şi spună: "Extraordinar! Ce lucruri ciudate se petrec astăzi! Şi când te gândeşti că ieri se petreceau toate ca de obicei. Nu cumva în timpul nopţii m am schimbat în ce sunt acum? Stai să mă gândesc! Oare eram aceeaşi azi di¬mi¬neaţă, când m am sculat? Parcă mi aş aminti că mă simţeam niţeluş alta. Dar, dacă nu sunt aceeaşi care eram azi dimineaţă, se pune întreba¬rea: Cine sunt atuncea? Ei, comedie! Să ştii că e o întrebare la care i cât se poate de greu de răspuns". Şi se apucă să se gândească atent la toţi copiii de vârsta ei pe care i cunoştea, ca să descopere nu care cumva s o fi schimbat în vreunul din ei?
"Sigur că Ada nu sunt — îşi zicea — fiindcă părul Adei e lung şi inelat, iar al meu e lins de a binelea şi sigur că nu se poate să fiu Mabel, fiindcă eu ştiu tot felul de lucruri, pe când ea, ea ştie aşa de puţintel! Şi pe urmă, ea e ea şi eu sunt eu, şi — apoi — o, ce mai încurcătură! Stai să vedem dacă mai ştiu toate câte le ştiam. Va să zică: de patru ori cinci fac doispre¬zece, de patru ori şase treisprezece, şi de patru ori şapte fac... ah... N o să ajung niciodată la douăzeci, dacă merge aşa! Nu i nimic: la Tabla Înmulţirii mai greşeşti; hai să ncerc cu Geografia: Londra e capitala Parisului şi Parisul e capitala Romei, şi Roma — aş, le am spus alandala, cu siguranţă! Să ştii că m am schimbat în Mabel!... Hai să spun poezia: Când vrea micuţul Crocodil...'''
Încrucişă mâinile în poală, ca şi când ar fi spus pe de rost o lecţie, şi începu să recite; dar glasul îi era aspru şi ciudat, iar cuvintele parcă veneau altfel ca de obicei:

Când vrea micuţul Crocodil
Să i fie trupul mai frumos
Toarnă cu sârg apă din Nil
Pe fiecare solz lucios!

Apoi hlizeşte dinţişorii
Şi ntinde gheare îmbietoare
În mâl — poftind voios toţi peştişorii
În fălcile i surâzătoare!

— Sunt sigură că nu s astea cuvintele — zise biata Alice, şi îi dădură iar lacrimile, pe când vorbi înainte: Să ştii că tot Mabel sunt, şi o să trebuiască să merg să stau în casa aia care n are nici un haz şi unde n o să am jucării mai deloc, şi — vai! — cât o să trebuiască să învăţ! Nu! M am hotărât: dacă într adevăr sunt Mabel, rămân aici unde sunt! Degeaba or să vină cei de acasă şi, aplecându şi capetele spre mine, au să mi strige: "Hai înapoi, drăguţă!" Eu doar o să ridic ochii şi o să ntreb: "Bine, da' spune¬ţi mi întâi: cine sunt?" Dacă mi place cine sunt, sui; dacă nu, rămân aici, până o să fiu altcineva. Dar, vai! — strigă Alice, podidind o iar plânsul — ce bine ar fi să i văd aplecându se încoace! Aşa m am plictisit să stau singură aici!
La aceste vorbe îşi privi mâinile şi văzu cu mirare că îmbrăcase între timp una din mănuşile albe, micuţe, din piele de căprioară, ale Iepuraşu¬lui. "Cum de am făcut asta? gândi. Să ştii că iar mă fac mică." Se sculă şi se apropie de măsuţă, ca să se poată măsura. Pe cât îşi putea da seama, nu mai avea acum decât vreo două pi¬cioare înălţime şi scădea întruna, foarte repede; curând descoperi că din pricina evantaiului ce l ţinea în mână şi i dete drumul în grabă — tocmai la timp, fiindcă altfel n ar mai fi rămas nimic din ea.
"Am scăpat ca prin urechile acului!" zise Alice, destul de spe¬riată de această schimbare bruscă, dar mulţumită foarte că mai era în fiinţă. "Şi acu' spre grădină!" Şi dete fuga, cât putu de repede, către uşiţă; dar, vai! uşiţa iar era încuiată şi cheiţa de aur sta, ca şi mai înainte, pe măsuţa de cleştar, şi "e mai rău ca oricând — gândi biata copilă — fiindcă niciodată până acum n am fost chiar atât de mică! Nu, niciodată! Serios, prea e de tot! Zău!"
Şi pe când se jeluia aşa, îi alunecă piciorul, şi în clipa următoare. bâldâbâc! Căzuse într o apă sărată, care i ajungea până la bărbie. Mai întâi gândi că nimerise cumva în mare "şi atunci pot să mă ntorc cu trenul" — îşi spuse. (Alice fusese la mare o dată în viaţa ei şi trăsese concluzia că oriunde te ai duce, pe litoralul Angliei, dai de nişte cabine de baie pe plajă, de câţiva copii care se joacă în nisip, cu lopăţele de lemn, şi apoi de un şir de vile de locuit, iar îndărătul lor se află totdeauna o gară.) Însă îşi dădu seama cur rând că se afla în balta de lacrimi ce le vărsase ea, pe când era înaltă de vreo nouă picioare.
— Ce bine era să nu fi plâns atât! zicea Alice, încercând să treacă înot balta. Drept pedeapsă, mă tem că acum mă voi îneca în propriile mele lacrimi. O să fie foarte ciudat! Dar totul e ciudat astăzi.
Chiar atunci auzi ceva plescăind prin apă, în apropiere, şi înotă într acolo, ca să vadă ce e. Întâi crezu că e o morsă sau un hipopotam, dar apoi îşi aminti cât de mică era ea acum şi şi dădu seama degrabă că făptura ce o vedea nu era decât un şoarece care, ca şi dânsa, căzuse în baltă.
"Oare are vreun rost să i vorbesc acestui şoarece? gândi Alice. Totul e atât de neobişnuit pe aici, încât nu m ar mira să poată vorbi; în tot cazul, nu strică să încerc." Aşa că începu:
— O, Şoarece! Nu cumva ştii cum se iese din balta asta? Am obosit de când tot înot pe aici. O, Şoarece!
(Alice gândea că aşa este corect să te adresezi unui şoarece; era prima dată când făcea una ca asta, îşi amintea însă că văzuse în Gramatica Latină a fratelui ei: "Un şoarece — al unui şoa¬rece — unui şoarece — un şoarece — o, şoarece!") Şoarecele o privi ţintă şi parcă i se păru că i face semn, clipind niţel dintr un ochişor, dar de spus nu spuse nimic.
"Poate nu înţelege englezeşte — gândi Alice Fără îndoială că e un şoarece francez, care a trecut la noi cu William Cuceritorul. (Căci deşi ştia puţină istorie, Alice n avea idei foarte limpezi cam cât de demult se întâmplaseră lucrurile.) Aşadar, o luă de la cap:
— Où est ma chatte? adică spuse prima propoziţie care se găsea în cartea ei de franceză.
Şoarecele deodată ţâşni din apă şi tot trupul părea să i tremure de spaimă.
— Ah, vă rog să mă iertaţi! strigă îndată Alice, temându se că l jignise pe bietul animal. Am uitat de tot că nu vă plac pisicile.
— Asta i bună! izbucni Şoarecele într un chiţăit mânios. Nu mi plac pisicile! Dumitale, dac ai fi în locul meu, ţi ar place pisicile?
— Ştiu şi eu, poate că nu — zise Alice împăciuitor; vă rog, nu vă supăraţi de ce am spus. Şi, cu toate astea, îmi pare rău că nu vi o pot arăta pe Dina, pisica noastră. Cred că şi dumnea¬voastră ar începe să vă placă pisicile dacă aţi vedea o. E atât de drăguţă şi de blândă, draga de ea — vorbi înainte Alice, mai mult pentru sine, pe când înota alene prin baltă — şi aşa frumos stă şi toarce lângă sobă, şi şi linge lăbuţele, şi şi spală feţişoara, şi atât de plăcut e s o alinţi — aşa i de moale şi catifelată — şi la prins şoareci e neîntrecută... O, iertaţi mă! — exclamă Alice din nou, căci de data asta Şoarecelui i se zbârlise tot părul pe trup, şi era sigură că l ofensase grozav... Dar hai să nu mai vorbim de ea, dacă nu vă place.
— Cine vorbeşte? chiţăi mânios Şoarecele, tremurând din cap până n vârful codiţei. Parcă mi ar fi dat mie prin gând să vorbesc despre una ca asta! Neamul nostru totdeauna a detestat pisicile.
— făpturile astea neruşinate, urâte, vulgare! Şă nu le mai aud numele!
— Nu, nu! zise Alice, foarte zorită să schimbe vorba. Vă plac poate... vă plac cumva... câinii?
Şoarecele nu răspunse, încât Alice continuă cu grabă:
— Aproape de casa noastră e un căţeluş atât de drăguţ! Ce mi ar place să vi l arăt! Un "terrier" mic — ştiţi, cu ochi strălu¬citori, şi cu nişte păr lung, lung, cafeniu şi creţ! Şi dacă zvârli ceva, ştie s aducă înapoi, ştie să stea în două labe, ca să ceară de mâncare, şi câte şi mai câte — nici nu le ţin minte pe toate — şi i al unui fermier, care zice că face o groază de bani, atât e de folosi¬tor! Zice că omoară toţi guzganii şi — vai de mine! — strigă Alice cu mâhnire — mă tem că iar v am supărat!


Căci Şoarecele pornise a se îndepărta înot, pe cât putea de iute, stârnind cu mişcările sale un adevărat cutremur prin baltă. Alice strigă după el, cu glas blând:
— Şoarece dragă! Te rog, vino înapoi, şi n o să mai vorbim despre pisici — şi nici despre câini, dacă nu poţi să i suferi!
Când auzi aşa Şoarecele, coti înapoi şi înotă domol spre dânsa; faţa îi pălise (de supărare, îşi zicea Alice) şi acum spuse cu glas încet şi tremurător:
— Hai pe ţărm, şi o să ţi spun povestea mea, ca să nţelegi de ce nu pot să sufăr câinii şi pisicile.
Era şi timpul să iasă din baltă, căci se făcuse o aglomeraţie grozavă, din pricina mulţimii de păsări şi de jivine ce căzuseră în ea: o Raţă şi o Pasăre Dodo, un Papagal malaiez, cu penaj colorat, un Vultan şi câte şi mai câte lighioane ciudate. Alice o luă înainte şi toată adunarea înotă în urma ei spre ţărm.


Capitolul III
UN MITING ALERGĂTOR ŞI O POVESTE CU COADĂ LUNGĂ

Fu o adunare ciudată, într adevăr, când se strânseră laolaltă pe mal păsările cu penajul ud leoarcă, animalele cu blana lipită de trup şi toţi şiroind de apă, cătrăniţi şi simţindu se cât se poate de prost.
Fireşte că cea dintâi problemă era: cum să se usuce. Se sfătuiră în privinţa asta; şi nu trecuseră nici câteva minute, că Alice se văzu stând de vorbă cu toţi, foarte nestânjenită, de parcă i ar fi cunoscut de când trăia.
De fapt, în această discuţie avu o neînţelegere cam lungă cu Papagalul, care în cele din urmă se bosumflă şi nu mai spuse decât: "Sunt mai în vârstă ca tine, aşa că ştiu mai bine"; dar Alice nu voia să i dea dreptate, fără să ştie ce vârstă are — şi cum Papagalul nu voia cu nici un chip să şi spună vârsta, discuţia se opri aici. În cele din urmă, Şoarecele, care părea să fie un per¬sonaj foarte respectat de toţi, strigă:
— Aşezaţi vă, toată lumea, şi ascultaţi ce o să vă spun! Să vedeţi cum vă usuc eu de repede!
Cu toţii se aşezară îndată, într un cerc larg, în jurul Şoarecelui. Alice nu şi desprindea ochii de la el, vrând să fie cât mai atentă, căci se temea că face un guturai grozav, dacă nu se usucă degrabă.
— Hm, hm! făcu Şoarecele, ca un orator de vază. Sânteţi gata cu toţii? Vă spun cea mai uscată istorie pe care o ştiu. Tăcere peste tot, vă rog!... William Cuceritorul, a cărui cauză era sprijinită de Papă, obţinu curând supunerea englezilor care sim¬ţeau nevoia de conducători, deoarece în ultima vreme se deprinseseră a vedea ţara frecvent invadată şi cotropită. Edwin şi Morcar, conţii provinciilor Mercia şi Northumbria...
— Brr! făcu Papagalul malaiez, înfiorându se.
— Pardon? Aţi spus ceva? întrebă Şoarecele, încruntat, dar foarte politicos.
— Eu nu! se grăbi să l asigure Papagalul.
— Aşa mi s a părut! zise Şoarecele. Continui: Edwin şi Morcar, conţii provinciilor Mercia şi Northumbria, se declarară de partea lui; şi chiar Stigand, patriotul arhiepiscop de Canterbury găsi de cuviinţă...
— Ce zici că găsi? întrerupse Raţa.
— Găsi de cuviinţă — răspunse Şoarecele, cam supărat. Doar ştiţi cu toţii ce înseamnă "a găsi de cuviinţă".
— Eu ştiu ce înseamnă a găsi. Când găsesc eu ceva — zise Raţa — înseamnă de obicei o broască sau o râmă. Da', vorba e, arhiepiscopul ce a găsit?
Şoarecele nu băgă în seamă această întrebare, ci se grăbi să şi continue istoria:
— ...găsi de cuviinţă să iasă în întâmpinarea lui William, însoţit de Edgar Atheling, şi să i ofere coroana Atitudinea lui William fu la început moderată. Însă insolenţa Normanzilor lui... Cum te mai simţi acum, drăguţă? adăugă, întorcându se către Alice.
— La fel de udă ca mai 'nainte — răspunse ea, pe un ton me¬lancolic. Pare se că nu mă usucă deloc istoria.
— În cazul acesta — spuse Pasărea Dodo cu gravitate sculându se în picioare — propun să se amâne mitingul, pentru adop¬tarea imediată a unor remedii mai energice...
— În ce limbă i fi vorbind?! o întrerupse Vultanul. Eu, unul, nu prea pricep ce spui — şi nu numai atât, dar cred că nici dumneata nu pricepi!
Şi Vultanul coborî ochii, ca să şi ascundă zâmbetul, iar câţiva dintre ceilalţi se auziră chicotind.
— Ce voiam să spun — zise Pasărea Dodo cu un glas din care se cunoştea că era jignită — e că cel mai bun mijloc ca să ne zvântăm ar fi un miting alergător.
— Ce i aceea? întrebă Alice, nu atât din dorinţa de a şti, ci mai mult fiindcă Pasărea Dodo se oprise, ca şi cum ar fi aşteptat ca cineva să spună ceva, iar, dintre ceilalţi, nimeni nu spunea nimic.
— Cred — urmă Pasărea Dodo — că cea mai bună explicaţie este să l şi facem.
(Şi, cum se prea poate să vreţi şi voi să încercaţi jocul ăsta într o zi de iarnă, o să vă spun cum a făcut Pasărea Dodo.) Mai întâi a însemnat, ca într un fel de cerc, un traseu de alergare ("n are importanţă forma exactă" — a zis) şi apoi i a împrăştiat pe toţi, din loc în loc, pe acest traseu. N a zis: "Una — două — trei — gata!" Ci fiecare începea să alerge când voia şi se oprea când îi venea, încât nu era uşor să ştii când s a terminat alergarea. Dar, după ce alergaseră aşa cam vreo jumătate de oră şi se zvântaseră bine, Pasărea Dodo strigă, s o audă toată lumea:
— S a terminat alergarea! şi cu toţi se strânseră în jurul ei, gâfâind şi întrebând:
— Da' cine a câştigat?
La această întrebare, Pasărea Dodo nu putu răspunde fără a se gândi îndelung; rămase deci multă vreme cu un deget dus la frunte (aşa cum îl vedeţi de obicei înfăţişat în poze pe Shakespeare), iar ceilalţi aşteptau în tăcere. În cele din urmă, Pasărea Dodo zise:
— Toţi au câştigat, şi fiecăruia i se cuvine câte un premiu.
— Dar cine să împartă premiile? întrebară cu toţii, într un glas.
— Mai e vorbă? Ea, fireşte! zise Dodo, arătând cu un deget spre Alice; şi toată adunarea se îngrămădi îndată în jurul ei, strigând de a valma:
— Premiile! Premiile!
Alicei nu i dădea în gând ce să facă; disperată, băgă mâna în buzunar, de unde scoase o cutie de caramele (din fericire nu pătrunsese în ea apa sărată); le împărţi la toţi drept premiu şi îi ajunse exact câte una de fiecare.
— Dar şi ei i se cuvine un premiu, nu i aşa? zise Şoarecele.
— Fireşte — aprobă Pasărea Dodo, cu gravitate. Altceva ce mai ai în buzunar? adăugă, îndreptându se către Alis.
— Doar un degetar — răspunse ea tristă.
— Dă l încoace — zise Pasărea Dodo.
Se adunară iarăşi cu toţii în jurul Alicei şi Pasărea Dodo îi înmână solemn degetarul, spunând:
— Te rugăm să primeşti acest frumos degetar.
Şi după ce şi sfârşi scurta cuvântare, strigară cu toţii:
— Urra! Să trăiască!
Alice găsi toată chestia asta foarte caraghioasă, dar toţi arătau atât de serioşii încât nu cuteza să râdă; şi cum nu găsea nimic de spus, făcu doar o plecăciune şi luă degetarul, cu o înfăţişare cât putu de solemnă.
Acum era momentul să se mănânce caramelele, ceea ce nu decurse fără zgomot şi oarecari încurcături, căci păsările mari se plângeau că n au cum gusta carameaua lor, iar cele mici se înecară, de trebuiră ceilalţi să le dea câţiva pumnişori în spate. Totuşi, până la urmă trecu şi asta şi apoi şezură iar în cerc şi se rugară de Şoarece să le mai istorisească ceva.
— Mi aţi făgăduit că mi spuneţi povestea dumneavoastră — ţineţi minte — şi din ce pricină nu puteţi suferi "C" şi "P" — adăugă în şoaptă Alice, cam temându se să nu l supere iar.
— E lungă şi e tristă! zise Şoarecele, încolăcindu şi coada către Alice şi oftând.
— Lungă e într adevăr — zise Alice, măsurând din ochi, cu mirare, coada Şoarecelui — dar de ce spuneţi că e tristă?
Şi şi bătea mereu capul cu întrebarea asta, în timp ce vorbea Şoarecele, încât în mintea ei povestea luă cam următoarea în¬făţişare:

"Când mâniosul domn Azor, într o
zi, prin pridvor, Se ntâlni c un
Şoricel, Tam nesam se şi repezi
la el: "Derbedeu! Prea o faci
lată! Te vestesc că te dau
în judecată! Tot n am azi de
ce s alerg. Te voi urmări pe
tine! Nu zi ba, Şoarece! (Le
gea nu i un oarece.) Legea i
Lege...!" Văzând aşa, Şori
celul bâigui către jigodie:
"Luminăţie! Preacinstite
Domn Azor! în această
urmărire, De n or fi jude
cători, nici arbitri, Ni i n
zadar alergătura!" "Ce atâta
tura vura! — făcu repede
Azor, — Judecător voi
fi chiar eu! Şi arbitru —
fiindcă ţii — El de colo —
cică hâtru — Tot eu sunt!
Şi să ştii: Pe cuvânt,
Tot procesul eu ţi l
judec! Şi vezi bine!
Pedepsit vei cum se
cuvine! Sentinţa va
fi: Condamnat să fii...
la moarte! Executa
rea — nu te prindă
mirarea —
Tot eu
o fac —
Ţac!
Ţac"

— Nici n asculţi! îi spuse Şoarecele Alicei, cu asprime. La ce te gândeşti?
— Iertaţi mă — răspunse Alice foate smerită. Aţi ajuns la al cincilea cot, nu i aşa?
— Ce cot! ţipă Şoarecele mânios. Dacă n asculţi! Iar s o nnod?
— Un nod? zise Alice, privind îngrijorată spre codiţa Şoa¬recelui Şi cum era ea totdeauna gata să sară în ajutor, adăugă: Să v ajut să l deznodaţi; vă rog, arătaţi mi unde e!
— Nici prin gând nu mi trece — zise Şoarecele, ridicându se şi pornind să plece. Mă insulţi, dacă îndrugi asemenea prostii!
— N am vrut! se rugă de iertare biata Alice. Dar dumnea¬voastră vă supăraţi atât de repede!
Şoarecele nu răspunse, ci doar mârâi.
— Vă rog, veniţi înapoi şi terminaţi povestea! strigă Alice după el.
Şi toţi ceilalţi adăugară, într un glas:
— Vă rugăm, veniţi înapoi şi terminaţi povestea.
Şoarecele doar dădu din cap şi iuţi pasul.
— Ce păcat că n a vrut să stea! oftă Papagalul, de îndată ce Şoarecele nu se mai văzu; iar un Rac profită de prilej ca să i dea învăţătură feciorului său:
— Vezi, flăcăule! Învaţă ca tu, unul, să nu ţi ieşi niciodată din fire!
— Ia mai taci, tătucule! răspunse Răcuşorul, cam arţăgos. Nici o scoică n ar avea răbdare să te asculte!
— Ah, ce bine ar fi s o am aici pe Dina! spuse Alice tare, fără a vorbi cuiva anume. L ar aduce ea îndată înapoi!
— Da' cine i Dina, dacă mi daţi voie să vă întreb! zise Papa¬galul.
Alice răspunse repede, bucuroasă, ca totdeauna, să vorbească de pisicuţa ei:
— Dina e pisica noastră. E neîntrecută la prins şoareci, n aveţi idee! Pii! Şi dac aţi vedea o cum se ia după păsărele! Cum dă cu ochii de o păsărică, haţ! — ţi o şi papă!
Aceste vorbe stârniră mare tulburare printre cei de faţă. Câteva păsări se îndepărtară în grabă; un Cioroi bătrân începu să şi lege grijuliu fularul în jurul gâtului, zicând:
— Zău că trebuie să mă duc acasă; aerul de seară îmi face rău la gât!
Şi o Cănăriţă strigă cu tremur în glas către puişorii ei:
— Hai să plecăm copii. E târziu; de mult s ar fi cuvenit să fiţi în pat!
Cu fel de fel de pretexte, se cărăbăniră toţi, şi în curând Alice se văzu singură.
"Era mai bine să nu fi pomenit de Dina — îşi spuse cu jale. Se pare că n o iubeşte nimeni pe aici — şi eu sunt sigură că i cea mai drăguţă pisică din lume! O, scumpa mea Dina! Mă ntreb dacă te voi mai vedea cândva!" Şi biata Alice se porni iar pe plâns, căci se simţea foarte singură şi descurajată.
Dar nu trecu mult şi auzi iar, de departe, un tropăit de picio¬ruşe. Ridică repede capul: mai că spera că Şoarecele se va fi răzgândit şi că venea înapoi, să şi termine povestea


Capitolul IV
IEPURAŞUL TRIMITE UN BILEŢEL

Era Iepurele Alb, care venea înapoi, păşind agale, tropa tropa, şi tot uitându se de colo colo, de parcă ar fi pierdut ceva. Şi Alice îl auzi cum bombănea:
— Ducesa! Ducesa! Vai de lăbuţele mele! Vai de blana şi de mustăţile mele! O să pună să mă execute, sigur cum îs copoii copoi! Da' unde am putut să le scap, stau şi mă ntreb?
Alice ghici într o clipă că se uita după evantai şi după mănuşile albe, din piele de căprioară — şi se apucă să caute şi ea, cu toată bunăvoinţa. Dar nici urmă de ele, nicăieri; totul părea să se fi schimbat de când înotase în baltă, iar sala cea mare, cu măsuţa de cleştar şi cu uşa cea mititică, pierise cu desăvârşire.
Foarte curând, Iepuraşul dădu cu ochii de Alice, care căuta de zor, şi strigă la ea cu glas foarte supărat:
— Ei, Mariana, tu ce cauţi aici? Dă o fugă pân' acasă — în clipa asta — şi adu mi o pereche de mănuşi şi un evantai! Hai, iute!
Iar Alice într atât se sperie, încât o luă îndată la fugă în direcţia ce i o arătase Iepuraşul, fără măcar să încerce a l lămuri că greşise.
"M a luat drept slujnica lui — îşi zicea, alergând. Ce o să se mai mire, când o să descopere cine sunt! Totuşi ar fi bine să i aduc evantaiul şi mănuşile — bineînţeles dacă le pot găsi."
Pe când încă mai vorbea astfel, dădu de o căsuţă curăţică, iar pe poa¬rta ei se vedea o plăcuţă de alamă strălucitoare, pe care era gravat numele:

"V. IEPURAŞU".

Intră fără să bată şi urcă scările în fugă, de frică nu cumva să dea nas în nas cu adevărata Mariana şi să fie alungată înainte de a fi găsit evanta¬iul şi mănuşile.
"Ce năzdrăvănie! îşi spunea Alice. Auzi, să mă trimită după treburile lui un Iepuraş! Acuşi acuşi să vezi c o să se apuce şi Dina să mă pună la treabă!"
Şi porni să şi închipuie cam cum ar fi asta. De pildă, ar che¬ma o dădaca ei: "Alice! Vino imediat şi pregăteşte te de plim¬bare!" Iar ea ar răspunde: "Numai o clipă! Vin îndată! Tre¬buie să pândea; lângă gaura asta de şoarece, până se întoarce Dina — să n o zbughească şoarecele".
"Însă cred că dacă ar începe să şi dea asemenea aere şi să pună lumea la treabă — gândi mai departe Alice — cei de acasă nici n ar mai ţine o pe Dina!"
Între timp umblase până nimerise într o odăiţă drăguţă, cu o masă lângă fereastră; şi pe masă (după cum sperase) iată că se găseau un evantai şi vreo două trei perechi de mănuşi mititele, din piele albă de căprioară. Luă evantaiul şi o pereche de mănuşi şi, tocmai când era gata să plece, îi căzură ochii pe o sticluţă care sta lângă oglindă. Sticluţa asta n avea nici o etichetă cu vorbele "BEA MĂ", dar Alice tot îi scoase dopul şi o duse la gură. "Ştiu bine — îşi spuse că, ori de câte ori mănânc sau beau, se întâmplă câte ceva interesant: hai să văd, dacă beau din sticluţa asta ce o să se mai întâmple. Sper, zău aşa, c o să mă facă să cresc iar mare; mi s a urât de când sunt o fărâmă de fetiţă!"
Şi chiar c o făcu să crească — şi încă mult mai degrabă decât se aş¬tep¬ta; nici nu băuse jumătate din sticluţă, când îşi dete seama că dăduse cu capul de tavan şi trebui să se aplece, ca să nu şi frângă gâtul. Puse repede sticluţa jos, zicându şi: "Ajunge! Sper că mai mult ca atâta n o să cresc — şi cum sunt acum, nu mai pot să ies pe uşă. Ce bine era să nu fi băut chiar atât!"
Dar, ah! În zadar se mai căia acum! Creştea şi creştea — şi curând fu nevoită să stea în genunchi; un minut mai târziu, nici aşa nu mai avea loc şi încercă să se culce pe podea, cu un cot proptit în uşă şi cu celălalt braţ încolăcit în jurul capului. Dar tot mai creştea; când nu mai avu încotro, scoase un braţ pe fereastră şi un picior prin hornul de pe acoperiş şi şi spuse: "Ce o să mă fac, dacă tot mai cresc!"
Dar, din fericire, sticluţa fermecată îşi făcuse efectul pe deplin şi Alice nu mai crescu. Sta însă într o poziţie foarte neplăcută — şi cum nu vedea în ce fel ar mai putea ieşi din cameră, se simţea, fireşte, foarte nenorocită.
"Era cu mult mai plăcut acasă — gândea biata Alice — când nu mă făceam, întruna, ba mică, ba mare, şi nu trebuia s ascult de şoareci şi de iepuraşi. Mai c aş dori să nu fi coborât în vizuina aceea de iepure — şi totuşi... şi totuşi... e destul de nostimă viaţa pe care o duc! Tare mă mai minunez: ce s o fi întâmplat cu mine?! Când citeam câte un basm, cre¬deam că asemenea lucruri nu se întâmplă niciodată, şi iată mă acum în plin basm! Ar trebui să se scrie o carte despre mine — serios că da! Şi când o să cresc mare, o s o scriu eu; dar am crescut mare de pe acum — adăugă necăjită — în tot cazul aici nu mai am loc să cresc."
"Dar oare o să rămân la vârsta pe care o am acum? mai gândi Alice. Într un fel e plăcut să ştii că n o să fii niciodată babă — ei, da' şi să ai mereu de făcut lecţii! O, nici asta nu mi ar place!"
"Prostuţă ce eşti! îşi răspunse tot ea. Cum ai putea să faci lecţii aici? Păi abia încapi tu, unde să mai încapă şi cărţile pentru lecţii!"
Şi tot aşa chibzuia, privind situaţia când dintr o latură, când din cealaltă şi purtând o adevărată conversaţie cu sine însăşi. Câteva minute mai târziu auzi însă un glas, afară, şi se opri să asculte.
— Mariana! Mariana! striga glasul. Adu mi mănuşile — în clipa asta!
Apoi se auzi "tropa tropa" pe scări. Alice ştia că era Iepurele, care venea să vadă ce face dânsa acolo, şi începu să tremure de se clătina toată casa, uitând cu desăvârşire că acum ea era de o mie de ori mai mare decât Iepuraşul şi că era caraghios să se teamă de dânsul.
Îndată, Iepurele ajunse la uşă şi încercă s o deschidă, dar cum uşa se deschidea spre înăuntrul camerei, de unde Alice o împingea zdravăn cu cotul, degeaba încerca Iepuraşul s o deschidă. Alice îl auzi spunându şi:
— Ce să fac... O să dau ocol casei şi o să intru pe fereastră.
"Asta n ai s o faci!" gândi Alice; şi după ce aşteptă până i se păru că l aude pe Iepure sub fereastră, scoase brusc mâna afară şi se făcu că înhaţă ceva. Nu înhăţă nimic, dar auzi un ţipăt as¬cuţit şi o bufnitură, şi un zornăit de sticlă spartă, ceea ce o făcu să şi închipuie că poate Iepuraşul căzuse în vreo răsadniţă de castraveţi, sau cam aşa ceva. După asta se auzi un glas mânios (era al Iepuraşului):
— Pet, Pet! Unde eşti?
Iar apoi un glas pe care nu l mai auzise:
— Aci sunt, fireşte că s aci! Sap după mere, Cucoane!
— E taci, sapi după mere! îl îngână supărat Iepuraşul. Hai şi ajută mă să ies de aici! (Şi iar se auzi zornăit de sticlă spartă.)
— Acu' spune tu, Pet, ce i acolo n fereastră?
— E cu siguranţă un braţ, Cucoane! ("bî bî bî raţ" rostea bietul, de tare ce se bâlbâia de frică).
— Un braţ, nătărăule! Cine a mai văzut un braţ atât de mare? Nu vezi că umple toată fereastra?
— Da, Cucoane, aveţi dreptate; da' tot braţ îi.
— Păi, în tot cazul n are ce căuta acolo; du te tu şi dă l afară!
După asta urmă o tăcere lungă, şi Alice nu mai auzea decât şoapte, la răstimpuri — de pildă:
— Parcă nu mi vine... să fac una ca asta... Cucoane... zău aşa... nu mi place defel... nu mi place!
— Fă aşa cum îţi spun, mă fricosule!
În cele din urmă, Alice iar întinse mâna şi se făcu iar că înhaţă ceva. De data asta se auziră două ţipete ascuţite, şi iar zornăit de sticlă spartă. "Ce de mai răsadniţe de castraveţi au ăştia în jurul casei! gândi Alice. Mă întreb, acum ce or să mai facă! Măcar de ar putea ei să mă scoată prin fereastră! Eu, una, ştiu bine că m am săturat să mai stau aşa aici!"
Aşteptă câtva timp fără să mai audă nimic; în cele din urmă se auzi huruitul unor roţi mici de car şi zarva multor glasuri, care vorbeau de a valma; Alice desluşi cuvintele:
— Scara ailaltă unde e?
— Păi, eu trebuia s aduc numa' una; Bil trebuia s o aducă p ailaltă.
— Bil! Ad o ncoa, flăcăule!
— Aşa, urcă le aici, în colţul ăsta. Nu, întâi leagă le una de alta, aşa n ajung nici pân' la jumătate.
— A! las' c o să meargă; nu mai tot găsi nod în papură.
— Na, Bileţel, prinde frânghia asta!
— O să l ţină acoperişul?
— Ai grijă de olanul ăla desprins!... O! ia uite l, cade! Jos capetele! (Nişte trosnete tari.) ...Cine naiba făcu asta?... Bil trebuie să fi fost!... Cine intră pe coş!...
— No, eu nu! Du te tu!
— Ba, asta n o fac, nu!
— Să coboare Bil prin coş.
— Ei, n auzi, Bileţel? Stăpânu' zice că tu să cobori prin coş!
"Aşa! Va să zică Bil o să coboare prin coş, nu zău? îşi spuse Alice. Toate alea văd că lui Bil i se pun în spinare! Eu, una, n aş vrea să fiu în locul acestui Bileţel! E cam strâmt hornul ăsta, ce i drept, dar cred că la o adică sunt eu în stare să trag un picior zdravăn prin el!"
Îşi trase, cât putu, piciorul înapoi şi aşteptă până ce auzi, aproape, deasupră i, o lighioană mică — de ce soi să fi fost nu putea ghici — scormonind şi luptându se a se strecura prin horn; şi apoi, zicându şi: "Ăsta e Bil!", Alice izbi o dată zdravăn cu piciorul şi aşteptă să vadă ce se mai întâmplă.
Întâi şi întâi n auzi pe toţi, într un glas, strigând:
— Ia uitaţi l pe Bil, cum sare!
Apoi glasul Iepuraşului singur:
— Prindeţi l voi, ăi de lângă gard!
Apoi tăcere — apoi iar învălmăşeală de glasuri.
— Ţineţi i capul!
— Niţel rachiu!
— Vezi să nu se înece!
— Ce s a ntâmplat, băiatule? Ce ai păţit!?
— Spune ne tot!
În cele din urmă se auzi scârţâind un glăscior slab ("ăsta i Bil", gândi Alice):
— De, nici eu nu prea ştia Nu, nu mai îmi daţi; mă simt mai bine acum, da s prea năucit ca să vă povestesc. Tot ce ştiu e că... s a repezit nu ş' ce naiba la mine, prin horn, şi mi a pocnit un bobârnac de am zburat ca o cometă!
— Da, zău, Bileţel, chiar aşa ai zburat! adeveriră ceilalţi.
— Trebuie să dăm foc casei! se auzi glasul Iepurelui.
Atunci Alice strigă cât putu de tare:
— Dacă faceţi una ca asta, o pun pe Dina să vă nhaţe!
Urmă o tăcere de moarte, iar Alice gândi: "Mă întreb ce vor face acum? Dacă ar avea un dram de minte, ar scoate acoperişul".
Un minut două mai târziu, începură iar să se foiască, şi Alice îl auzi pe Iepuraş:
— O roabă o s ajungă pentru început
"O roabă cu ce?" se întrebă Alice. Dar n avu timp să se întrebe mult, căci în clipa următoare o ploaie de pietricele mici se revărsă pe fereastră, unele atingându i faţa. "Îi fac eu să înceteze", îşi spuse şi strigă cu glas tare:
— Să nu mai faceţi asta, c o să vă pară rău!
Iar urmă o tăcere de moarte.
Alice băgă de seamă cu oarecare uimire că pietricelele îm¬prăştiate pe podea se prefăceau toate în prăjiturele şi atunci îi veni o idee straşnică.
"Dacă mănânc o prăjiturică din asta — gândi ea — e sigur c o să mi se schimbe iar statura; şi cum mai mare nu pot să mă fac, probabil c o să mă fac mai mică."
Aşa că înghiţi o prăjiturică şi constată cu încântare că începe imediat să se micşoreze. De îndată ce fu îndeajuns de mică pentru a putea trece prin uşă, părăsi casa în fugă. Afară văzu o grămadă de animale şi de păsări mici, care stăteau şi aşteptau. Bietul Pui de Şopârlă, Bil, era în mijlocul lor, sprijinit de doi Şoareci albi, care îi dădeau să bea ceva dintr o sticlă. Când o zăriră, se năpustiră cu toţii către Alice; dar ea o luă la fugă cât putu de iute şi se văzu curând la adăpost, într o pădure deasă.
"Cel dintâi lucru pe care trebuie să l fac — îşi spunea Alice — este să cresc din nou până la măsura mea obişnuită; iar cel de al doilea, să găsesc drumul către grădina aceea încântătoare. Cred că ăsta e cel mai bun plan."
Părea, fără îndoială, un plan excelent, foarte bine şi foarte simplu întocmit; singura greutate era că Alice n avea nici cea mai mică idee cum să înceapă a l împlini; iar pe când privea îngrijorată în juru i prin desişul arborilor, un hămăit scurt şi repezit, chiar deasupra capului ei, o făcu să se uite repede în sus.
Un cătelandru uriaş o privea de la înălţimea ochilor lui mari şi rotunzi şi, întinzând şovăielnic o labă, încerca s o atingă.
— Mititelul de el! zise Alice, cu glas mângâios, şi se căzni să l fluiere, dar totodată fi era grozav de teamă ca nu cumva să fie flămând, căci atunci probabil c ar fi mâncat o, cu toate mângâierile ei.
Aproape fără să şi dea seama, culese de pe jos o crenguţă şi i o întin¬se; căţeluşul, când o văzu, făcu un salt în aer cu toate patru picioarele, scheunând de încântare, şi se repezi la crenguţă, făcându se că vrea s o sfâşie. Alice se feri îndărătul unei urzici înalte, ca să n o dea peste cap căţelandrul; în clipa când ieşi iar la iveală, de cealaltă parte a urzicii, el iar se avântă spre crenguţă, făcând o tumbă în aer, de zorit ce era s o apuce. Alice gândi că asta era ca şi cum s ar fi jucat cu un cal de camion, şi temându se în fiece clipă să n o calce îi picioare căţeluşul, fugi iar să se as¬cundă îndărătul urzicii. După aceea, căţeluşul începu o figură nouă: se tot repezea de aproape la crenguţă, alergând de fiece dată puţintel înainte şi o bună bucată înapoi, şi lătrând tot timpul, cu glas răguşit; în cele din urmă se aşeză, mai depărtişor, gâfâind, cu limba atârnându i afară şi cu ochii săi mari pe jumătate închişi.
Alice îşi zise că e momentul s o şteargă. O luă îndată la fugă şi fugi până obosi de abia mai sufla, şi până ce lătratul căţelandrului nu se mai auzi decât foarte slab, din depărtare.
— Da' ce căţeluş dulce era! zise Alice, rezemându se de o floare de păpădie, ca să se mai odihnească şi făcându şi vânt cu o frunză. Ce mult mi ar fi plăcut să l învăţ câte şi mai câte gium¬buşlucuri — da, dacă aş fi fost destul de mare!... Ah, ah! Mai c am uitat că trebuie neapărat să cresc iar! Ia să vedem — ce i de făcut oare? Bănuiesc c ar trebui să mănânc sau să beau ceva; dar vorba e: ce?
Într adevăr, asta era întrebarea: ce să mănânce? Alice se uită în juru i, la flori şi la firele de iarbă, dar nu văzu nimic care să i fi părut potrivit a fi mâncat sau băut în situaţia ei în apropiere, creştea o ciupercă mare, cam de o înălţime cu dânsa; după ce o cercetă, pe dedesubt, din amândouă laturile şi dindărăt, îi dete în gând că n ar fi rău să se uite şi pe deasupra, să vadă acolo ce era?
Se înălţă deci în vârful picioarelor şi aruncă o privire peste marginea ciupercii; îndată se văzu ochi în ochi cu o omidă mare, albastră, care şedea în vârf, cu braţele încrucişate şi — ca un boier bătrân — fuma tacticos dintr o narghilea lungă, neluând o câtuşi de puţin în seamă pe Alice, cum dealtfel nu părea să ia în seamă nimic altceva.


Capitolul V
POVEŢELE DOMNULUI OMIDĂ

Domnul Omidă şi Alice se priviră câtva timp în tăcere; în cele din urmă, Omidă scoase ciubucul din gură şi o întrebă cu glas sfârşit, somnoros:
— Da' dumneata cine eşti?
Alice nu prea se simţea încurajată de această introducere. Răspunse cam sfioasă:
— De, în clipa asta nu prea ştiu, domnule, cine sunt; atâta ştiu — cine eram când m am dat jos din pat azi dimineaţă, dar cred că de atunci m am schimbat de câteva ori.
— Adică cum? zise domnul Omidă cu severitate. Vorbeşte lămurit!
— Aş vrea, domnule — zise Alice — dar mi e teamă că n o să pot, fiindcă nici eu nu s lămurită.
— E de neînţeles — zise domnul Omidă.
— Mă tem că mai de înţeles ca atât n o să vă pot explica răspunse Alice, foarte politicos — de vreme ce şi mie îmi e totul de neînţeles; şi, ştiţi, când te schimbi de atâtea ori pe zi, începi să nu mai înţelegi nimic, nu i aşa?
— Nu i aşa! zise domnul Omidă.
— De, poate că dumneavoastră încă n aţi fost în situaţia asta — zise Alice — dar când o să trebuiască să vă schimbaţi în crisalidă — şi o să vină şi ziua aceea — şi apoi în fluture, desigur c o să vi se pară cam ciudat, nu credeţi?
— Deloc — zise domnul Omidă.
— De, poate că dumneavoastră simţiţi altfel decât mine — zise Alice — tot ce ştiu e că mie mi s ar părea foarte ciudat.
— Dumitale! zise domnul Omidă cu dispreţ Da' cine eşti dumneata?
Ceea ce iarăşi îi aducea înapoi la punctul de unde pornise convor¬birea.
Alice era cam sâcâită de faptul că domnul Omidă îi vorbea atât de scurt; se ridică în picioare şi zise, foarte serios;
— Cred că mai întâi ar trebui să mi spuneţi cine sunteţi dum¬neavoastră!
— De ce? zise domnul Omidă.
Iată altă întrebare care o cam uluia; şi cum nu i dădea în gând nici un răspuns prea bun, şi cum domnul Omidă părea să fie într o dispoziţie foarte proastă, Alice întoarse spatele, să plece.
— Vino înapoi! o strigă domnul Omidă. Am ceva important să ţi spun!
Asta era o făgăduială ispititoare, încât Alice se întoarse iar şi se apropie.
— Nu te pierde cu firea — zise domnul Omidă.
— Asta i tot? făcu Alice, stăpânindu şi cu greu supărarea.
— Nu — zise domnul Omidă.
Alice gândi că la urma urmei putea să mai aştepte — tot n avea ceva mai bun de făcut şi poate că până la urmă tot îi mai spunea ceva interesant. Câteva minute, domnul Omidă pufăi înainte în tăcere, dar în cele din urmă îşi desfăcu braţele încrucişate, scoase ciubucul din gură şi zise:
— Va să zică, gândeşti că te ai schimbat, hm?
— Mă tem că da, domnule — zise Alice. Unele lucruri nu mi le amintesc ca altă dată, şi nici zece minute în şir nu rămân la fel — ba mă fac mică, ba mă fac mare!
— Ce lucruri nu ţi aminteşti? întrebă domnul Omidă.
— Păi, de pildă, am încercat să spun poezia "Când harnica albină vrea" şi a ieşit cu totul altceva! răspunse Alice, cu glas foarte jalnic.
— Spune poezia "Eşti bătrân, taică Will" — zise domnul Omidă.
Alice îşi încrucişă mâinile la piept şi începu:

— Eşti bătrân, taică Will — feciorul grăi —
Părul de tot ţi a albit;
Cu capul în jos oare bine o fi
Să stai, în mâini proptit?

— Când tânăr eram, ce i drept, mă temeam
Că statul în cap m o prosti;
De când ştiu că tot prost sunt,
Stau în cap, băieţaş, după pofta inimii!

— Eşti bătrân, taică Will — ţi am mai spus — pe cuvânt,
Şi ai forme aproape obeze!
Cum de braţele tot mlădioase îţi sunt?
Şi picioarele tot sfârleze!

— Mlădios ca să fiu, mădularele toate,
De când eram tânăr, le am uns cu alifie.
Uite alifia — vrei şi tu poate
Să ţi vând niţică? E cinci bani cutia.

— Eşti bătrân — zice fiul — şi ţi s fălcile moi,
De să mestece seu ar fi bune,
Da' gâsca o mănânci cu oase şi cioc —
Cum faci, taică, astă minune?

— Când june eram, cu pletele n vânt,
Voiam să mă fac avocat;
Pricinile apoi cu nevasta pledând,
Fălcii tărie am păstrat.

— Eşti bătrân, taică Will — zice fiul iar —
Cine ar crede că eşti în stare
Să ţii n vârful nasului un ţipar
În cumpănă! E de mirare!

— La destule mirări pân acu' ţi am răspuns!
Rogu te, acum te cară!
Mai am şi alte treburi. Şi mi i de ajuns!
Vezi c acu' îţi fac vânt pe scară!

— N ai spus o bine — zise domnul Omidă.
— Da, mi se pare şi mie că nu prea am spus o bine; unele cuvinte mi au ieşit altfel.
— Ţi a ieşit altfel de la început până la sfârşit — spuse cate¬goric domnul Omidă, după care urmă o tăcere de câteva minute.
Cel dintâi vorbi domnul Omidă.
— Ce mărime ţi ar conveni? întrebă.
— A, nu m am gândit la o mărime anume — răspunse repede Alice. Atâta că i neplăcut să te tot schimbi mereu, ştiţi?
— Nu ştiu zise domnul Omidă.
Alice nu mai spuse nimic; în viaţa ei nu mai întâlnise pe cineva care s o contrazică atâta; simţea că şi pierde răbdarea.
— Cum eşti acum îţi place?
— De... mi ar place să fiu niţeluş mai mare, domnule, dacă nu vă e cu supărare — spuse Alice. E jalnic să ai o înălţime de un deget.
— Ba deloc — e o înălţime foarte bună! zise cu mânie domnul Omidă, înălţându se ţeapăn pe când vorbea (avea exact înălţimea de un deget).
— Dar eu nu s obişnuită! se scuză biata Alice cu glas plângător. Şi gândi în sinea ei: "Of, că numai de fiinţe supărăcioase dau!"
— O să te obişnuieşti cu timpul — spuse domnul Omidă şi, luând ciubucul în gură, porni iar să pufăie.
De data asta, Alice aşteptă cu răbdare până va binevoi să i vorbească din nou.
După un minut, două, domnul Omidă scoase ciubucul din gură, căscă o dată, de două ori, se scutură, apoi se dete jos de pe ciupercă şi se depărta prin iarbă, rostind între timp, nepă¬sător:
— Dintr o parte creşti mare, din cealaltă te faci mică.
"Dintr o parte din ce? Cealaltă parte din ce?" se întreba Alice în sinea ei.
— Din ciupercă — zise domnul Omidă, de parcă ar fi fost întrebat cu glas tare; şi, o clipă mai târziu, se făcuse nevăzut.
Alice rămase câtva timp pe gânduri în faţa ciupercii, încercând a se lămuri care să i fie cele două părţi; şi cum ciuperca era cu desăvârşire rotundă, găsea problema foarte grea în cele din urmă o cuprinse cu braţele până unde putea ajunge şj rupse cu fiece mână câte o bucăţică din margine.
"Ei, acu' care ce e?" se întrebă şi ronţăi o fârâmiţă din bucăţica ce o ţinea în mâna dreaptă, ca s o încerce; în clipa următoare simţi o izbitură sub bărbie: i se pocnise de picior.
Fu foarte speriată de această schimbare bruscă; dar îşi dădu seama că nu e timp de pierdut, căci scădea repede; trebuia în¬dată să mănânce puţin din cealaltă bucăţică. Bărbia îi era atât de îndesată în picior, încât abia mai avea loc să deschidă gura; dar în cele din urmă o deschise şi reuşi să înghită o fărâmă şi din bucăţica mâinii stângi.
— Ce bine că pot să mişc iar capul! exclamă Alice încântată, dar în clipa următoare se sperie din nou, căci nu şj mai găsea umerii. Tot ce vedea, când privea în jos, era o lungime imensă de gât, care părea a se înălţa ca un lujer dintr o mare de frunziş verde, ce se zărea aşternut departe, sub ea.
— Ce o fi verdeaţa aia multă? zise Alice Şi ce s or fi făcut umerii mei? Şi, bietele mele mâini, cum de nu vă pot vedea?
Vorbind, îşi mişca mâinile de colo până colo, dar fără altă urmare decât că îndepărtatul frunziş de sub ea tremura niţeluş.
Cum se părea că nu i chip să şi ducă mâinile la cap, încercă să şi aplece capul până va da de mâini — şi fu încântată să vadă că gâtul îi era mlădios ca un şarpe.
Tocmai reuşise să l aplece, unduit într un zigzag graţios, şi se pregătea să l cufunde printre frunze (descoperise că acestea nu erau decât coroanele copacilor sub care umblase), când un sâsâit aprig o făcu să se tragă înapoi cu grabă: un porumbel mare îi zburase în obraz şi o bătea mânios cu aripile.
— Şarpe! ţipa Porumbelul.
— Nu sunt şarpe! protestă Alice indignată. Dă mi pace!
— Ba eşti şarpe! repetă Porumbelul, dar cu glas ceva mai potolit, apoi adăugă aproape plângând: Am încercat în toate felurile şi tot degeaba! Nu i chip să le intri în voie!
— Nu înţeleg câtuşi de puţin despre ce vorbiţi — zise Alice.
— Am încercat prin rădăcinile arborilor, am încercat în malul apei, am încercat prin tufişuri — continuă Porumbelul, fără a lua seama la ea. Dar şerpii ăştia... Nu poţi să i împaci!
Alice era tot mai nelămurită; gândi însă că n avea rost să mai spună nimic până nu va termina de vorbit Porumbelul.
— Ca şi cum n ar fi destulă osteneală cu clocitul ouălor — zise Porumbelul. Trebuie să mai fii şi cu ochii în patru după şerpi, zi şi noapte! Nici un picuşor n am dormit, de trei săp tămâni!
— Îmi pare foarte rău c aţi avut supărări — spuse Alice, care acum începea să înţeleagă păsul Porumbelului.
— Şi tocmai când alesesem cel mai înalt copac din pădure — continuă Porumbelul, aţâţându i se iar glasul — şi tocmai când gândeam că în sfâr¬şit am scăpat de ei, poftim, se ivesc iar din senin, şerpeşte, cu tertipurile lor! Brr! Şarpe!
— Dar eu nu sunt şarpe, ţi am mai spus! îl încredinţă Alice. Eu sunt o... eu sunt o...
— Da, sigur! Ce eşti atunci? zise Porumbelul. Văd eu că te căzneşti a născoci ceva!
— Eu... eu sunt o fetiţă — zise Alice, cam cu îndoială, amintindu şi de câte ori se prefăcuse în acea zi.
— Nu zău, ce mai scorneală! răspunse Porumbelul, pe un ton de adânc dispreţ. Am văzut eu destule fetiţe în viaţa mea, dar nici una cu un gât ca ăsta! Nu, nu! Eşti şarpe, degeaba tăgăduieşti. Acuşi o să mi spui că n ai gustat niciodată un ou!
— Am gustat ouă, desigur — zise Alice, căci era un copil care spunea totdeauna adevărul — fiindcă, ştiţi, fetiţele mănâncă şi ele ouă, ca şi şerpii.
— Nu cred asta — spuse Porumbelul — dar dac o fi aşa, atunci înseamnă că sunt şi ele un fel de şerpi; asta i tot ce pot să spun.
Era o idee atât de nouă pentru Alice, încât amuţi câteva clipe, ceea ce i dete Porumbelului răgaz să adauge:
— Te uiţi după ouă, las' că ştiu eu; şi dacă i aşa, ce mi pasă mie de eşti fetiţă, ori şarpe?
— Da mi pasă mie foarte mult — se grăbi să spună Alice — numai că din întâmplare nu mă uit după ouă; şi chiar dacă aş face una ca asta, nu le aş lua pe ale dumitale; mie nu mi plac ouăle crude.
— Atunci pleacă de aici! zise Porumbelul îmbufnat, aciuindu se iarăşi în cuibul lui.
Alice se ghemui printre copaci — cu chiu cu vai, fiindcă gâtul i se în¬curca mereu printre crengi, şi una, două, trebuia să stea să şi l descurce. După câtva timp îşi aminti că încă mai ţinea în mâini cele două bucăţele de ciupercă şi se apucă să ronţăie, cu mare grijă, câte un pic, când dintr o bucată, când din cealaltă — ba crescând, ba scăzând — până ce, în sfârşit, văzu că izbutise să ajungă la înălţimea ei obişnuită.
De atâta vreme nu mai fusese cât de cât normală ca statură, încât la început i se păru foarte curios; dar în câteva minute se obişnui şi începu iar să stea de vorbă cu sine însăşi, cum prinsese obiceiul. "Bravo, acum am împlinit jumătate din ce aveam de gând! Uluitoare sunt schimbările astea... niciodată nu ştiu ce o să devin, de la un minut la altul! Totuşi, iată c am revenit la mă¬sura mea obişnuită; ceea ce am de făcut acum, întâi şi întâi, e să pătrund în grădina aceea frumoasă. Mă ntreb, oare cum pot face asta?"
Vorbind astfel, ajunse deodată într un luminiş, unde se găsea o casă, nu mai înaltă de vreo patru picioare.
"Oricine ar locui aici — gândi Alice — n are rost să intru la ei cu statura pe care o am acum: vai, da' şi ar ieşi din fire de spaimă!"
Aşa că începu să ronţăie iar binişor din bucăţica ce o ţinea în mâna dreaptă şi nu cuteză să se apropie de casă înainte de a fi scăzut la vreo nouă degete.


Capitolul VI
PURCEL CU PIPER

Un minut, două, stătu şi se uită la casă, întrebându se ce să facă mai întâi, când deodată se ivi, alergând dinspre pădure, un lacheu (Alice îl consideră lacheu, fiindcă era îmbrăcat în livrea; altminteri, judecând după faţa lui, ar fi zis că i un peşte). Acest lacheu se apropie de casă şi ciocăni tare m uşă. Îi deschise un alt lacheu în livrea, cu o faţă rotundă şi ochi mari, ca de broască. Amândoi lacheii aveau părul pudrat şi aranjat în bucle ce le aco¬pereau tot capul.
Alice observă toate astea şi — foarte curioasă să afle despre ce era vorba — se dădu puţin mai la o parte, în pădure, ca să asculte.
Întâi şi întâi, Lacheul Peşte scoase la iveală, de sub braţ, o scrisoare mare — aproape cât el de mare — pe care i o înmână celuilalt, spunând, pe un ton solemn:
— Pentru Ducesă. O invitaţie la crochet din partea Reginei.
Lacheul Broască repetă, pe acelaşi ton solemn, doar întorcând niţel cuvintele:
— De la Regină. O invitaţie la crochet pentru Ducesă.
Apoi îşi făcură unul altuia câte o plecăciune adâncă şi buclele li se amestecară.
Alice se prăpădea de râs uitându se la ei; alergă înapoi în pădure să se ascundă, de frică să n o audă cei doi, şi când scoase iar capul ca să privească, Lacheul Peşte plecase, iar celălalt şedea pe jos, aproape de uşă, şi se holba la cer, prosteşte. Alice merse cu sfială până la uşă şi bătu.
— N are nici un rost să baţi — zise Lacheul — pentru două motive: mai întâi, fiindcă eu sunt de aceeaşi parte a uşii ca şi dumneata; al doilea, pentru că cei dinăuntru fac atâta gălăgie, că tot nu te aude nimeni.
Şi într adevăr, dinăuntru se auzea un scandal nemaipomenit: nişte neîncetate urlete şi strănuturi, şi — una, două — câte un trosnet puternic, de parcă s ar fi fărâmat în bucăţi vreo farfurie sau vreo oală.
— Atunci — zise Alice — cum să intru?
— Ar mai avea rost să baţi — vorbi înainte Lacheul, fără să ţină seama de spusele ei — dacă ar fi uşa asta între noi. De pildă, dacă ai fi înăuntru, dumneata ai putea să baţi şi eu aş putea să ţi deschid, înţelegi?
Pe când vorbea, se holba întruna la cer şi Alice socoti că asta era hotărât nepoliticos. "Dar poate că nu i vina lui — îşi zise apoi — no fi putând altfel; are ochii atât de aproape de creştetul capului! Dar în tot cazul ar putea să răspundă la întrebări."
— Cum să intru? repetă cu glas tare.
Lacheul zise:
— Eu o să şed aici până mâine.
În clipa aceea, uşa casei se deschise şi zbură prin ea, chiar peste capul Lacheului, o farfurie mare; îi atinse în treacăt nasul şi zbură mai departe, până se fărâmă de un copac.
— ... sau poate şi până poimâine — continuă Lacheul, pe ace¬laşi ton, de parcă nu s ar fi întâmplat nimic.
— Cum să intru? întrebă iar Alice, cu glas mai tare.
— Păi, vorba e dacă trebuie să intri? zise Lacheul. Asta i vorba, întâi şi întâi, înţelegi dumneata?
Adevărul ăsta era, fără îndoială, numai că Alicei nu i prea plăcu să l audă.
— E îngrozitor — bombăni pentru sine — cum te contra¬zic toate fiinţele astea! Să înnebuneşti, nu alta!
Între timp, Lacheul găsise un bun prilej ca să şi repete obser¬vaţiile de adineauri, cu oarecari înflorituri:
— Eu o să şed aici întruna, zile întregi.
— Şi eu ce să fac? zise Alice.
— Ce doreşti — zise Lacheul şi începu să fluiere.
— A! Degeaba stau la discuţie cu ăsta — zise Alice dispe¬rată — e tâmpit de a binelea!
Apoi deschise uşa şi intră.
Uşa ducea de a dreptul într o bucătărie mare, plină de fum de la un capăt la altul. În mijloc, pe un scăunaş cu trei picioare, şedea Ducesa, cu un ocopil mic în braţe. Bucătăreasa sta aplecată deasupra focului şi amesteca într un ceaun mare, ce părea plin cu supă.
"Cu siguranţă că a pus prea mult piper în supă!" îşi zise Alice, printre strănuturi.
Într adevăr, prea era încărcat aerul cu miros de piper. Până şi Ducesa strănuta din când în când; iar copilaşul ba urla, ba stră¬nuta, fără încetare. Singurele fiinţe din bucătărie care nu strănutau erau bucătăreasa şi o pisică mare, ce sta pe vatră, rânjind cu gura până la urechi.
— Sunteţi bună să mi spuneţi — zise Alice, cu niţică sfială, fiindcă nu era prea sigură dacă se cuvenea să vorbească ea întâi — de ce rânjeşte aşa pisica dumneavoastră?
— Fiindcă i o pisică din Cheshire — zise Ducesa — de aia, Porcule!
Ultimele cuvinte le rosti tam nesam, atât de mânioasă, încât Alice mai că sări în sus; dar îndată văzu că nu i erau adresate ei, ci copilaşului, încât prinse curaj şi vorbi mai departe:
— Nu ştiam că pisicile din Cheshire totdeauna rânjesc; de fapt, nici nu ştiam că pisicile ştiu să rânjească.
— Toate ştiu — zise Ducesa — şi mai toate rânjesc.
— Eu nu ştiu nici una care să rânjească — zise Alice foarte cuviincios, bucuroasă că încropise o convorbire.
— Multe nu ştii tu, mai e vorbă — răspunse Ducesa.
Alicei nu i plăcu deloc tonul cu care i spusese asta şi gândi c ar fi mai bine să găsească alt subiect de conversaţie. În timp ce şovăia cam ce să aleagă, bucătăreasa luă de pe foc ceaunul cu supă şi, îndată după aceea, se apucă să arunce cu tot ce găsea la îndemână în Ducesă şi în copil — întâi cu vătraiul, apoi urmă o ploaie de tingiri, tăvi şi farfurii. Ducesa, chiar când o nimerea câte ceva, făcea de parcă nici n ar fi băgat de seamă, iar copilul urla oricum atât de tare, încât era cu neputinţă să ştii dacă l supă¬rau ori nu loviturile.
— Ah, te rog, bagă de seamă ce faci! strigă Alice, sărind în¬grozită de la locul ei. Vai, să şti că i a rupt drăguţul de născior! exclamă iarăşi când o cratiţă neobişnuit de mare zburase chiar pe lângă nasul copilului, mai să i l strivească.
— Dacă şi ar vedea fiecare de treaba lui — se mârâi Ducesa — s ar mişca lumea cu mult mai repede.
— Dar asta n ar fi de nici un folos — zise Alice, foarte bucu¬roasă că avea prilej să arate şi ea niţel ce ştie. Gândiţi vă, cum s ar mai descurca cu ziua şi cu noaptea? Fiindcă, nu i aşa, fi trebuiesc pământului douăzeci şi patru de ore ca să se sucească în jurul axei sale.
— Fiindcă veni vorba de sucit — zise Ducesa — suceşte i gâtul!
Alice aruncă o privire cam înfricoşată spre bucătăreasă, ca să vadă dacă are de gând să ia în serios această idee de a Du¬cesei, dar bucătă¬reasa amesteca de zor în supă şi părea să nici nu asculte, încât Alice cuteză să vorbească înainte:
— Douăzeci şi patru de ore, dacă nu mă nşel — sau douăspre¬zece? — Am...
— Ah, ce tot mă plictiseşti pe mine cu de alde astea! zise Ducesa. Niciodată n am putut să sufăr cifrele!
Apoi se apucă iar să adoarmă copilul, cântându i un fel de cântec de leagăn şi zguduindu l zdravăn la sfârşitul fiecărui vers:

Fii aspră cu micuţul tău,
Şi bate l când strănută;
Strănută fiindcă este rău,
Ştie că te ntărâtă.

alăturându i se bucătăreasa şi copilul):

Hapciu! Hapciu! Hapciu!

Pe când Ducesa cântă cea de a doua strofă, îl tot zguduia cu străşnicie pe copil, care, bietul de el, urla atât de tare, încât Alice abia desluşea vorbele cântecului:

Sunt aspră cu micuţul meu,
Îl bat dacă strănută;
Îi prinde bine, zic şi eu,
Papara, şi i ajută!

COR

Văleu! Văleu! Văleu!

— Poftim, dacă vrei, vezi tu niţel de el! îi spuse Ducesa Alicei, zvârlind copilul spre ea. E timpul să mă mbrac, ca să merg să joc crochet cu Regina — şi ieşi în grabă din odaie.
Bucătăreasa aruncă după ea o tingire, care însă abia o atinse.
Alice îl prinse cu greu pe copil, fiindcă mititelul avea o formă ciudată: ţinea braţele şi picioarele întinse în lături. "Parc ar fi o stea de mare", gândi fetiţa
Când îl prinse, sforăia bietul de el ca o locomotivă — şi timp de un minut două se tot încovriga şi iar se întindea, încât Alice cu chiu cu vai izbutea să l ţină.
De îndată ce se lămuri ce avea de făcut ca să l poată purta în braţe, îl duse afară la aer (trebuia să l sucească într un fel de nod şi, ca să nu se mai poată desface, să i apuce strâns urechea dreaptă şi piciorul stâng).
"Dacă nu l iau cu mine pe copilul ăsta — se gândea Alice — într o zi două au să l omoare; nu i oare o crimă să l las aici?
Ultimele cuvinte le spuse cu glas tare.
Mititelul grohăi, de parcă i ar fi răspuns (de la un timp nu mai strănuta).
— De ce grohăi? îl mustră Alice. Nu i deloc cuviincios să te exprimi astfel.
Copilaşul iarăşi grohăi şi atunci Alice, foarte îngrijorată, îi cercetă faţa, ca să vadă ce e cu el. Fără îndoială, avea nasul din cale afară de cârn — semăna mai mult a rât, decât a nas; iar ochii i se făceau tot mai mititei — prea erau mici pentru un copil. Toate astea nu i plăceau deloc Alicei.
"Dar poate c o fi din pricina plânsului — gândi, şi se uită iar în ochii copilului, să vadă urme de lacrimi Nu, nici urmă de lacrimi!"
— Dacă ai de gând să te prefaci într un purcel, dragul meu — zise Alice, foarte serioasă — eu, una, nu mai vreau să am de a face cu tine. Ai grijă!
Bietul mititel iar hohoti (sau grohăi, nu puteai desluşi care din două) şi mai merseră câtva timp, în tăcere.
Alice tocmai începuse a se întreba în sinea ei: "Când o s aduc acasă vietatea asta, ce o să fac cu ea?", când pruncul grohăi din nou, atât de tare, că Alice, îngrijorată, îi cercetă iar chipul. De data asta nu mai încăpea îndoială: era un purcel în toată regula, încât Alice îşi dădu seama că n avea absolut nici un rost să l ducă mai departe.
Aşa că îl puse jos şi fu foarte uşurată văzându l tropăind fru¬muşel către pădure.
"Când ar fi crescut mare — îşi zise — ar fi fost un copil groaz¬nic de urât; dar ca purcel mi se pare foarte drăguţ." Şi începu a se gândi la alţi copii pe care i cunoştea, cărora le ar fi stat foarte bine ca purcei — şi tocmai îşi spunea: "Dacă ai şti cum să i prefaci de adevărat..." când, deodată, rămase foarte mirată văzând pisica de Cheshire agăţată de creanga unui copac din apro¬piere.
Pisica doar se hlizi când o văzu. Alicei i se păru destul de blândă, totuşi avea nişte gheare foarte lungi şi o mulţime de dinţi ascu¬ţiţi, încât Alice îşi dădu seama că se cuvenea s o trateze cu respect.
— Pisicuţă de Cheshire — începu, cu oarecare sfială, fiindcă nu ştia deloc dacă o să i placă acest nume.
Dar Pisica nu făcu altceva decât să rânjească şi mai tare.
"Ei, deocamdată văd că i pare bine", gândi Alice şi vorbi înainte.
— Vrei, te rog să fii atât de bună şi să mi spui în ce direcţie s o iau ca să plec de aici?
— Asta depinde foarte mult de locul unde vrei s ajungi — zise Pisica.
— Nu prea îmi pasă unde ajung — zise Alice
— Atunci n are importanţă în ce direcţie o iei — zise Pisica.
— ... numai s ajung undeva — adăugă Alice, drept expli¬caţie.
— O, bineînţeles că ajungi, dacă mergi cât trebuie.
Asta nu era de tăgăduit, îşi dete seama Alice, şi încercă altă întrebare:
— Cam cine stă pe aici pe aproape?
— În partea aceea — spuse Pisica, fluturând într acolo laba dreaptă — stă un Pălărier; iar în partea asta — şi flutură cea¬laltă labă — stă un Iepure de Martie. Te poţi duce la oricare dintre ei; amândoi sunt nebuni.
— Dar eu n am chef să mă duc printre nebuni — ripostă Alice.
— A, n ai ce i face — zise Pisica Toţi suntem nebuni pe aici. Şi eu sunt nebună. Şi tu eşti nebună.
— De unde ştii că sunt nebună? întrebă Alice
— Trebuie să fii — zise Pisica — altfel ce căutai pe aici?
Alice nu fu deloc convinsă că asta era o dovadă; totuşi con¬tinuă să întrebe:
— Şi de unde ştii că tu eşti nebună?
— Păi, mai întâi de toate, câinele e nebun? Nu e, zic eu. Aşa i?
— Cred că aşa i — zise Alice
— Ei — vorbi mai departe Pisica — câinele mârâie când se supără şi dă din coadă când se bucură. Da' eu mârâi când mă bucur şi dau din coadă când mă supăr. Aşa că sunt nebună.
— Eu zic că torci, nu că mârâi — spuse Alice.
— Zi i cum vrei — spuse Pisica ...Şi tu joci azi crochet cu Regina?
— Mi ar place foarte mult — zise Alice dar n am fost invitată până acum.
— O să mă vezi acolo — zise Pisica, şi pieri.
Alice nu fu prea mirată; se obişnuise cu ciudăţeniile. Pe când încă se mai uita la locul unde stătuse Pisica, deodată aceasta apăru iar.
— Ascultă, ce s a făcut copilul? Era cât p aci să uit să te întreb.
— S a prefăcut în purcel — răspunse Alice liniştită, de parcă Pisica s ar fi întors în chip firesc.
— Am ştiut eu c aşa o să fie — zise Pisica şi iarăşi pieri.
Alice mai stătu puţin, căci se cam aştepta s o vadă apărând din nou, dar Pisica nu mai apăru, aşa că, după un minut două, Alice o porni înspre partea unde aflase că sta Iepurele de Martie. "Pălărieri am mai văzut — îşi zise — tot mai interesant o să fie Iepurele de Martie; şi acum, fiind luna mai, poate că no să fie nebun rău — în tot cazul, are să fie mai puţin nebun ca îi martie."
Pe când îşi vorbea aşa, ridică ochii şi — poftim! — iar şedea Pisica pe o creangă de copac.
— Ai zis purcel ori cercel? spuse Pisica
— Am zis purcel — răspunse Alice — şi mi ar place să nu mai tot apari şi să dispari chiar aşa, fără veste — m ai ameţit, nu alta.
— Bine — zise Pisica, şi de data asta dispăru încet de tot, începând cu vârful cozi şi sfârşind cu rânjetul, care mai zăbovi câtva timp, după ce tot restul pisicii dispăruse.
"Ce curios! gândi Alice Pisică fără rânjet am mai văzut, dar rânjet fără pisică! Aşa ceva n am pomenit de când trăiesc."
Nu mai înaintă mult şi dădu cu ochii de casa Iepurelui de Martie; îşi închipui că aceea era, pentru că hogeacurile se înăl¬ţau în chip de urechi, iar acoperişul era stuhuit cu păr de iepure.
Era o casă atât de mare, încât Alice nu prea se încumetă să se apropie până nu mai ronţăi niţeluş din bucăţica de ciupercă ce o ţinea în mâna stângă, ca să crească la vreo trei palme. Chiar şi aşa, merse spre casă cu oarecare şovăială, zicându şi: "Dar dacă totuşi e nebun rău! Mai bine mă duceam să l văd pe Pălărier!"


Capitolul VII
CEAIUL NEBUNILOR

Sub un copac, în faţa casei, era pusă o masă, la care Iepurele de Martie şi Pălărierul luau ceaiul. Între ei şedea un Bursucel, care dormea buştean; ceilalţi doi îl foloseau drept pernă, proptindu şi coatele pe el şi vorbind pe deasupra capului său.
"Foarte neplăcut pentru Bursucel — gândi Alice — dar cum tot doarme, bănuiesc că nu l supără."
Masa era mare, dar toţi trei şedeau înghesuiţi într un colţ.
— Nu e loc! Nu e loc! strigară, când o văzură venind.
— E loc destul! spuse Alice indignată, şi se aşeză într un fotoliu mare, la un capăt al mesei.
— Vrei puţin vin? o întrebă îmbietor Iepurele de Martie.
Alice se uită de a lungul mesei, dar nu văzu altceva de băut decât ceai.
— Nu văd vin defel — zise.
— Nici n avem — spuse Iepurele de Martie.
— Nu prea e politicos din partea dumitale să oferi ce nu ai — zise Alice supărată.
— Nu prea e politicos nici din partea dumitale să te aşezi fără să fii poftită — răspunse Iepurele de Martie.
— N am ştiut că e masa dumitale — spuse Alice. E pusă pentru mult mai mulţi decât trei.
— Ai părul prea lung, de ce nu ţi l tai? zise Pâlărierul.
Erau primele cuvinte pe care i le spunea; până acum doar se uitase la ea cu mare curiozitate.
Şi dumneata de ce faci observaţii nepoliticoase? spuse Alice, cu oarecare asprime. Ar trebui să ştii că nu e frumos.
Auzind acestea, Pălărierul făcu nişte ochi foarte mari, dar de spus nu spuse decât:
— Ce asemănare e între o coţofană şi o masă de scris?
"Ei, acum o să ne distrăm niţeluş! îşi zise în gândul ei Alice. Mă bucur c au început să spună ghicitori" — iar tare spuse:
— Cred c o să pot ghici asta.
— Vrei să zici că gândeşti c ai putea găsi răspuns la întrebarea asta? zise Iepurele de Martie.
— Chiar aşa.
— Atunci spune ce gândeşti — continuă Iepurele nebun.
— Aşa şi fac — răspunse ea repede — sau cel puţin gândesc ce spun e totuna, nu?
— Ba nu i deloc totuna — spuse Pălărierul. Păi, atunci ar însemna că: "Văd ce mănânc" e totuna cu "Mănânc ce văd".
— Ar însemna adăugă Iepurele nebun — că: "Îmi place ce găsesc" e totuna cu: "Găsesc ce mi place!"
— Ar însemna — adăugă Bursucelul, care părea a vorbi în somn — că: "Respir când dorm" e totuna cu: "Dorm când respir!"
— La tine e totuna — zise Pălărierul.
Aci conversaţia încetă şi un minut şezură cu toţii tăcând, în timp ce Alice căuta să şi amintească ce ştie despre coţofene şi mese de scris şi nu şi amintea mare lucru.
Pălărierul fu cel dintâi care rupse tăcerea.
— A câta zi din lună e azi? zise, îndreptându se către Alice; îşi scosese din buzunar ceasornicul şj se uita la el necăjit, scuturându l din când în când şi ţinându l lângă ureche.
Alice se gândi puţin, apoi spuse:
— A patra.
— Cu două zile în urmă! oftă Pălărierul. Ţi am spus să nu ungi roţile cu unt! adăugă, uitându se mânios la Iepure.
Era un unt foarte gustos răspunse acesta blajin.
— Da, dar odată cu untul or fi intrat şi ceva firimituri de pâine — bombăni Pălărierul. Nu trebuia să ungi rotiţele cu cu¬ţitul de pâine.
Iepurele de Martie luă ceasul şi se uită la el posomorât; apoi îl muie în ceaşca sa cu ceai; dar nu găsi ceva mai bun de spus decât ce spusese şi mai înainte:
— Într adevăr, era un unt foarte gustos!
Între timp, Alice, oarecum curioasă, privea peste umărul lui, să vadă ce face cu ceasul.
— Ce mai ceas nostim! zise. Arată ziua lunii şi nu arată ora!
— De ce ar arăta ora? mormăi Pălărierul. Parcă ceasul dumitale arată anul?
— Bineînţeles că nu — răspunse Alice, fără să pregete — dar asta fiindcă stă aşa mult în acelaşi an.
— La fel şi al meu — zise Pălărierul.
Alice rămase foarte uluită.
Ce spusese Pălărierul părea să n aibă nici o noimă şi totuşi vorbise englezeşte, în limba ei.
— Nu prea înţeleg — zise ea pe cât putu de politicos.
— Bursucul iar doarme — spuse Pălărierul şi i turnă un pic de ceai fierbinte pe nas.
Bursucelul scutură din cap, enervat, şi spuse, fără a deschide ochii:
— Desigur, desigur, tocmai asta era să spun şi eu.
— Ai reuşit să dezlegi ghicitoarea? se îndreptă acum Pălă¬rierul către Alice.
— Nu, n am reuşit — răspunse Alice — care i răspunsul?
— Habar n am! răspunse Pălărierul.
— Nici eu — spuse Iepurele nebun.
Alice oftă, plictisită. Apoi zise:
— Cred c aţi putea folosi mai bine timpul decât să l irosiţi cu ghicitori fără dezlegare.
— Timpul! făcu Pălărierul. Eu, dacă vrei să ştii, scriu "Timpul" cu literă mare, fiindcă ştiu cât îi place să l respecţi. E supărăcios, mie mi spui?
— Nu prea vă înţeleg — zise Alice.
— Păi sigur! făcu Pălărierul, clătinând din cap cu dispreţ. Ce ştii tu despre Timp! Vorbeşti de parcă l ai cunoaşte — şi, când colo, pun rămăşag că nici măcar nu i ai vorbit vreodată!
— Asta s ar putea — zise Alice chibzuind. Dar la lecţia de muzică ştiu să bat timpul.
— Aha! — zise Pălărierul — acum înţeleg. Nu rabdă să fie bătut. Vezi, dacă nu l ai supăra şi dac aţi fi prieteni, ar pune oricând ceasul cum vrei tu. De pildă, să zicem c ar fi nouă dimi¬neaţa, când trebuie să te apuci de lecţii. Ei, c o şopticică îi dai a înţelege Timpului ce doreşti — şi, hopa, se nvârte ceasul, într o clipă, până la unu şi jumătate — şi iaca ora prânzului!
— Bine ar fi să fie! şopti pentru sine Iepurele de Martie.
— Asta ar fi straşnic, într adevăr — zise Alice, gânditoare — dar vezi că atunci nu mi ar fi încă foame.
— La început poate că nu — zise Pălărierul — dar n ai decât să ţii ceasul în loc, la unu şi jumătate, cât vrei.
— Dumneata aşa faci? întrebă Alice.
Pălărierul dădu din cap, amărât.
— Eu nu pot! răspunse. Ne am certat astă primăvară, prin martie, chiar înainte de s a scrântit dumnealui de cota (şi arătă cu linguriţa de ceai spre Iepurele de Martie). Era la marele con¬cert dat de Regina de Cupă şi eu trebuia să cânt:

Sclip, sclip, sclip, sclipeşti, maimuţă,
Ei fi oare aghiuţă?

Cunoşti cântecul, nu?
— Parcă l aş cunoaşte... — zise Alice.
— Mai departe ştii cum e — continuă Pălărierul:

Sus, deasupra lumii zbori,
Ca un ceainic printre nori .

Aci Bursucelul tresări şi începu să cânte prin somn:
— Printre nori, printre nori, printre nori — şi tot aşa mereu, ca o morişcă stricată, de trebuiră să l ciupească, pentru a l face să tacă.
— Ei, nici n apucasem să termin primul vers — vorbi îna¬inte Pălărierul — că Regina a sărit în sus ca friptă şi a început să zbiere: "Masacrează Timpul! Să i se taie capul!"
— Ce sălbăticie! E îngrozitor! exclamă Alice.
— Şi de atunci — continuă Pălărierul, cu glas jalnic — s a supărat Timpul pe mine şi nici vorbă să mai îmi facă ceva pe plac! Acuma e întruna ora şase.
Alice se lumină dintr o dată
— De asta sunt atâtea ceşti şi farfurioare pe masă? întrebă.
— Fireşte — oftă Pălănerul — fiind mereu ora ceaiului, nu mai avem când să le spălăm între timp.
— Şi atunci probabil că vă mutaţi de la o ceaşcă la alta, nu i aşa? întrebă Alice.
— Chiar aşa, pe măsură ce le folosim — răspunse Pălărierul.
— Dar ce se ntâmplă când ajungeţi iar la prima ceaşcă? îndrăzni Alice să întrebe.
— Ce ar fi să mai schimbăm subiectul? întrerupse Iepurele de Martie, căscând. A început să mă plictisească. Propun ca domnişoara să ne spună o poveste.
— Nu cred că ştiu vreuna — spuse Alice, îngrijorată de această propunere.
— Atunci să povestească Bursucelul! strigară ceilalţi doi. Hai, Bursucel, trezeşte te!
Şi l ciupiră din amândouă părţile.
Bursucelul deschise alene ochii.
— Nu dormeam — zise cu glas răguşit şi slab — am auzit tot ce aţi vorbit.
— Spune ne o poveste! zise Iepurele de Martie.
— Da, spune ne o poveste! se rugă de el şi Alice.
— Şi spune o repede — adăugă Pălărierul — altfel adormi iar înainte s o termini.
— Au fost odată trei fetiţe — începu Bursucelul, şi urmă cu mare grabă: Şi erau surori, şi le chema Lizica, Lucica şi Tilica; şi trăiau în fundul unei fântâni.
— Da' cu ce se hrăneau? întrebă Alice, care totdeauna nu¬trea mult interes pentru de ale mâncării.
— Se hrăneau cu melasă — răspunse Bursucelul, după ce se gândi un minut două.
— Parcă nu mi vine a crede — spuse blajin Alice — s ar fi îmbolnăvit.
— Păi s au şi îmbolnăvit — se grăbi să adeverească Bursu¬celul — au fost foarte, foarte bolnave.
Alice încercă puţintel a se gândi cam cum ar fi o asemenea viaţă năstruşnică; dar era prea greu de închipuit, aşa că întrebă din nou:
— Dar de ce trăiau pe fundul unei fântâni?
— Mai ia un ceai — îi spuse Alicei, foarte serios, Iepurele de Martie.
— Cum adică să mai iau, când până acum n am luat nimic! se miră Alice, cam jignită.
— Aş înţelege să te miri dacă ţi ar fi spus să iei mai puţin ca nimic — zise Pălărierul — dar mai mult ca nimic e foarte uşor să iei, nu?
— N a cerut nimeni părerea dumitale — zise Alice.
— Da? Cine face acum observaţii nepoliticoase? întrebă Pălărierul, foarte radios.
Alice nu prea ştiu ce să mai răspundă, aşa că bău puţin ceai şi mâncă puţină pâine cu unt, apoi iar se întoarse către Bursucel şi şi repetă întrebarea:
— De ce trăiau pe fundul unei fântâni?
Bursucelul iar mai stătu un minut două să se gândească, apoi zise:
— Era o fântână de melasă.
— Nu există una ca asta! se repezi Alice supărată.
Era gata să mai zică ceva, dar Pălărierul şi Iepurele de Martie făceau: "Şşt, şşt", iar Bursucelul spuse îmbufnat:
— Dacă nu poţi să fii cuviincioasă, atunci termină tu po¬vestea!
— Nu, te rog, spune mai departe! zise Alice foarte smerită. N o să te mai întrerup. Poate o fi existând vreuna
— Una! Ha! făcu Bursucelul indignat Totuşi consimţi să povestească mai departe: Şi aşa cum spuneam, cele trei fetiţe trăiau pe fundul fântânii... şi toată ziua făceau exerciţii de desen...
— Ce desenau? întreba Alice, uitându şi făgăduiala.
— Melasă — spuse Bursucelul, fără a se mai gândi de data asta.
— Vreau o ceaşcă curată — întrerupse Pălărierul. Hai să ne mutăm toţi cu un loc mai încolo.
Zicând aşa, se şi mută pe locul următor, iar Bursucelul de asemenea Iepurele de Martie se mută pe locul Bursucelului, iar Alice, vrând nevrând, trebui să ia locul Iepurelui nebun.
Pălărierul fu singurul care profită de pe urma acestui schimb: iar Alice se alese cu un loc mult mai neplăcut ca cel dinainte, fiindcă Iepurele nebun tocmai răsturnase din greşeală cana cu lapte în farfuria lui.
Grijulie să nu l supere iar pe Bursucel, Alice începu foarte prudent:
— Dar nu nţeleg. Cum puteau scoate melasa ca s o deseneze?
— Dacă poţi să scoţi apă dintr o fântână de apă, de ce n ai putea să scoţi melasă dintr o fântână de melasă, hm, deşteapto? zise Pălărierul.
Alice nu luă în seamă această observaţie şi se repezi iar, nedu¬merită, să l întrebe pe Bursucel:
— Da' n ai spus că erau înăuntru, în fântână?
Bursucelul răspunse foarte apăsat:
— Am spus că erau în fântână de melasă — şi, către ceilalţi: Vedeţi, nu mă lasă!
Alice se fistâci şi iar mai ascultă câtva timp povestea Bursuce¬lului fără să l întrerupă.
— Făceau exerciţii de desen — continuă Bursucelul, căscând şi frecându se la ochi, fiindcă i se făcuse foarte somn — şi dese¬nau tot felul de lucruri... tot ce începe cu litera I...
— De ce cu I? întrebă Alice.
— De ce nu? zise Iepurele de Martie.
Alice tăcu.
Bursucelul, între timp, închisese ochii şi începuse să moţăie; dar când îl ciupi Pălărierul, se trezi, chiţăind speriat, şi povesti mai departe:
— ...ce începe cu I, de pildă: iarnă, iarbă, imaginaţie, impo¬sibilitate... Ştiţi că se zice: "O imposibilitate imposibiloasă" — aţi văzut vreodată desenată o imposibiloasă?
— Dacă mă ntrebi pe mine — zise Alice, foarte uluită — nu cred.
— Atunci nu vorbi! o repezi Pălărierul.
Această mojicie i se păru Alicei insuportabilă; foarte dez¬gustată, se ridică şi plecă. Bursucelul adormi în aceeaşi secundă, iar ceilalţi păreau să nici nu fi băgat de seamă că plecase, deşi ea se uită înapoi de vreo două ori, cam sperând c au s o cheme. Când îi văzu ultima oară, încercau să l vâre pe Bursucel în ceainic.
"În tot cazul, eu acolo nu mai mă duc! îşi zicea Alice căutând un drum prin pădure. De când trăiesc n am mai luat ceaiul cu asemenea aiuriţi!"
Tocmai pe când vorbea aşa, băgă de seamă că unul din copaci avea o uşă care ducea înlăuntrul lui. "Asta i foarte ciudat! gândi ea. Dar ce nu e ciudat astăzi? Cred că e mai bine să intru îndată." Şi intră.
Se văzu din nou în sala cea lungă şi aproape de măsuţa de cleş¬tar. "Acuma ştiu mai bine ce am de făcut", îşi spuse, luând mai întâi cheiţa de aur şi descuind uşa care ducea spre grădină. Apoi începu să ronţăie din ciupercă, până se făcu de vreo două palme (păstrase în buzunar o bucăţică); după asta trecu prin gănguleţ şi în sfârşit se văzu în grădina cea frumoasă, printre răzoarele de flori strălucind în toate culorile şi printre fântânile ce răspândeau răcoare.


Capitolul VIII
O PARTIDĂ DE CROCHET LA REGINĂ

Un arbust stufos de trandafiri se înălţa aproape de intrarea în grădină; trandafirii înfloriseră albi, dar trei grădinari dădeau zor pe lângă arbust şi vopseau florile în roşu. Alicei i se păru foarte ciudată treaba asta şi se apropie, să vadă mai de aproape ce făceau.
Când ajunse alături de grădinari, îl auzi pe unul din ei zicând:
— Fii atent, Cinci! Uite cum m ai stropit cu vopsea!
— Nu s eu de vină — răspunse Cinci morocănos. Şapte m a lovit peste cot.
Şapte ridică ochii şj spuse:
— Aşa, Cinci, dă mereu vina pe alţii!
— Tu mai bine să taci! spuse Cinci. Ieri am auzit o pe Regină spunând c ai merita să ţi se taie capul.
— Da' ce a făcut? întrebă cel care vorbise întâi.
— Asta nu te priveşte, Doi! îl repezi Şapte.
— Ba îl priveşte! zise Cinci. Şi o să i spun: i a adus bucătă¬resei, în loc de ceapă, cepe de lalele.
Şapte zvârli pensula jos şi tocmai striga:
— Aşa nedreptate mai rar!
Când, din întâmplare, dete cu ochii de Alice, care stătea şi i observa. În clipa aceea se opri; ceilalţi se întoarseră şi o văzură şi ei, şi toţi îi făcură o plecăciune adâncă.
— Vreţi să fiţi aşa de buni şi să mi spuneţi de ce vopsiţi tran¬dafirii? întrebă Alice cu oarecare sfială.
Cinci şi Şapte nu ziseră nimic, ci priviră spre Doi Doi începu, cu glas scăzut, ca şi cum i ar fi fost teamă să nu l audă cineva:
— Ştiţi, domnişoară, de fapt în locul ăsta trebuia să fie o tufă de trandafiri roşii, iar noi, din greşeală, am sădit un tran¬dafir alb, şi dacă descoperă Regina boroboaţa asta, pune să ne taie capul la toţi. Aşa că încercăm şi noi să facem ce putem, înainte să vină dânsa.
Chiar atunci Cinci, care şi plimba îngrijorat privirile prin grădină, exclamă: "Regina! Regina!" şi într o clipă cei trei grădinari se aruncară cu faţa la pământ. Se auzi tropot de paşi — se apropia alaiul Reginei. Alice întoarse capul, foarte curioasă să o vadă.
În fruntea alaiului păşeau zece oşteni, purtând halebarde în formă de trefle; aveau aceeaşi înfăţişare ca şi cei trei grădinari: lunguieţi şi turtiţi, iar mâinile şi picioarele le ţineau întinse spre cele patru colţuri.
Urmară zece curteni; în loc de diamante purtau, presărate peste tot veşmântul, carouri. Ca şi oştenii, treceau doi câte doi.
După ei veneau copiii perechii regale; erau zece la număr şi drăguţii de ei ţopăiau voioşi, ţinându se de mână doi câte doi; toţi erau împodobiţi cu inimi. Urmau oaspeţii — cei mai mulţi dintre ei regi şi regine. Printre dânşii, Alice îl recunoscu pe Iepu¬rele Alb; era plin de neastâmpăr, vorbea pripit şi zâmbea la orice se spunea. Trecu pe lângă ea fără s o observe.
În urma acestora venea Fantele de Cupă, purtând coroana regelui pe o pernă de catifea purpurie.
Tot acest măreţ alai fu încheiat de Regele şi Regina de Cupă, împodobiţi de sus până jos cu inimi.
Alice se întreba dacă nu cumva s ar cuveni să stea şi ea cu faţa la pământ, ca cei trei grădinari, dar nu şi amintea să fi auzit că asta i obligatoriu când asişti la o paradă. "Şi apoi — îşi zicea ea — la ce folos toată parada, dacă lumea trebuie să stea cu faţa la pământ şi să n o vadă?"
Aşa că rămase unde se găsea şi aşteptă.
Când alaiul trecu prin faţa Alicei, cu toţii se opriră şi se uitară la ea, iar Regina întrebă cu asprime:
— Asta cine e?
Pe Fantele de Cupă îl întrebase, dar el, drept răspuns, făcu doar o plecăciune şi zâmbi.
— Neghiobule! spuse Regina, dând arţăgos capul pe spate, apoi se întoarse către Alice: Cum te numeşti, fetiţo?
— Mă numesc Alice, cu voia Majestăţii Voastre rosti dânsa foarte cuviincioasă, dar în gândul ei adăugă: "A, nu s decât un pachet cu cărţi de joc, la urma urmelor. N are de ce să mi fie teamă de ei!"
— Şi ăştia cine sunt? întrebă Regina, arătând cu degetul spre cei trei grădinari aşternuţi la pământ în preajma tufei de tran¬dafiri.
Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, cum stăteau ei cu faţa la pământ, iar pe spate purtau aceleaşi semne ca şi toţi ceilalţi, n avea cum să ştie de erau grădinari, ori soldaţi, ori curteni, ori poate chiar trei dintre copiii ei.
— De unde să ştiu eu? răspunse Alice, mirată de propria i îndrăz¬neală. Nu i treaba mea!
De mânie, Regina se făcu roşie ca focul şi, după ce se holbă o clipă la Alice, cu nişte ochi de fiară sălbatică, prinse a răcni:
— Tăiaţi i capul! Tăiaţi i...
— Prostii! zise Alice răspicat; şi Regina tăcu.
Regele îi puse mâna pe braţ şi spuse, şovăielnic:
— Gândeşte te, draga mea, nu i decât o copilă!
Regina îi întoarse spatele, mânioasă, şi i porunci Fantelui:
— Întoarce i cu faţa n sus, să i văd!
Fantele făcu ce i se poruncise: îl întoarse pe cei trei, foarte grijuliu, cu vârful piciorului.
— Ridicaţi vă! ţipă Regina, cu glas ascuţit.
Cei trei grădinari săriră în picioare într o clipită şi începură a face plecăciuni Regelui, Reginei, prinţişorilor şi tuturor celor de faţă.
— Isprăviţi odată! urlă Regina. M aţi ameţit! Apoi, îndreptându se către tufa de trandafiri: Ce făceaţi aici?
— Cu voia Majestăţii Voastre — bâlbâi Doi, foarte smerit, punând un genunchi la pământ — încercam să...
— Las' c am înţeles! tună Regina (între timp se uitase de aproape la trandafiri). Tăiaţi le capul!
Şi alaiul se urni din loc, rămânând în urmă doar trei oşteni, pentru a executa ordinul Reginei. Nefericiţii grădinari alergară către Alice, nădăjduind că i va scăpa.
— N o să vi se taie capul! îi linişti Alice, şi i băgă pe toţi trei într un ghiveci mare de flori pe care l găsi la îndemână.
Cei trei oşteni umblară o clipă două de colo colo, uitându se după vinovaţii ce urmau să fie executaţi, apoi o luară la picior şi se alăturară foarte liniştiţi convoiului.
— Le au căzut capetele? zbieră Regina.
— La poruncă, Majestate! Li s au dus capetele! strigără oştenii drept răspuns.
— Foarte bine! răcni Regina. Ştii să joci crochet?
Oştenii tăcură şi şi întoarseră privirile către Alice, căci ei îi fusese adresată întrebarea.
— Ştiu! răcni Alice.
— Atunci haide! zbieră Regina, iar Alice se alătură con¬voiului, foarte curioasă de ce avea să urmeze.
— Ce zi... ce zi frumoasă i azi! rosti un glas sfios lângă dânsa.
Când se uită, văzu că mergea alături de Iepurele Alb, care îi cerceta pe furiş faţa, cu priviri neliniştite.
— Foarte frumoasă! răspunse Alice. Ducesa unde e?
— Şşt! Şşt! făcu Iepuraşul, în şoaptă pripită, uitându se îngrijorat înapoia sa. Apoi se înălţă în vârful picioarelor şi i şopti Alicei la ureche: E condamnată la moarte!
— Ce a făcut? zise Alice.
— Ai spus: "Ce păcat?" întrebă Iepurele Alb.
— Aş! zise Alice. Nu cred deloc că e păcat. Am întrebat ce a făcut.
— I a tras o palmă Reginei — şuşoti Iepurele.
Alicei îi scăpă un hohot zglobiu de râs.
— Vai taci! o opri Iepurele, în şoaptă speriat! O să te audă Regina! Ştii cum s a ntâmplat? Ducesa a venit cam târziu, şi Regina i a spus...
— Treceţi toţi la locurile voastre! tună Regina, şi toţi începură să alerge care ncotro, împiedicându se unul de altul.
Totuşi, după un minut două, îşi găsise fiecare locul şi începură să joace.
Alice îşi spunea că în viaţa ei nu mai văzuse un teren de crochet atât de ciudat — tot numai moviliţe şi hârtoape — cu arici în loc de mingi şi cu păsări flamingo vii drept ciocane pentru lovit mingile; iar arcurile le alcătuiau oştenii, îndoindu şi tru¬purile până la pământ şi proptindu se în mâini.
Cel mai anevoios i se păru Alicei, la început, să şi mânuiască pasărea flamingo; izbutea ea să i vâre trupul la subsuoară, cu picioarele atârnând în jos, ca să n o stingherească, dar, de cele mai multe ori, de cum îi întindea frumuşel gâtul şi se pregătea să lovească ariciul cu capul păsării, flamingo ul se răsucea brusc şi o privea în faţă cu o mutră atât de aiurită, încât, vrând nevrând, pe Alice o pufnea râsul. Şi când îi împingea iar capul în jos şi se pregătea să înceapă, era foarte plictisită descoperind că între timp ariciul nu mai sta ghem, ci se desfăşurase şi şi lua tălpăşiţa. Şi ca şi cum toate astea n ar fi fost de ajuns, ori de câte ori ţintea un loc unde să lanseze ariciul, se ivea în cale câte o moviliţă sau câte o hârtoapă; iar soldaţii arcuri una două se sculau şi o luau din loc, spre alte puncte ale terenului. Încât, făcând toate socote¬lile, Alice se încredinţă curând că erau un joc foarte greu.
Jucătorii jucau toţi deodată, fără a aştepta să le vină rândul, certân¬du se întruna şi luptându se între ei pentru arici. Cât despre Regină, nu trecu mult şi fierbea de mânie; umbla încoace şi încolo bătând din picior şi răcnind: "Zburaţi i capul ăstuia! Zburaţi i capul ăsteia!"
Alice începu a se nelinişti de a binelea. E drept, n avusese deocam¬dată nici o ciocnire cu Regina, dar ştia că asta se putea întâmpla din clipă în clipă. "Ce o să mă fac atunci? se întreba. După cât le place ăstora să taie capete, mai mare mirarea c au rămas unii în viaţă!"
Se tot uita pe unde ar putea scăpa şi se întreba dacă va izbuti oare s o şteargă fără s o vadă careva. Când, deodată, observă că se iveşte ceva ciudat în aer; o nedumeri foarte mult la început, dar, după ce se uită bine un minut două, desluşi că era un rânjet şi şi zise: "Asta i Pisica de Cheshire. Acum, cel puţin, o să am cu cine sta de vorbă".
— Cum te descurci? o întrebă Pisica, de îndată ce i mijise destulă gură încât să poată vorbi.
Alice aşteptă până se iviră şi ochii, apoi îi făcu semn din cap. "Degea¬ba i aş vorbi, până nu apar şi urechile gândi — sau cel puţin una din ele."
După ce mai trecu un minut şi apăru tot capul, Alice puse jos pasărea flamingo şi începu să povestească despre joc, foarte bucuroasă că are cine s o asculte.
Pisica gândea probabil că se arătase cât era nevoie; în tot cazul afară de cap nu mai apăru nimic.
— Am impresia că nu joacă deloc corect — începu a se văita Alice — şi se ceartă toţi, şi fac atâta tărăboi, că nici glasul tău nu ţi l mai auzi. Şi par să n aibă pic de reguli; sau, de vor fi având vreunele, nu le respectă nimeni. Şi n ai idee cât te zăpăceşte că s toate vii. De exemplu, uite colo arcul prin care trebuia eu acum să mi trec mingea — poftim, a aluat o înspre partea ailaltă a terenului! Şi adineauri eram gata gata să ciocnesc ariciul Reginei, dar când 1 a văzut venind pe al meu, a tulit o!
— Cum îţi place Regina? întrebă Pisica încetişor.
— Deloc — zise Alice e cum nu se poate mai... Chiar atunci băgă de seamă că Regina stă în spatele ei şi trage cu ure¬chea, încât îşi continuă fraza astfel: ... sigur c o să câştige, aşa că aproape nici n are rost să se mai continue jocul.
Regina zâmbi şi trecu mai departe.
— Cu cine vorbeşti? întrebă Regele, apropiindu se de Alice şi uitându se cu mare curiozitate la capul Pisicii.
— Cu o prietenă a mea, o Pisică de Cheshire — spuse Alice daţi mi voie să v o prezint.
— Nu mi place deloc cum arată spuse Regele — totuşi îi dau voie să mi sărute mâna, dacă doreşte.
— Nu prea doresc — zise Pisica.
— Nu fi impertinentă — spuse Regele — şi nu te uita aşa la mine!
Vorbind, se ascunsese îndărătul Alicei.
— Orice pisică se poate uita la un rege, spuse Alice. Am citit asta într o carte, nu mai ştiu în care.
— Hm, trebuie să dispară de aici! hotărî Regele, şi strigă spre Regină, care tocmai trecea pe acolo: Draga mea! Mi ar place să dispară de aici această pisică.
Regina avea un singur fel de a soluţiona toate dificultăţile, fie mari, fie mici.
— Să i se taie capul! spuse, fără să întoarcă măcar o privire într acolo, ca să vadă despre ce e vorba.
— Am să chem chiar eu gâdele — făcu Regele, foarte zelos, şi plecă grăbit.
Alice îşi spuse că mai bine s ar duce înapoi să vadă cum merge jocul, căci auzea din depărtare glasul Reginei, urlând de mânie. O auzise până acum condamnând la moarte pe trei dintre jucători, pentru că şi pierduseră rândul, şi nu i plăcea defel situaţia, fiindcă, în harababura în care se juca, nu ştiai niciodată când îţi vine rândul. Aşa că plecă să şi caute ariciul.
Îl găsi într o încăierare cu un alt arici şi asta îi păru un prilej deosebit de bun ca să l ciocnească pe unul cu celălalt; singura dificultate era că pasărea ce i servea de ciocan trecuse în cea¬laltă parte a grădinii, unde Alice o vedea încercând cu stângăcie să şi ia zborul spre un copac.
Până să şi prindă flamingo ul şi să l aducă înapoi, încăierarea luase sfârşit şi amândoi aricii se făcuseră nevăzuţi. "Nu face nimic! gândi Alice Tot au plecat toate arcurile din partea asta a terenului!"
Îşi îndesă bine la subsuoară pasărea flamingo, ca nu cumva să scape iar, şi se duse înapoi, să mai stea puţin de vorbă cu prie¬tena ei.
Când ajunse din nou unde se găsea Pisica de Cheshire, fu foarte mirată văzând că se adunase în juru i o mare mulţime; era în curs o discuţie între gâde, Rege şi Regină, care vorbeau de a valma, în timp ce asistenţa era foarte tăcută şi nu părea deloc la largul ei.
În clipa când se ivi Alice, cei trei îi cerură să rezolve ea pro¬blema şi fiecare îşi repetă argumentele; cum vorbeau însă toţi odată, Alicei îi era foarte greu să înţeleagă ce spuneau.
Gâdele susţinea că nu se poate tăia capul cuiva decât dacă există un trup: de care să l desparţi: că niciodată nu i se mai ceruse o asemenea treabă şi că nu era să se apuce la vârsta lui de aşa ceva.
Regele susţinea că orice are cap potate fi decapitat şi că să nu i se spună lui prostii.
Regina susţinea că dacă nu se rezolvă chestia în mai puţin de nici o clipă, va ordona să fie executaţi toţi cei de faţă. (De asta şi arătau oaspeţii atât de gravi şi îngrijoraţi.) Alicei nu i veni în gând altceva ce ar fi putut spune decât:
— Pisica e a Ducesei; mai bine întrebaţi o pe dânsa ce i de făcut.
— Ducesa e la închisoare — se întoarse Regina către gâde — du te şi ad o încoace!
Gâdele o zbughi ca din puşcă. De cum plecă el, capul Pisicii începu să dispară şi, până să se înapoieze gâdele cu Ducesa, capul pierise cu desăvârşire. Regele şi gâdele alergau înnebuniţi de colo colo, căutându l, iar toţi ceilalţi se duseră să joace mai departe crochet.


Capitolul IX
POVESTEA FALSEI BROAŞTE ŢESTOASE

— Nici nu ţi închipui cât mă bucur că te revăd, micuţa mea dragă! spuse Ducesa, luând o drăgăstos de braţ pe Alice şi por¬nind cu ea în plimbare.
Alice era foarte bucuroasă că o vede într o dispoziţie atât de plăcută; gândi în sinea ei că poate numai din pricina piperului fusese atât de sălbatică la prima lor întâlnire, în bucătărie.
"Când voi fi eu Ducesă — îşi spuse (fără prea multă convin¬gere) — în bucătăria mea nici n o să existe piper. Supa e foarte bună şi fără el. Poate că piperul îi face pe oameni atât de iuţi la mânie — gândi mai departe, încântată că descoperise o regulă nouă — iar oţetul îi face acri, muşeţelul — amari şi... şi bomboa¬nele, dulciurile de tot felul îi fac pe copii să fie blânzi şi buni. Ce bine ar fi să ştie asta toată lumea; desigur că atunci n ar mai fi cei mari aşa zgârciţi cu dulciurile."
Între timp uitase de Ducesă şi tresări când n auzi glasul foarte aproape de urechea ei.
— Te gândeşti la ceva, draga mea, şi din cauza asta ai uitat să mai vorbeşti. Nu pot să ţi spun imediat care i morala acestui lucru, dar o să mi aduc aminte numaidecât.
— Poate n are nici o morală — îndrăzni Alice a şi da pă¬rerea.
— Da' de unde, da' de unde, fetiţo! zise Ducesa. Orişice pe lume are o morală, da' trebuie să ştii s o găseşti.
Vorbind astfel, se vârî şi mai aproape de Alice.
Fetei nu i plăcea deloc s o simtă atât de aproape; mai întâi fiindcă Ducesa era o pocitanie, şi apoi fiindcă era exact atât de înaltă încât să şi proptească bărbia de umărul Alicei — şi Alice găsea că e o bărbie foarte ascuţită şi incomodă. Totuşi, cum nu i plăcea să fie nepoliticoasă, răbda cât putea.
— Jocul merge ceva mai bine acuma — spuse, ca să întreţină niţel conversaţia.
— Aşa e — zise Ducesa — şi morala acestui lucru este: "O, doar dragostea, doar dragostea pune n mişcare lumea!"
— Cineva a spus — şuşoti Alice — că lumea se mişcă mai bine când îşi vede fiecare de treaba lui.
— A, fireşte! E cam acelaşi lucru — zise Ducesa, ciocănind cu bărbia i mică şi ascuţită umărul Alicei, pe când adăuga: ... Şi morala acestui lucru este: "Tu descurcă te cu înţelesul, că vorbele se descurcă singure".
"Ce i mai place să găsească o morală în toate!" îşi zise Alice în gândul ei.
— Te miri desigur de ce nu te iau de mijloc? spuse Ducesa după câtva timp. Din pricină că nu prea ştiu cât e de blând flamingo ul tău. Oare să fac o încercare?
— S ar putea să muşte — răspunse Alice, prudent.
Adevărul e că nu era deloc dornică de această încercare.
— Ai dreptate — zise Ducesa — şi flamingii şi muştarul pişcă. Iar morala ăstui lucru este: "Păsările de un soi cată le n acelaşi roi".
— Numai că muştarul nu e pasăre — observă Alice.
— Iar ai dreptate! zise Ducesa. Ce isteţ le lămureşti tu pe toate!
— E un mineral... parcă...
— Fireşte că asta e — răspunse Ducesa, gata să aprobe orice părere a Alicei. Sunt p aici, p aproape, nişte mine mari de muştar. Şi morala acestui lucru este: "Cât e mai mult la mine, e mai puţin la tine!"
— A, acum ştiu! exclamă Alice, neatentă la ultima cuget a Ducesei. E o legumă. Nu pare, dar asta este.
— Ai perfectă dreptate! zise Ducesa. Şi morala acestui lucru este: "Fii ce ai vrea să pari a fi" sau, mai simplu spus, dacă vrei: "Nu ţi închipui niciodată că nu eşti altceva decât ceea ce ar putea părea altora că ceea ce erai sau ai fi putut fi nu era altceva decât ceea ce ai fost părându li se a fi altceva".
— Cred că v aş înţelege mai bine — spuse Alice foarte poli¬ticos — dacă aş vedea scris pe hârtie ce spuneţi; aşa nu prea pot să vă urmăresc.
— Asta nu i nimic pe lângă ce aş putea să spun, dacă aş vrea — făcu Ducesa, măgulită.
— Vă rog, nu vă osteniţi să spuneţi şi mai mult! exclamă Alice.
— A, nici să nu vorbeşti de osteneau! protestă Ducesa. Îţi fac cadou tot ce am spus până acum.
"Ieftin cadou! gândi Alice. Noroc că nu ni se fac şi de ziua noastră asemenea cadouri!" Fireşte că nu cuteza să spună asta cu glas tare.
— Iar te gândeşti? întrebă Ducesa, mai ciocănindu i niţel umărul cu bărbia i mică şi ascuţită.
— Am dreptul să gândesc — zise Alice răspicat, căci situaţia începea s o cam supere.
— Cam atâta drept — răspunse Ducesa — cât au purceii să zboare, şi mo...
Dar în clipa asta, spre marea uimire a Alicei, glasul Ducesei se stinse, chiar în mijlocul cuvântului ei favorit, "morala", iar braţul petrecut printr al fetiţei începu să tremure. Alice ridică ochii, şi iat o pe Regină stând în faţa lor, cu braţele încrucişate şi întunecată la faţă ca cerul pe furtună.
— Ce zi frumoasă, Majestate! începu Ducesa, cu o voce mică, smerită.
— Ascultă! — tună Regina, bătând mânioasă din picior pe când vorbea — să nu zici că nu te am vestit: ori zbori de aici, ori îţi zboară capul! Şi asta în mai puţin de jumătate clipă! Alege!
Ducesa alese şi dispăru îndată.
— Să continuăm jocul — îi spuse Regina Alicei; iar Alice, prea speriată ca să poată rosti ceva, o urmă cu pas şovăielnic înapoi spre terenul de crochet.
Ceilalţi invitaţi, profitând de absenţa Reginei, se odihneau la umbră; dar de îndată ce o văzură, se întoarseră cu grabă la joc, Regina făcând singura observaţie că o clipă de întârziere îi va costa viaţa.
Pe când jucau, Regina se certa necontenit cu ceilalţi jucători şi răcnea mereu: "Zburaţi i capul ăstuia! Zburaţi i capul ăsteia!"
Cei condamnaţi erau luaţi sub pază de către oşteni, care, fireşte, pentru a îndeplini această sarcină, trebuiau să renunţe la rolul de arcuri; cam într o jumătate de oră, nu mai rămăseseră arcuri defel, iar jucătorii, cu excepţia Regelui, Reginei şi Alicei, se aflau toţi sub pază şi condamnaţi la moarte.
Atunci Regina, abia mai trăgându şi sufletul de mult ce răc¬nise, se lipsi de joc. Se apropie de Alice şi o întrebă:
— Ai văzut o pe Falsa Broască Ţestoasă?
— Nu — răspunse Alice — nici nu ştiu ce înseamnă "Falsă Broască Ţestoasă".
— E Broasca Ţestoasă din care se face "Supă falsă de Broască Ţestoasă".
— Nici n am văzut o, nici n am mai auzit de ea — zise Alice.
— Atunci haide — spuse Regina — are să ţi istorisească po¬vestea ei.
Pe când se îndepărtau împreună, Alice îl auzi pe Rege vorbindu le încetişor oaspeţilor:
— Sunteţi cu toţii graţiaţi! le spunea.
"Ah, ce bine!" gândi Alice, răsuflând uşurată: fusese foarte nefericită ştiind că Regina poruncise atât de multe condamnări la moarte.
Foarte curând dădură de un Grifon care dormea dus, la soare.
— Trezeşte te, măi lenevosule — spuse Regina şi du o pe domnişoara asta la Falsa Broască Ţestoasă, s o vadă şi să i audă povestea. Eu trebuie să mă duc înapoi, ca să supraveghez exe¬cuţiile ce le am poruncit.
Şi plecă, lăsând o pe fetiţă singură cu Grifonul. Alicei nu i prea plăcea cum arăta această făptură, dar se gândi că la urma urmei n avea să fie mai primejdios să rămână cu ea, decât să se ducă după acea Regină atât de crudă. Aşadar rămase şi aşteptă.
Grifonul se ridică şi se frecă la ochi, apoi o urmări cu privirea pe Regină până nu se mai văzu; şi apoi râse pe înfundate.
— Caraghioasa! chicoti Grifonul, în parte pentru sine, în parte către Alice.
— Cine i caraghioasă? întrebă Alice.
— Păi, aia răspunse Grifonul. Aşa şi închipuie ea, da' de executat nu se execută nici o execuţie, dacă vrei să ştii. Haide!
"Toată lumea de p aici îţi spune întruna: «haide!» gândi Alice, luându se încet după dânsul. De când trăiesc nu mi s a poruncit atâta — ba una, ba alta — zău aşa!"
Nu trecu mult şi o şi văzură de departe pe Falsa Broască Ţestoasă; şedea tristă şi singuratică pe un ciot de stâncă şi, când se mai apropiară, Alice o auzi suspinând atât de jalnic, de parcă i s ar fi frânt inima de durere. Îi fu foarte milă de ea.
— De ce e mâhnită? îl întrebă pe Grifon.
Iar Grifonul răspunse, cam la fel ca şi mai înainte:
— A! Aşa şi închipuie ea, da' nu i mâhnită defel, dacă vrei să ştii. Haide!
Se suiră aşadar până la locul unde şedea Falsa Broască Ţes¬toasă, care îi privi în tăcere, cu ochi mari, înlăcrimaţi.
— Domnişoara asta spuse Grifonul — cică vrea să ţi auză povestea, d aia veni.
— Am să i o spun — zise Falsa Broască Ţestoasă, cu glas adânc şi găunos. Aşezaţi vă amindoi şi nu rostiţi o vorbă până nu isprăvesc.
Se aşezară, aşadar, şi nimeni nu scoase o vorbă timp de câteva minute. În gândul ei, Alice îşi zicea: "Nu văd cum o să ispră¬vească vreodată, dacă nu începe". Totuşi aşteptă, răbdătoare
— Pe vremuri, spuse în sfârşit Falsa Broască Ţestoasă of¬tând adânc — eram o adevărată Broască Ţestoasă.
Acestor cuvinte le urmă o tăcere foarte lungă, întreruptă doar la răstimpuri de câte o exclamaţie cârâită de a Grifonului şi de necontenitele hohote de plâns ale Falsei Broaşte Ţestoase.
Alice era cât p aci să se ridice şi să spună: "Vă mulţumesc foarte mult pentru povestea dumneavoastră atât de interesantă", totuşi, vrând ne¬vrând, gândi că trebuie să mai urmeze ceva, aşa că şezu liniştită şi nu mai spuse nimic.
— Când eram mici — continuă în cele din urmă Falsa Broască Ţestoasă, ceva mai potolit, deşi ici şi colo tot îi mai scăpa câte un sughiţ de plâns — mergeam la şcoală în mare. Profesoara era o bătrână Broască Ţestoasă. Îi ziceam Privighetoarea.
— Da' de ce i ziceaţi aşa? Că doar nu era Privighetoare! întrebă Alice.
— Îi ziceam Privighetoare, fiindcă ne era Supraveghetoare! răspunse supărată Falsa Broască Ţestoasă. Da' grea de cap mai eşti!
— Mă mir că nu ţi e ruşine să mai întrebi ceva atât de lesne de priceput — adăugă Grifonul.
Apoi tăcură amândoi, privind o; bietei Alice îi venea să intre în pământ, nu alta.
În cele din urmă, Grifonul îi spuse Falsei Broaşte Ţestoase:
— Hai, soro, dă i drumu'! Nu ne ţine toată ziua!
Iar Falsa Broască Ţestoasă continuă:
— Da, mergeam la şcoală în mare, deşi poate n ai să crezi.
— Am zis eu că nu cred? o întrerupse Alice.
— Ai zis — spuse Falsa Broască Ţestoasă.
— Ţine ţi gura! adăugă Grifonul, înainte ca Alice să mai poată spune ceva.
Falsa Broască Ţestoasă continuă:
— Ni s a dat o educaţie foarte îngrijită. Află că am mers la cursuri zi de zi.
— Şi eu am mers la cursuri de zi. Ăsta nu i motiv să te mândreşti.
— Erau şi cursuri speciale la şcoala ta? întrebă Falsa Broască Ţestoasă, cam îngrijorată.
— Da — zise Alice — de Franceză şi de Muzică.
— Şi de Spălat? întrebă Falsa Broască Ţestoasă.
— Aş! Nici pomeneală!... Asta nu se nvaţă la şcoală! se supără Alice.
— Înseamnă că n ai mers la o şcoală dintre cele mai bune — spuse Falsa Broască Ţestoasă, vădit uşurată. La şcoala noastră lista de materii se încheia cu lecţii speciale de Franceză, Muzică şi Spălat.
— Cred că de aşa ceva nu prea aveaţi nevoie, de vreme ce trăiaţi în apă — spuse Alice.
— Eu n am putut să mă înscriu la cursurile astea — oftă Falsa Broască Ţestoasă. Am urmat numai pe cele obişnuite.
— Şi care erau acelea?
— Bineînţeles, mai întâi Pititul şi Visul, răspunse Falsa Broască Ţestoasă — apoi diferitele ramuri ale Aritmeticii: Ambiţionarea, Căderea, îmbulzirea şi împocirea.
— N am mai auzit de "împocire" — cuteză Alice să spună. Ce i asta?
Grifonul ridică a mirare amândouă labele.
— N ai mai auzit de împocire! exclamă. Sper că ştii ce în¬seamnă a înfrumuseţa?
— Da — zise Alice şovăielnic — înseamnă a face ceva mai frumos.
— Ei, atunci — continuă Grifonul — dacă nu ştii ce înseamnă a împoci, eşti o nătângă, şi gata!
Alice nu mai îndrăzni să întrebe nimic în privinţa asta. Se îndreptă iar către Falsa Broască Ţestoasă.
— Şi altceva ce mai aveaţi de învăţat?
— Păi — răspunse Falsa Broască Ţestoasă, numărând pe labe subiectele: Misteria antică şi modernă, Zoografia apelor, apoi Desenul în valuri — asta ne preda o dată pe săptămână un bătrân ţipar Tipar mare; ne învăţa să tragem lin linii, să pictăm în Aquarele, să facem Iţe în clor şi Fiţe în rotocol.
— Arată mi şi mie cum se face aşa ceva! o rugă Alice.
— Păi, eu acuma s prea ţeapănă, nu pot să ţi arăt. Şi Grifonul n a învăţat materia asta.
— N am avut timp — zise Grifonul — eu am făcut cursul de literatură clasică. Profesorul era un Rac foarte bătrân, da, da.
— El învăţa lumea Râsul şi Plânsul, aşa am auzit — spuse Falsa Broască Ţestoasă, apoi oftă: Eu, una, n am mers la cursu¬rile lui. Marina o învăţam şi singură, iar la Greacă se spunea că prea te freacă.
— Chiar aşa, chiar aşa — cârâi Grifonul, şi oftă la rândul lui.
Amândoi duseră labele la ochi, copleşiţi de amintiri.
— Şi câte ore pe zi învăţaţi? întrebă Alice, grăbită să schimbe subiectul.
— Zece ore în prima zi şi din zi în zi mai puţin, spuse Falsa Broască Ţestoasă.
— Ciudat program! exclamă Alice.
— Păi de aia se cheamă pro gram lămuri Grifonul — că pân' la urmă rămâi c un dram de învăţătură.
Era o idee nouă pentru Alice, încât stătu să se gândească puţin la cele ce spusese Grifonul, înainte de a pune altă întrebare:
— Înseamnă că în ziua a unsprezecea nu mai învăţaţi deloc, aveaţi liber?
— Bineînţeles! zise Falsa Broască Ţestoasă. Ne odihneam de atâta învăţătură.
— Dar într a douăsprezecea cum reluaţi lecţiile?
— Hai că i ai spus destul despre lecţii! întrerupse foarte hotărât Grifonul. Mai povesteşte i şi despre jocuri!


Capitolul X
CADRILUL HOMARILOR

Falsa Broască Ţestoasă oftă adânc şi şi şterse ochii cu dosul labei. Apoi se uită la Alice. Încercă să vorbească, dar, timp de un minut două, suspinele îi înecară glasul.
— O fi având vreun os în gât — zise Grifonul şi se apucă s o scuture zdravăn şi s o ghiontească în spate.
În cele din urmă, Falsa Broască Ţestoasă îşi regăsi glasul şi, cu faţa scăldată în lacrimi, reîncepu:
— Poate n ai trăit mult în mare ("Aşa e" — adeveri Alice) şi se prea poate să nu fi făcut niciodată cunoştinţă cu un homar, (Alice fu cât p aci să spună: "Odată am gustat", dar se opri la timp şi zise repede: "Nu, niciodată!") aşa că nu ţi poţi închipui ce încântător e un Cadril de Homari!
— Nu, într adevăr — spuse Alice. Dar cum e dansul ăsta?
— Păi — se amestecă Grifonul — prima figură e alinierea de a lungul malului, într un şir.
— Ba în două şiruri! strigă plângând Falsa Broască Ţestoasă. Foce, broaşte ţestoase, ţipari din cei mari şi alţii. După ce au dat la o parte toate meduzele...
— Cu asta se cam pierde timp o întrerupse Grifonul.
— ...fac doi paşi înainte...
— Fiecare c un homar drept ppartener! strigă Grifonul.
— Bineînţeles — spuse Falsa Broască Ţestoasă. Fac doi paşi înainte, trec la loc lângă partener...
— ...schimbă homarii şi se ntorc în acelaşi fel la linia de por¬nire — completă Grifonul.
— După aceea — ţine minte! — continuă Falsa Broască Ţes¬toasă — aruncă...
— Homarii! strigă Grifonul, făcând un salt în aer.
— Hăt în mare! Cât de tare!
— Înoată după ei! zbieră Grifonul.
— Se dau peste cap în mare! strigă Falsa Broască Ţestoasă, ca înnebunită, făcând tumbe de colo până colo.
— Iar schimbă homarii! răcni Grifonul.
— Înapoi pe ţărm şi... toate astea fac parte din prima figură — zise Falsa Broască Ţestoasă, domolindu şi brusc glasul.
Şi cele două făpturi care, în tot acest timp, ţopăiseră ca nebune de colo colo, stătură iar locului, foarte triste şi potolite, uitându se la Alice.
— Trebuie să fie un dans foarte drăguţ — zise ea, sfios.
— Ţi ar place să ţi l arătăm puţin? întrebă Falsa Broască Ţestoasă.
— Cum să nu! Vă rog! zise Alice.
— Hai să încercăm figura întâi! îi spuse Grifonului Falsa Broască Ţestoasă. Putem s o dansăm şi fără homari, nu i aşa? Care din noi cântă?
— A, cântă tu! zise Grifonul. Eu am uitat cuvintele.
Începură, aşadar, să danseze, foarte solemni, jur împrejurul Alicei, călcând o, ici colo, pe picioare, când treceau prea aproape d fluturând labele din faţă pentru a bate măsura, în timp ce Falsa Broască Ţestoasă cânta, în ritm domol şi trist, cele ce urmează:

Mergi, te rog, niţel mai iute — către un melc zise o albiţă—
Vine un porc de mare în urmă şi mă calcă pe codiţă.
Homarii, broaştele ţestoase, toţi ne au luat o înainte — uite, acuma stau în loc!
Pe prundiş, colo, ne aşteaptă. Hai, nu intri şi tu n joc?
Vii ori nu vii? Vii ori nu vii? Vii să intri şi tu n joc?

Vii ori nu vii Vii ori nu vii? Hai, nu intri şi tu n joc?

— N ai idee — zice albita — va fi pură încântare,
Cu homarii laolaltă când ne or arunca în mare!
Dară melcu atât răspunse: — Prea departe, îi prea departe!...
Şi privi cam echivoc;
Zise că îi mulţumeşte, dar că el nu intră n joc.

N ar' să intre, n ar' să poată, n ar' să intre în ăst joc.
N ar' să intre, n ar' să poată, el nu intră în ăst joc.
— Ei, şi ce dacă i departe? zise amicul său solzos,
Ţărm e şi de ceea parte — nu ştii? — şi e tot frumos.
De ne depărtăm de Anglia, în Franţa ajungem — ce noroc!
Nu păli, melcule dragă. Hai şi intră şi tu n joc!
Vii ori nu vii? Vii ori nu vii? Vii să intri şi tu n joc?
Vii ori nu vii? Vii ori nu vii? Hai, nu intri şi tu n joc?

— Vă mulţumesc, e foarte interesant să priveşti dansul ăsta — zise Alice, bucuroasă că terminaseră în fine — şi tare mi place cântecul despre albiţă!
— A, cât despre albiţă — zise Falsa Broască Ţestoasă — e... cunoşti peştele ăsta, nu?
— Cum să nu — răspunse Alice — l am văzut deseori la prân... — dar repede se opri.
— Nu ştiu unde poate fi Prân — zise Falsa Broască Ţestoasă — dar dacă l ai văzut atât de des, ştii desigur cum arată.
— Cred că da — răspunse Alice pe gânduri. Îşi ţine coada în gură şi are un înveliş de pesmet.
— In privinţa pesmetului, te înşeli — spuse Falsa Broască Ţestoasă — l ar clăti apa mării. Dar coada şi o ţine în gură al¬biţa; asta din pricină că... — aci Falsa Broască Ţestoasă căscă şi închise ochii. Spune i din ce pricină! se întoarse către Grifon.
— Pricina e — spuse Grifonul — că a vrut neapărat să meargă la dans cu homarii. Şi atunci a fost aruncată în mare. Şi atunci a făcut un salt foarte mare. Şi atunci şi a ţinut coada cu dinţii. Şi după aia n a mai putut s o scoată. Asta e.
— Vă mulţumesc — zise Alice. E foarte interesant. N am ştiut până acuma atât de multe despre albiţă.
— Pot să ţi spun şi mai multe, dacă vrei — zise Grifonul. Ştii de ce i se zice albiţă?
— Nu m am gândit la asta niciodată — răspunse Alice. De ce?
— Curăţă ghetele şi pantofii — răspunse Grifonul foarte solemn.
Alice rămase cu gura căscată.
— Curăţă ghetele şi pantofii? repetă, uluită.
— Fireşte! Pantofii tăi cu ce sunt curăţaţi? Ce i face să lu¬cească?
Alice îşi coborî privirea asupra pantofilor ei şi, înainte de a răspunde, se gândi niţel.
— ...Cred că se curăţă cu ceva negru.
— Sub apă, ghetele şi pantofii trebuiesc curăţaţi cu ceva alb — vorbi mai departe Grifonul, cu glas adânc. Acum ştii.
— Şi din ce sunt făcute? întrebă Alice, foarte curioasă.
— Piele de sardele, toc de batoc — răspunse Grifonul, cam plictisit — atâta lucru ştie şi un chitic.
— Să fi fost eu în locul albiţei — spuse Alice, care tot se mai gândea la cântec — i aş fi spus purcelului de mare: "Te rog să nu te ţii după noi, n avem nevoie de tine!"
— Te înşeli — zise Falsa Broască Ţestoasă — nici un peşte cu cap nu pleacă la drum fără un purcel.
— Aşa? Într adevăr? spuse Alice, foarte mirată.
— Păi cum! zise Falsa Broască Ţestoasă. Dacă ar veni la mine un peşte şi mi ar spune că pleacă în călătorie, întâi şi întâi l aş întreba: "Cu ce purcel?"
— Poate vrei să zici: cu ce ţel? stărui Alice.
— Zic ce zic — răspunse Falsa Broască Ţestoasă, jignită.
Iar Grifonul schimbă vorba:
— Acum povesteşte ne şi tu despre peripeţiile tale!
— Aş putea să vă povestesc despre peripeţiile mele, începând de azi dimineaţă; dar despre cele dinainte degeaba v aş povesti, fiindcă atunci nu eram cea de acum.
— Explică ne asta! zise Falsa Broască Ţestoasă.
— Nu, nu! întâi peripeţiile! spuse Grifonul, nerăbdător. Cu explicaţiile se pierde prea mult timp!
Aşadar, Alice se apucă să le povestească peripeţiile ei, înce¬pând din clipa când văzuse pentru prima dată pe Iepuraşul Alb. La început era cam stânjenită, mai ales că cei doi ascultători, care i stăteau alături de fiece parte, prea se vârau aproape de ea şi căscau nişte ochi şi nişte guri!... Dar, povestind, începu să prindă curaj. Cei doi nu scoaseră nici o vorbă, până le istorisi cum încercase să i spună Omidei poezia: "Eşti bătrân, taică Will" şi ieşise cu totul altfel ca de obicei.
Atunci Falsa Broască Ţestoasă suspină adânc şi zise:
— Asta i foarte ciudat!
— Toate astea sunt cât se poate de ciudate! îşi dădu şi Grifonul părerea.
— Va să zică îţi ieşeau cuvintele anapoda! repetă Falsa Broască Ţestoasă, îngândurată. Aş vrea s o văd încercând să spună o poezie acum. Spune i să înceapă!
Se uita la Grifon, de parcă ar fi fost convinsă că el se bucură de mai multă trecere la Alice.
— Scoală te în picioare şi recită: "Aud glasul trântorului" — zise Grifonul.
"Ce obicei au fiinţele astea să ţi tot poruncească! Acuma mă mai şi pun să mi repet lecţiile! gândi Alice. Dacă i vorba aşa, mai bine aş fi la şcoală!"
Totuşi se sculă în picioare şi începu să recite, dar atât i se împuiase capul cu Cadrilul Homarilor, că mai nu ştia ce spune şi i ieşiră din gură nişte cuvinte cât se poate de ciudate:

Aud glasul Homarului, mă ia în răspăr:
"Prea m ai fiert stacojiu! Pune mi zahăr în păr!"
Precum raţa cu genele, aşa el cu sprâncenele,
Îşi strânge cordonul, îşi încheie plastronul.
Când nisipul uscat îi, e voios şi senin,
Cu dispreţ îl tratează pe domnul Rechin!
Dar când urcă mareea şi Rechinii s pe aproape,
Glasu i sfios tremură şi i se bat pleoapele.

— E altfel decât obişnuiam s o spun eu, când eram copil — zise Grifonul.
— Eu n am mai auzit asta de când sunt — zise Falsa Broască Ţestoasă — dar aşa aiureală mai rar!
Alice tăcea; se aşezase şi şi ascundea faţa în palme şi se întreba dacă vreodată se va mai întâmpla ceva în chip firesc.
— Aş vrea să mă lămurească — începu Falsa Broască Ţes¬toasă.
— N are cum! se repezi Grifonul. Hai, spune strofa urmă¬toare!
— Bine, da' cum putea să şj strângă cordonul cu sprâncenele? Nu înţeleg.
— Este prima figură a dansului — spuse Alice; era însă gro¬zav de uluită de toată povestea asta şi dornică să schimbe subi¬ectul.
— Hai, spune strofa următoare! zise iar Grifonul. Începe aşa: "C un ochi privind în grădina i..."
Deşi era sigură c o să iasă iar totul anapoda, Alice nu îndrăz¬nea să se împotrivească şi recită mai departe, cu glas tremurător:

C un ochi privind în grădina i, văzui
Pantera cu Buna un pilaf de pui
Împărţind. Gazda luă orezul şi puiul tot, cu os,
Oaspelu i lasă un taler frumos.
Păpând tot pilaful, Pantera binevoi
Buhăi linguroiul a i l dărui;
Apoi, înşfăcând cuţit şi furculiţă,
Termină ospăţul, păpând pe...

— Ca ce mai reciţi toate prostiile astea o întrerupse Falsa Broască Ţestoasă — dacă nu eşti în stare să le şi lămureşti? Năzdrăvănii şi bazaconii ca astea chiar că n am auzit de când sunt!
— Da, ai face mai bine să te laşi păgubaşă — spuse şi Grifonul.
Alice atâta aşteptă; tăcu îndată.
— Să ncercăm să ţi mai arătăm o figură din Cadrilul Homa¬rilor? continuă Grifonul. Sau preferi să mai cânte ceva Falsa Broască Ţestoasă?
— Da, să mai cânte ceva Falsa Broască Ţestoasă, dacă vrea să fie aşa bună! răspunse Alice, cu atâta grabă încât Grifonul făcu:
— Hm! pe un ton cam jignit. De, fiecare cu gusturile lui! Cântă i, dragă, cântecul "Supa de Broască Ţestoasă!"
Falsa Broască Ţestoasă oftă adânc şi începu să cânte, cu glas sugrumat de suspine:

Supă frumoasă, verzuie, săţioasă,
În castron fierbinte pusă pe masă!
Cine oare în vânt nu s ar da
După asemenea trufanda!

Su upă gus toa asă!
Su upă să ţioa asă!
Su upa mea de ci i nă!
Su upă di vi i nă!

Supă frumoasă, de Broască Ţestoasă!
Cine ar cere peşte sau chiar şi vânat,
Când asemeni supă straşnică i ai dat!
Cine la cină s o soarbă n ar vrea?
Cine la cină s o soarbă n ar vrea?

Su upă gus toa asă!
Su upă să ţioa asă!
Su upa mea de ci i nă!
Su upă di VI INĂ!

— Încă o dată refrenul! strigă Grifonul, dar, tocmai când Falsa Broască Ţestoasă prinsese a l intona, se auzi din depărtare un strigăt:
— Începe procesul!
— Haide! strigă Grifonul şi, luând o pe Alice de mână, o porni zorit, fără să mai aştepte sfârşitul cântecului.
— Despre ce proces e vorba? întrebă Alice, gâfâind de repede ce alergase, dar Grifonul nu răspunse decât:
— Haide! şi o luă şi mai iute la fugă, pe când în urmă le o briză uşoară aducea tot mai stins melancolicul refren:

Su upa mea de ci i nă,
Su upă di vi ină!


Capitolul XI
CINE I HOŢUL TURTELOR?

Când ajunseră, găsiră pe Rege şi pe Regina de Cupă aşezaţi pe tronurile lor, cu o mare mulţime adunată în juru le — tot felul de păsări şi jivine mici — cât şi întregul pachet cu cărţi de joc. Fan¬tele sta în faţa lor, ferecat în lanţuri, cu câte un oştean de fiece parte, păzindu l, iar în apropierea Regelui sta Iepurele Alb, cu o trompetă într o mână şi un sul de pergament în cealaltă. Chiar în mijlocul curţii de judecată era o masă, pe care se afla o farfurie mare cu turte; după înfăţişare păreau atât de bune, încât Alicei i se făcu o foame grozavă uitându se la ele.
"De ar termina mai repede cu procesul — gândi ea — şi să înceapă a servi prăjiturile!"
Dar se părea că nici vorbă nu era de aşa ceva; Alice începu deci să privească în juru i, ca să treacă mai repede timpul.
Nu mai fusese în viaţa ei la o Curte de judecată, dar citise în cărţi despre procese şi fu foarte bucuroasă văzând că ştie cum se numeşte mai tot ce vedea acolo.
"Acesta i judecătorul — îşi zise fiindcă poartă o perucă mare."
Judecătorul, de altminteri, era însuşi Regele — şi cum purta coroana peste perucă (uitaţi vă la poză dacă vreţi să vedeţi cum) nu părea deloc să se simtă la largul lui şi nici frumos nu i şedea defel.
"Şi colo e banca juraţilor — gândi Alice iar cele douăsprezece vietăţi (n avea încotro, aşa trebuia să le spună, fiindcă, vedeţi, parte erau animale, parte erau păsări) bănuiesc că trebuie să fie juraţii." Acest ultim cuvânt şi l spuse de câteva ori în şir, cam fălindu se în sinea ei că l ştia, căci era încredinţată, pe drept cuvânt, că foarte puţine fetiţe de vârsta ei ştiau ce înseamnă. De fapt, ar fi fost la fel de corect dacă ar fi spus că cele douăsprezece vietăţi alcătuiau "juriul".
Cei doisprezece juraţi scriau cu toţii foarte zoriţi pe nişte tă¬bliţe.
— Ce fac acolo? îl întrebă Alice, în şoaptă, pe Grifon. Doar n au ce scrie până n a început procesul.
— Îşi scriu numele — îi şopti Grifonul drept răspuns — ca nu cumva să le uite înainte de sfârşitul procesului.
— Ce neghiobi! izbucni cu glas tare Alice, foarte indignată; dar se opri repede, căci Iepurele Alb striga:
— Tăcere în sala de judecată!
Iar Regele îşi puse ochelarii pe nas şi se uită îngrijorat împrejur, ca să descopere cine vorbea.
Alice vedeţi desluşit, de parcă s ar fi uitat peste umerii lor, că toţi juraţii scriau pe tăbliţe: "Ce neghiobi!"; ba chiar băgă de seamă că unul din ei nu ştia cum se scrie cuvântul "neghiobi" şi fu nevoit să l roage pe vecinul lui să i spună.
"Frumos or să mai arate tăbliţele lor, la terminarea proce¬sului!" gândi Alice.
Unuia dintre juraţi îi scârţâia condeiul. Fireşte că Alicei î era nesuferit zgomotul ăsta, aşa că dădu ocol sălii de judecată, se opri îndărătul băncii juraţilor şi găsi curând prilejul să i ia acelui jurat condeiul. Atât de repede făcu treaba asta, încât micuţul jurat, bietul de el (care era Bil, Puiul de Şopârlă), nu pricepea defel ce se făcuse condeiul lui; şi după ce scotoci jur împrejur, se văzu nevoit să scrie de aci încolo cu un deget, ceea ce nu era de mare folos, fiindcă nu lăsa urme pe tăbliţă.
— Crainic, citeşte actul de acuzare! spuse Regele.
Atunci, Iepurele Alb suflă de trei ori din trompetă, apoi des¬făşură sulul de pergament şi citi cele ce urmează:

Regina de Cupă, astă vară după
Amiază, a copt turte;
Fantele de Cupă, ascuns fiind după
Nişte uluci late, le a furat pe toate!

— Daţi verdictul! se întoarse Regele către juriu.
— Încă nu, încă nu! întrerupse zorit Iepurele. Mai sunt multe până atunci!
— Să fie chemat primul martor! zise Regele, iar Iepurele Alb suflă de trei ori din trompetă, apoi strigă:
— Să se înfăţişeze primul martor!
Primul martor era Pălărierul. Apăru cu o ceaşcă de ceai într o mână şi cu o felie de pâine cu unt în cealaltă.
— Cer ietare, Majestate, c am venit la judecată cu astea — începu a vorbi — dar încă nu mi terminasem ceaiul când au venit să mă ia.
— Ar fi trebuit să l fi terminat — spuse Regele. Când l ai început?
Pălărierul se uită la Iepurele de Martie, care îl urmase la Curtea de Judecată, braţ la braţ cu Bursucelul.
— În paisprezece martie mi se pare că era...
— În cincisprezece — zise Iepurele de Martie.
— În şaisprezece — zise Bursucelul.
— Notaţi declaraţiile! se adresă Regele juriului: iar juraţii, plini de zel, scriseră toate trei datele pe tăbliţe, apoi le adunară între ele şi prefăcură rezultatul în şilingi şi peni.
— Scoate ţi pălăria! îi spuse Regele Pălărierului.
— Nu e a mea — zise Pălărierul.
— E de furat! exclamă Regele, întorcându se către juraţi, care consemnară imediat faptul.
— Le am de vânzare — încercă să lămurească martorul. N am nici una a mea. Sunt Pălărier.
La aceste cuvinte, Regina îşi puse ochelarii pe nas şi se uită ţintă la Pălărier, care se îngălbeni şi începu să tremure din cap până n picioare.
— Depune ţi mărturia — spuse Regele — şi fii calm, altfel pun să te execute pe loc.
Vorbele Regelui nu părură să l liniştească defel pe martor. Se tot frământa, lăsându se când pe un picior, când pe celălalt şi uitindu se speriat la Regină: de zăpăcit ce era, muşcă o bucată mare de ceaşcă, în loc să muşte din felia de pâine cu unt.
Chiar în clipa aceea, Alice avu o senzaţie foarte ciudată; o miră mult până înţelese ce era: începuse iarăşi să crească. La început voi să se ridice şi să plece din sala de judecată; dar se răzgândi şi se hotărî să rămână unde era, atâta timp cât avea loc.
— Fă bine şi nu mă mpinge aşa! zise Bursucelul, care şedea lângă dânsa. Mă striveşti, nu alta! Abia mai răsuflu.
— N am încotro — răspunse Alice, cu blândeţe — cresc.
— N ai drept să creşti aici — zise Bursucelul.
— Nu vorbi prostii! spuse Alice, ceva mai îndrăzneţ. Ştii foarte bine că şi tu creşti.
— Da, da' eu cresc cu măsură, cum trebuie, n o iau razna ca tine. E caraghios, zău aşa!
Şi, sculându se foarte îmbufnat, trecu în cealaltă parte a sălii.
Între timp Regina se tot uitase ţintă la Pălărier şi, chiar pe când Bursucelul trecea în cealaltă parte a sălii, ea îi spuse unuia dintre aprozi:
— Să mi se aducă lista cântăreţilor la ultimul concert!
Auzind aceste vorbe, nefericitul Pălărier începu să tremure atât de tare, încât îi scăpară din picioare amândoi pantofii.
— Depune ţi mărturia — repetă Regele furios — că, de nu, pun să te execute fără să mi pese dacă eşti calm sau nu.
— Majeslate, sunt un biet om sărac, începu Pâlărierul, cu glas tremurător. Şi abia începusem să beau ceai — cam de o săptămână două — şi pâinea cu unt se tot subţia... şi ceaiul sclipea...
— Ce ce ce? Ce sclipea? întrebă Regele.
— Cu ceai a început — răspunse Pălărierul.
— Totdeauna începi cu ce ai! zise sever Regele. Nu mai fă pe deşteptul, că atâta lucru ştiu şi eu! Hai, zi înainte!
— Sunt un biet om sărac — vorbi înainte Pălărierul — şi pân' la urmă toate alea sclipeau; da' Iepurele de Martie a zis...
— Ba n am zis! se repezi să i taie vorba Iepurele de Mar¬tie.
— Ba ai zis! spuse Pălărierul.
— Nu recunosc! protestă Iepurele de Martie.
— Nu recunoaşte! repetă Regele. Asta să n o scrieţi.
— Bine, da' în orice caz Bursucelul a zis — continuă Pălărierul şi se uită, grijuliu, să vadă dacă nu cumva şi Bursucelul avea să nege; Bursucelul însă nu negă nimic, deoarece dormea buştean. Şi după asta — continuă Pălărierul — am mai tăiat nişte pâine cu unt...
— Dar ce a zis Bursucelul? întrebă unul din juraţi.
— Asta nu mi mai amintesc — răspunse Pălărierul.
— Trebuie să ţi aminteşti — interveni Regele — altfel vei fi decapitat.
Nefericitul Pălărier scăpă din mâini ceaşca cu ceai şi pâinea cu unt şi căzu în genunchi.
— Sunt un biet om sărac, Majestate — începu.
— Eşti un biet prostănac — zise Regele.
Aci, unul dintre Cobai aplaudă guiţând, dar fu îndată înăbuşit de către aprozi. ("Înăbuşit" fiind un cuvânt cam tare, ca să nu se creadă cine ştie ce, voi lămuri cum s a procedat. Aprozii aveau la îndemână un sac mare, care se lega la gură cu sfori; acolo l au băgat pe Cobai, cu capul în jos, şi apoi s au aşezat pe sac.)
«Mă bucur că acum ştiu despre ce este vorba — îşi zise Alice. Am văzut deseori prin ziare, pe la sfârşitul dărilor de seamă despre procese: "Parte din public izbucneşte în aplauze; aclamaţiile şi aplauzele sunt imediat înăbuşite de către aprozi". Până acum nu înţelegeam ce înseamnă.»
— Dacă asta i tot ce ştii. poţi să stai jos — vorbi mai departe Regele.
Mai jos ca acu' nu pot sta, că stau pe podea — zise Pă¬lărierul.
— Atunci poţi să şezi jos — răspunse Regele.
Aci izbucni în aplauze celălalt Cobai şi fu de asemenea înă¬buşit.
"Ei, acum s a sfârşit cu Cobaii! gândi Alice. Pate c o să meargă mai bine procesul."
— M aş duce să mi termin ceaiul — zise Pălărierul, cu o privire îngrijorată spre Regină, care parcurgea lista cântăreţilor la concert.
— Poţi să pleci — spuse Regele, iar Pălărierul o şterse atât de repede, încât uită să şi mai tragă pantofii în picioare.
— ... şi afară îi tăiaţi capul! adăugă Regina către unul dintre aprozi; dar Pălărierul se făcuse nevăzut înainte să fi ajuns până la uşă aprodul.
— Să fie chemat martorul următor! ordonă Regele.
Martorul următor era bucătăreasa Ducesei. Apăru cu râşniţa de piper în mână; de altfel, încă dinainte să fi intrat în sală, Alice ghici cine era martora, după corul de strănuturi de la uşă.
— Depune ţi mărturia! porunci Regele.
— N o depun! răspunse bucătăreasa.
Regele privi îngrijorat spre Iepurele Alb, care i şuşoti:
— Majestate, martorei acesteia trebuie să i luaţi un contra intero¬gatoriu.
— De, dacă trebuie, trebuie — zise Regele amărât, şi după ce şi încrucişă braţele la piept şi o privi pe bucătăreasă atât de crunt, încât mai să i iasă ochii din cap, rosti cu voce adâncă: Cum se fac turtele?
— Întâi şi întâi pui piper.
— Melasă! se auzi un glas somnoros îndărătul ei.
— Gardă, pune i zgardă Bursucelului ăluia! porni să ţipe Regina. Decapitaţi l! Daţi l afară din sală! Suprimaţi Bursu¬celul! Umflaţi l! Radeţi i capul!
Fiind mare harababură în sală până să l scoată pe Bursucel, procesul se întrerupse câteva minute; la reluare, se constată că bucătăreasa dispăruse.
— Nu face nimic — zise Regele, pălind foarte uşurat. Che¬maţi martorul următor. Şi, cu glas scăzut, adăugă către Regină: Draga mea, te rog, ia i tu contra interogatoriul martorului ur¬mător. Mie îmi dă dureri de cap!
Alice se uita la Iepuraşul Alb cum cotrobăia prin hârtii, căutând lista de martori; era foarte curioasă cine va fi următorul şi ce o să se lămurească din mărturia lui, "căci până acum — îşi spunea ea — nu s a lămurit mai nimic".
Închipuiţi vă cât fu de surprinsă când Iepuraşul Alb citi, cât putu de tare, cu glăsciorul lui piţigăiat, numele: "A l i c e".


Capitolul XII
ALISA DEPUNE MĂRTURIE

— Prezent! strigă Alice şi, de emoţie, uită cât de mult cres¬cuse în ultimele minute şi sări de pe locul ei cu atâta grabă, încât răsturnă cu poalele rochiei banca juraţilor, iar aceştia se prăvăliră cu toţii peste capetele mulţimii adunate jos, în sală. Zăceau acum, bieţii, împrăştiaţi pe podea, amintindu i foarte limpede de un vas cu peştişori aurii pe care l răsturnase din greşeală, cu o săp¬tămână în urmă.
— O, vă rog, iertaţi mă! exclamă Alice, foarte necăjită, şi se apucă să i culeagă de pe jos cât putea de repede; o urmărea păţania cu peştii aurii şi i se părea că trebuie într o clipă să i adune şi să i pună la locul lor pe juraţi, altfel vor muri.
— Procesul nu poate continua — spuse Regele, cu voce foarte gravă — până ce toţi juraţii nu vor sta la locurile lor aşa cum se cuvine, toţi — repetă foarte apăsat, privind ţintă la Alice pe când vorbea.
Alice se uită spre banca juraţilor şi văzu că, în grabă, băgase Puiul de Şopârlă cu capul în jos, iar biata vietate dădea din coadă foarte mâhnită, fiindu i cu neputinţă a se mişca. Alice îl scoase iar pe Bil şi l puse la loc cum se cuvenea: "Nu că ar avea vreo im¬portanţă — îşi spuse. Pentru lămurirea procesului cred că e to¬tuna dacă Bil stă în cap sau în coadă".
De cum îşi mai reveniră juraţii din spaima ce o trăseseră când s au văzut răsturnaţi şi de îndată ce fură găsite şi li se înmânară tăbliţele şi condeiele, se apucară cu mare sârguinţă să scrie istoricul accidentului. Cu toţii scriau, afară de Bil, Puiul de Şopârlă, mult prea copleşit de ultimele evenimente încât să mai fie în stare de altceva decât să şadă cu gura căscată, privind tavanul tribunalului.
— Ce ştii în această problemă? o întrebă Regele pe Alice.
— Nimic — răspunse Alice.
— Absolut nimic? stărui Regele.
— Absolut nimic — răspunse Alice.
— Asta este foarte important — zise Regele, întorcându se către juraţi.
Aceştia erau gata să scrie pe tăbliţe ce rostise Regele, când interveni Iepurele Alb:
— Neimportant vrea desigur să spună Majestatea Voastră — făcu el, pe un ton foarte respectuos, dar încruntându se şi schi¬monosindu se la Rege în timp ce vorbea.
— Neimportant, bineînţeles, am vrut să zic — se corectă grabnic Regele, apoi continuă cu glas scăzut, pentru sine: Im¬portant neimportant, neimportant important — de parcă ar fi vrut să încerce care cuvânt suna mai bine.
Unii dintre juraţi notară "important", iar alţii "neimpor¬tant". Alice stătea destul de aproape încât să poată vedea lămurit tot ce scriau pe tăbliţe.
"Şi aşa, şi aşa, tot n are nici o importanţă", gândi ea.
În clipa aceasta, Regele, care câtva timp zmângălise de zor ceva în caietul lui cu însemnări, strigă cu glas răsunător:
— Linişte! Apoi citi din caiet: "Regulamentul Patruzeci şi doi. Orice persoană care are o înălţime mai mare de un kilo¬metru este obligată să părăsească sala de judecată".
Toată lumea se uită spre Alice.
— Eu n am o înălţime de un kilometru — spuse Alice.
— Ba ai — zise Regele.
— Ai aproape doi kilometri — adăugă Regina
— Şi dacă! De plecat tot nu plec — spuse Alice — şi afară de asta nici nu este un regulament reglementar: l aţi inventat acuma.
— Este cel mai vechi regulament din cod — spuse Regele.
— Dac ar fi aşa, s ar fi chemat Regulamentul numărul Unu, ripostă Alice.
Regele păli şi închise repede caietul cu însemnări.
— Daţi verdictul! spuse către juriu, cu glas moale şi tre¬murător.
— Cu voia Majestăţii Voastre, mai sunt încă mărturii de exa¬minat — sări cu mare grabă Iepurele Alb — chiar acum s a găsit această hârtie.
— Ce e în ea? întrebă Regina.
— Încă n am deschis o — spuse Iepurele Alb — dar pare să fie o scrisoare, pe care deţinutul a scris o cuiva.
— Asta trebuie să fie — spuse Regele — afară doar dacă o fi scris o nimănui, ceea ce ştim că nu prea se obişnuieşte.
— Cui este adresată? întrebă unul dintre juraţi.
— Nu e adresată deloc — spuse Iepurele Alb; pe partea din afară nu scrie nimic. Pe când vorbea, deschise hârtia şi adăugă: Până la urmă, nici nu este scrisoare, e o poezie.
— E scrisul acuzatului? întrebă un alt jurat
— Nu — zise Iepurele Alb — şi tocmai asta i cel mai curios!
(Juraţii rămaseră toţi foarte consternaţi.)
— Se vede c o li imitat scrisul altcuiva — spuse Regele.
(Juraţii se luminară la faţă.)
— Vă rog, Majestate, spuse Fantele n am scris eu hârtia asta şi nu se poate dovedi că am scris o, fiindcă nu e nici o iscă¬litură la urmă.
— Dacă n ai iscălit — spuse Regele — cazul este şi mai grav. Sigur că ai scris o cu gând rău, altfel te iscăleai, ca un om de treabă.
La aceste cuvinte izbucniră aplauze unanime în sală, fiindcă era prima oară în această zi când Regele se arătase cu adevărat isteţ.
— Fireşte că asta îi dovedeşte vinovăţia — spuse Regina — aşa încât decapi...
— Ba nu dovedeşte nici o vinovăţie! îi tăie vorba Alice. Cum, da' nici nu ştiţi ce scrie în poezia aceea!
— Citeşte o! porunci Regele.
Iepurele Alb îşi puse ochelarii.
— Cu ce să încep, Majestate? întrebă.
— Începe cu începutul — porunci Regele cu glas solemn şi citeşte până se termină, apoi te opreşti.
În sală se lăsă o tăcere profundă, în timp ce Iepurele Alb dădu citire acestor versuri:

Aflat am că ai fost la ea,
Lui i ai vorbii de chestia mea.
Ea a dat bune mărturii,
Dar spus a că să not n aş şti.

El vorbă le a trimis că eu
Aş fi ascuns la heleşteu;
De urmăreşte treaba ea,
Dai şi tu sigur de belea.

Ei i am dat una, iară lui, îi dară dânşii două,
Vreo trei sau cam aşa ceva, atâta ne ai dat nouă,
Pân' la urmă tot la tine s au întors iar toate,
Deşi ale mele fost au, fără doar şi poate.

Dacă pe mine sau pe ea
Ne ar implica — cumva, cândva —
În astă chestie, el, vezi bine,
Nădejdea o pune doar în tine.

Credinţa mea e că pe seară,
('Nainte ţandăra să i sară)
Tu între el şi noi şi ele ai fost
O piedică, cam fără rost.

Nu i spune lui că ei îi plăcură,
Şi pentru toată lumea — îmi jură! —
Să fie o taină mare asta!
Atâta îţi mai spun — şi basta!

— Iată proba cea mai însemnată care ni s a înfăţişat până acum — spuse Regele, frecându şi mâinile — aşadar, juraţii să...
— Îi dau zece bani oricăruia dintre juraţi care e în stare să lă¬murească înţelesul acestei "probe" — spuse Alice. În ultimele minute crescuse atât de mare, încât nu i mai era câtuşi de puţin teamă să l întrerupă pe Rege. Eu cred că poezia asta n are nici pic de înţeles. Toţi juraţii scriseră pe tăbliţe: "Ea crede că poezia asta n are nici pic de înţeles"; dar nici unul nu încercă să lămu¬rească înţelesul documentului.
— Dacă n are înţeles, cu atât mai bine — spuse Regele — nu trebuie să ne mai batem capul să l căutăm... Şi totuşi, mai ştii — urmă, punând hârtia cu versurile pe genunchi şi uitându se chiorâş la ea. Dacă stau să mă gândesc, parc ar avea oarecare înţeles... "Spus a că să not n aş şti." Nu ştii să înoţi, nu i aşa? adăugă îndreptându se către Fante.
Fantele clătină din cap amărât.
— Am eu aerul că ştiu să înot? răspunse. (Fireşte că n avea, de vreme ce era făcut cu totul şi cu unul din carton.)
— Ei, până acum stăm bine spuse Regele, apoi se apucă să mormăie pentru sine versurile: "El vorbă le a trimis" — le a trimis — a, probabil că juraţilor. "De urmăreşte treaba ea" — ea e bineînţeles Regina "Dai şi tu sigur de belea". Păi cum nu! "Ei i am dat una, iară lui îi dară dinşii două" — a, vrea să zică ce a făcut cu turtele, se nţelege...
— Da, dar mai departe zice: "Pân' la urmă tot la tine s au întors iar toate" — îl întrerupse Alice.
— Fireşte, poftim: aicea s! zise Regele, încântat că reuşise să demonstreze ceva, arătând cu un deget turtele de pe masă. Nimic mai limpede ca asta. Şi mai departe: "'Nainte ţandăra să i sară". Nu i aşa, draga mea, că ţie nu ţi sare niciodată ţan¬dăra? se adresă Reginei.
— Niciodată! răspunse Regina furioasă, aruncând totodată o călimară în capul Puiului de Şopârlă. (Nefericitul Bileţel renun¬ţase să mai scrie pe tăbliţă cu degetul, fiindcă se convinsese că nu lasă nici o urmă; acum însă reîncepu grăbit, folosind cerneala ce i se prelingea pe faţă, până se isprăvi.)
— Dacă nu ţi sare, atunci nici vorbele astea n au sare, făcu Regele, aruncând o privire satisfăcută în juru i.
În sală domnea mai departe liniştea.
— A fost un joc de cuvinte! strigă Regele mânios, şi toată lumea se grăbi să râdă.
— Juraţii să şi dea verdictul! spuse Regele, poate pentru a douăzecea oară în acea zi.
— Nu, nu! strigă Regina. Întâi condamnarea şi apoi verdictul!
— Ce prostie gogonată! exclamă Alice tare. I auzi colo: întâi să condamne şi apoi să dea verdictul!
— Ţine ţi gura! răcni Regina, învineţindu se de furie.
— Ba n o să mi o ţin! răspunse Alice.
— Să i se taie capul! zbieră Regina.
— Cui îi pasă de voi? spuse Alice. (Între timp crescuse până la înălţimea ei deplină). Nu sunteţi decât un pachet cu cărţi de joc!
În clipa aceasta, toate cărţile din pachet se ridicară mai întâi în văzduh, apoi se lăsară din zbor asupră i. Alice scoase un ţipăt scurt — parte de teamă, parte de mânie — şi se strădui să le înlăture, dând din braţe. Şi se văzu tolănită pe mal, cu capul în poala surorii ei, care da binişor deoparte câteva frunze veştede ce fluturaseră din arbori peste faţa fetiţei.
— Trezeşte te, Alice dragă! Ce mult ai dormit! spuse sora ei.
— O, am avut un vis atât de ciudat! zise Alice.
Şi apoi îi povesti surorii ei, pe cât şi le amintea, straniile peripeţii despre care aţi citit voi în această carte, iar când termină povestea, soră sa o sărută şi spuse:
— A fost, într adevăr, un vis foarte ciudat!... Dar acum dă fuga acasă, la ceai! S a făcut târziu.
Iar Alice se sculă în picioare şi o tuli spre casă; şi alergând, se tot gândea, pe bună dreptate, ce vis minunat avusese.
Sora ei, însă, rămase liniştită locului. Cu fruntea sprijinită în palmă, privea soarele asfinţind şi se gândea la mica Alice şi la minunatele ei peripeţii. Până la urmă avu şi ca un fel de vis, şi iată ce visă:
Mai întâi o visă pe mica Alice însăşi; mâinile ei micuţe ii cu¬prindeau din nou genunchii, iar ochii ei strălucitori o priveau în luminile ochilor; îi auzea mlădierile glasului, vedea cum îşi aruncă, după obiceiul ei, capul pe spate, ca să scape de şuviţele rebele ce i tot cădeau în ochi.
Şi pe când asculta sau părea să asculte, tot locul din preajmă i se însufleţi cu straniile făpturi din visul surioarei ei.
Iarba înaltă îl foşnea la picioare, călcată în fugă de Iepurele Alb; prin eleşteul din apropiere înota, plescăind, spre mal, Şoa¬recele speriat. Auzea clinchetul ceştilor de ceai pe masa Iepurelui de Martie, şezând cu prietenii săi la interminabilul lor ceai, şi glasul ţipător al Reginei, poruncind decapitarea nefericiţilor ei oaspeţi. Copilaşul purceluş strănuta iarăşi în poala Ducesei, pe când în juru i ploua şi trăsnea cu farfurii şi crătiţi. Iar răsuna în văzduh ţipătul Grifonului, scârţâia din nou condeiul Puiului de Şopârlă, se auzeau iar glasurile înăbuşite ale Cobailor — toate împletite cu îndepărtatele sughiţuri de plâns ale amărâtei. False Broaşte Ţestoase.
Şi tot şedea, cu ochii închişi, şi mai că se credea şi ea în Ţara Minunilor — deşi ştia că n avea decât să deschidă ochii iar, pentru ca totul să revină la cele ştiute — iarba să foşnească bă¬tută de vânt şi eleşteul să se înfioare din unduirea trestiei, zornăitul ceştilor de porţelan pe masa de ceai să se prefacă în clinchet de zurgălăi la gâtul oilor, iar răcnetele fioroase ale Reginei — în strigătele ciobănaşului. Şi strănutatul copilului, şi ţipătul Grifo¬nului, şi toate celelalte glasuri stranii ştia că s ar schimba în văl¬măşagul de zgomote ale curţii forfotinde a fermei, iar mugetul vitelor, în depărtare, ar înlocui amarele sughiţuri de plâns ale Falsei Broaşte Ţestoase.
În cele din urmă şi o închipui pe această surioară a ei cum avea să fie cândva, când va creşte mare şi va fi o femeie în toată firea; şi o închipui păstrând, de a lungul anilor maturi, aceeaşi inimă simplă şi iubitoare ce o avea în copilărie; îşi închipui cum va aduna în preajmă i alţi micuţi şi cu poveştile ei năzdrăvane — poate chiar cu visul din Ţara Minunilor — le va aprinde luminiţe în ochi, şi cum va lua parte la mâhniriie lor, oricât de neînsemnate, şi la curatele lor bucurii, amintindu şi propria ei copilărie şi feri¬citele zile de vară.
—